Adevărata pocăință – p. Spiridon Bailey

Ascultați un foarte duhovnicesc cuvânt al părintelui Spiridon Bailey în care acesta ne explică cum putem ajunge la adevărata pocăință.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Adevărata pocăință – p. Spiridon Bailey

Sf. Ioan Botezătorul a fost trimis de Dumnezeu pentru a pregăti lumea să Îl întâmpine pe Hristos, Mesia Cel Ce avea să vină. Mesajul Sf. Ioan îndeamnă la pocăință. Dumnezeu a vorbit lumii, spunându-i că pentru a-L putea primi pe Hristos, este nevoie să se pocăiască. În cel de-al 4-lea capitol al Evangheliei după Matei, când Hristos Își începe lucrarea de propovăduire, auzim același mesaj: „s-a apropiat împărăţia cerurilor”. “Pocăiţi-vă”, spune Hristos. Așadar știm că, pentru a-L putea primi pe Hristos, pentru a intra în Împărăția Cerurilor, este nevoie să ne pocăim.

Este crucial să înțelegem ce înseamnă pocăința. Ce este aceasta. În termeni simpli, cunoaștem cu toții termenul de „metanoia” – întoarcerea de la rău, către Dumnezeu. De la păcat, la Hristos. Părinții Bisericii ne ajută să înțelegem exact ce trebuie să se întâmple pentru ca “metanoia” să aibă loc. Ce trebuie să facem, ce trebuie să se petreacă în interiorul nostru pentru a ne întoarce de la rău, pentru a ne pocăi cu adevărat. Biserica Ortodoxa învață că pocăința are nevoie să cuprindă durere, întristare – inima trebuie să fie îndurerată, să simtă durere. O durere înlăuntrul nostru pricinuită de păcatele proprii. Sfinții Părinți ne învață acest lucru în repetate rânduri. Trebuie să simțim o durere înăuntru, în inimă, pricinuită de propriile noastre păcate, pentru a ne ne putea întoarce de la păcat și a respinge răul. Să clarific, dacă această durere a inimii lipsește, atunci știm că nu ne-am pocăit.

Nu avem pocăință cu adevărat dacă nu percepem această durere în inima noastră. Chiar dacă ne mărturisim păcatele cu buzele, Sf. Nicodim Aghioritul ne spune că, în lipsa unei inimi zdrobite, mărturisirea nu este una autentică. Această durere interioară nu are de a face cu emoțiile omenești. Nu este vorba despre trăirile obișnuite pe care le avem în legătură cu întâmplările din viața noastră. Sfinții Părinți o denumesc durere suprafirească a inimii. O amărăciune suprafirească. Profetul Ioil spune: “sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre”- durerea aceasta trebuie să fie o experiență ce are loc înăuntrul omului, nu o expresie exterioară a acesteia, nu doar o întoarcere în exterior.

Desigur, trebuie să existe urmări vizibile în viețile noastre – altfel, această întoarcere de la rău nu este reală. Și chiar dacă reușim să ne întoarcem, o să mai cădem, iar și iar. O să păcătuim, iar și iar. Dar inimile să ne fie atât de îndurerate de căderile noastre, încât să ne ridicăm iarăși și să ne întoarcem de la păcat. Acesta amărăciune o să ne îndemne spre pocăință. Când Sfinții Părinți vorbesc despre o tristețe suprafirească, se referă la principiile legate de felul în care apare și scopul pentru care există. În primul rând, cauza acestei tristeți suprafirești nu este de ordin natural. Este Harul lui Dumnezeu, lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Duhul Sfânt face ca inima să sufere; este o suferință a inimii dată din Harul lui Dumnezeu. Astfel, ne îndeamnă să ne pocăim.

Sf. Vasile cel Mare folosește expresia “părere de rău spontană” – atunci când sufletul gustă din această dumnezeiască dulceață a durerii, atunci el (sufletul) tânjește să primească mai mult. Caută să înmulțească dulceața amărăciunii și a remușcării în inimă. Când Dumnezeu trimite întristare inimii, este nevoie să răspundem. Când conștiința ne mustră, putem alege să o ascultăm sau să îi întoarcem spatele. Să Îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, Duhului Sfânt și Harului dumnezeiesc. Iar apoi scopul pentru care există întristarea inimii. Acesta nu poate fi lumesc – legat de o pierdere personală, această durere nu se poate rezuma la urmările păcatului în termeni lumești, cum ar fi, spre exemplu, efectele sale asupra sănătății noastre sau rușinea pe care o putem simți pentru că ne-a fost afectată imaginea sau reputația, etc.

Evident, vom simți emoții omenești în legătură cu aceste lucruri – piederea noastră personală, ca urmare a păcatului, dar aceasta nu este remușcare, nu este lucrarea Sfântului Duh. Întristarea din aceste motive este zadarnică – e o reacție omenească cu totul zadarnică, care nu ne va conduce la pocăință și nu va contribui la mântuirea noastră. Acestea sunt emoții omenești.

Unicul scop al străpungerii inimii, al al întristrării suprafirești ar trebui să fie dorința împăcării noastre cu Dumnezeu. Mereu – împăcarea cu Dumnezeu, iar orice altceva nu duce la pocaința cea adevărată. Trebuie să avem întotdeauna dorința de a ne uni cu Dumnezeu, căci aceasta este de fapt împăcarea cu Dumnezeu: a trăi o unire mai profundă cu Acesta. Și, bineînțeles, putem spune că aceasta se aplică la toate celelalte ce le facem în viața noastră duhovnicească: postul, rugăciunile, metaniile, toate trebuie să aibe mereu scopul acesta, al unirii cu Dumnezeu, să ne împăcăm cu Dumnezeu. Și dacă avem orice alt scop sau țel pentru oricare din acestea de mai sus, atunci aceste lucrări sunt false, fără rod.

Este imposibil să ajungem la această durere supranaturală doar prin propriile noastre eforturi, nu vine decât ca un dar al harului lui Dumnezeu. Sfinții Părinți o numesc o harismă, una dintre harismele lui Dumnezeu. Iar dacă și când ne exprimăm această durere legată de păcatele noastre, atunci trebuie să recunoaștem cât de prețios este de fapt acest dar, această durere a inimii, atunci când vine. Trebuie să păstrăm bine, să o hrănim. Este o harismă de la Dumnezeu și trebuie să ținem bine de ea, să repingem tot ceea ce ar micșora-o sau ceea ce ne-ar face să o abandonăm.

Cineva care mereu repetă aceleași păcate și în mod intenționat refuză conștientizarea lor, rareori va gusta din această dumnezeiască zdrobire a inimii, poate chiar niciodată. Da, cu toții cădem, cu toții păcătuim, și vom continua să păcătuim, dar să ne împotrivim în mod intenționat conștiinței noastre, să ne întoarcem cu spatele în mod intenționat în acel ceas al ispitei, să alegem intenționat păcatul înaintea chemării la pocăință, aceasta este o negare a propriei conștiințe, a harului lui Dumnezeu, o negare chiar a Duhului Sfânt. Și această negare ne va împiedica să gustăm din dulceața zdrobirii de inimă Dar dacă ne străduim să ne controlăm, dacă încercăm să rezistăm ispitei, dar, bineînțeles, ne este imposibil, ei bine, Sfinții Părinți spun că este un semn clar al faptului că ne-am neglijat conștiința, nu doar în acest moment anume, ci și în alte aspecte mai generale din viața noastră și trebuiesă folosim această conștientizare pentru a ne da putere să luptăm,să rezistăm,să ne rupem.

Iertarea vindecătoare pe care o primim – la spovedanie, bineînțeles, nu scoate instantaneu toate întruchipările răului pe care le vedem în inima noastră, ci trebuie ca mereu să ne străduim să ne spovedim mai departe, să dezvoltăm ascultarea față de Dumnezeu. Și în această luptă, aici e momentul unde noi alegem de bună voie să luptăm și să ne împotrivim ispitei, chiar și atunci când cădem. Ridică-te din nou și continuă să te străduiești și să lupți. Și este în acest moment al alegerii, când ne folosim liberul arbitru ca să luptăm, să ne pocăim acum primim harul Sfântului Duh. Și această zdrobire a inimii, dulceața zdrobirii inimii, va crește în noi.

Este o imagine frumoasă pe care o fosesc Sfinții Părinți: pocăința este ca un grădinar care încearcă să planteze o vie nouă pe un loc sălbatic. Sfinții Părinți spun că avem nevoie de patru lucruri pentru ca pocăința să existe cu adevărat, pentru ca grădinarul să cultive cu adevărat acest loc sălbatic al inimii. Mai întâi grădinarul trebuie să taie buruienile și spinii. Apoi trebuie să smulgă rădăcinile buruienilor. Și odată ce rădăcinile buruienilor au fost scoase, doar mai apoi se poate planta sămânță bună în solul cel bun al inimii. Și în cele din urmă, trebuie să ocrotim, să protejăm planta de elementele naturii: de animale, de insecte, de boală. Trebuie să o ocrotim ca aceasta să crească și să dea rod, să dea roadele Duhului Sfânt în noi, roadele adevăratei pocăințe. Dulceața durerii, a suferinței, a acestei suferințe supranaturale, pe care Duhul Sfânt ne-o va aduce.

Să auzim așadar nu doar cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul ci ale Însuși Domnului nostru. Să căutăm cu adevărat pocăința și să ne mutăm de la întuneric la lumină. Și fie ca inimile noastre să cunoască această durere supranaturală, dulceața zdrobirii inimii, pentru a putea cu adevărat să aflăm împăcare și să ne adâncim în unirea cu Dumnezeu.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!