De ce Dumnezeu este o Persoană – Jonathan Pageau

Urmăriți un dialog în care Jonathan Pageau și p. Stephen Freeman scot în evidență caracterul personal al lui Dumnezeu și modul în care acesta se repercutează asupra omului și societății umane.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

De ce Dumnezeu este o Persoană – Jonathan Pageau

[Jonathan Pageau]: Când începi să ai un fel de, să zicem, trezire intelectuală adesea pe la 20 de ani, întâlnești tot felul de oameni care, chiar dacă poate cred în Dumnezeu, au ideea asta: „Bine, cred în Dumnezeu, dar cred că Dumnezeu este mai degrabă o forță abstractă, mai degrabă ceva abstract, o idee.” Dar asta pur și simplu nu este experiența noastră a realității. Pentru că noi vedem lumea prin propria noastră conștiință umană. Nu știm de nicio altă lume în afară de cea pe care o putem percepe prin această conștiință umană. Și ceea ce întâlnim ca fiind cel mai înalt lucru sunt întotdeauna ceilalți oameni. Ceea ce ne poate transforma cel mai mult, ceea ce ne poate face, cum ai spus, mai umani, sunt întotdeauna ceilalți oameni. De aceea mi se pare mereu ciudat când oamenii cred că aspectul cel mai înalt, să zicem aspectul ontologic suprem, imaginea infinitului, ar fi ceva abstract. Nu, imaginea infinitului trebuie să fie legată de experiența noastră a lumii, care este o experiență personală, o experiență prin conștiință. Și atunci, când începi să vezi lucrurile așa, noțiunea minții divine sau ideea că cea mai bună imagine a lui Dumnezeu este Hristos, atunci începe să aibă atât de mult sens încât nu mai pare deloc așa straniu.

[Pr. Stephen Freeman]: Un lucru pe care eu îl consider important este distincția dintre general și particular. Adevărul este că nu poți niciodată, dar niciodată, să cunoști ceva în general. Noi întâlnim orice doar în particular. De exemplu, Părinții Bisericii, când vorbeau despre icoane, spuneau că nu poți picta o icoană a naturii divine. Cum ar arăta așa ceva? În schimb, de ce putem picta o icoană a lui Hristos? Pentru că El a devenit “un om”, nu „omenirea”. Nu poți pur și simplu să pictezi „omenirea”, ci trebuie să pictezi un om, o femeie, ceva particular. Și, de fapt, a existat o tendință în anumite direcții ale artei moderne de a încerca, prin abstracție, să surprindă sau să exprime generalul.

Și, cu cât facem mai mult asta, oamenii încep să aibă un fel de disonanță cognitivă, și stau și se uită la ceva despre care nimeni nu știe ce este, și se întreabă în sinea lor: „Este asta artă?” Ei bine, desigur, poate fi ceva acolo. Fiica mea cea mică este artistă și apreciez asta… Desigur, pe de altă parte, Picasso putea să tragă o linie și acea linie avea ceva genial, și trebuia să te uiți la ea și să-ți dai seama de ce e așa, de ce liniile lui sunt mai bune decât liniile mele. Dar, pe de altă parte, în cele din urmă abstracția se dizolvă pur și simplu în nimic. Actul ciudat al comuniunii este că descoperim în particular ceva care ne unește cu ceea ce este dincolo de el. Îmi place un termen pe care l-am folosit referindu-mă la Dumnezeu, L-am numit „particularul transcendent”.

Adică El este, de fapt, particularul suprem, pentru că există doar Unul singur. Nu există doi. Nu poate exista un „Dumnezeu general”, pentru că există un singur Dumnezeu. Și astfel El este absolut și transcendent particular. Și El ni Se face cunoscut în persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Într-un fel, aceasta este o revelație și pentru mine. Eu nu sunt „omenirea”, eu sunt doar Stephen. Și așa ne întâlnim unii cu alții. Există o veche zicală: „Iubesc omenirea, dar nu pot să-i suport pe oameni.”

[Jonathan Pageau]: Ha-ha-ha! Da, exact. Întâlnești asta peste tot. E ca atunci când cineva spune: „Îi iubesc pe săraci.”

[Stephen Freeman]: Da, aud asta. Unii oameni atacă diverse grupuri: îî atacă pe oamenii de culoare, îi atacă pe bărbații albi privilegiați, sau oricare alt grup. Și mă gândesc: „Da, dar pe care dintre ei?” Pentru că atunci când ne reducem unii pe alții la abstracții, asta înseamnă de fapt că… În primul rând, trebuie să generalizezi pe cineva ca să poți să-l ucizi. Ne este foarte greu să ucidem persoane particulare, pentru că oamenii concreți nu sunt niciodată exact ceea ce îți imaginezi. Trebuie să te stigmatizez, să te pictez ca pe ceva mai general, ca să pot turna ura mea asupra ta, să te fac un simbol fals pentru tot ceea ce nu merge bine cu rasa ta, cu națiunea ta sau cu orice altceva. Și acesta e mereu biletul spre violență. Iubirea o găsim în particular. Iertarea o găsim în particular. Unirea și comuniunea cu celălalt le găsim în particular.

Dar dacă te gândești la Hristos și la interacțiunile Lui… în multe privințe, Israelul din acea vreme era o realitate puternic politizată. Aveai diferite grupuri: farisei, saduchei și alții, apoi erau cei socotiți religioși și cei considerați nelegiuiți: prostituatele, vameșii etc. Și El nu doar că, așa cum se spune, stătea la masă cu prostituate și vameși și alți „rătăciți”, dar ce e și mai uimitor este faptul că noi știm și câteva din numele lor.

De exemplu, era un om mic de statură, din Ierihon, pe nume Zaheu, care era vameș și era urât de toată cetatea. Lucrul extraordinar este cum ceva atât de obscur, acum 2000 de ani, era un om numit Zaheu, iar noi îi știm numele. De ce? Pentru că Iisus i-a rostit numele și i-a spus: „Astăzi vin să mănânc în casa ta.” Nu a făcut o invitație generală: „Toți vameșii locali, veniți să mâncăm împreună.” Nu. El a spus: „Zaheu.” Și e interesant că Iisus merge pe drum, vede pe acest om într-un copac și îi știe numele și spune: „Zahee, coboară.” Nu spune: „Tu, cel din copac, coboară”, ci: „Zahee, tu coboară!” Și avem adesea astfel de întâlniri profund personale, în care El vede persoana nu pentru păcatul ei, nu pentru neputința sa, nici măcar pentru apartenențele sale mai largi – fariseu sau altceva –, ci ca pe o persoană.

Știm și numele unui fariseu, Simon, în casa căruia Iisus a mâncat și o femeie I-a spălat picioarele. Știm numele fariseului Nicodim și ale altora. Știm numele lor pentru că aceste întâlniri au fost personale. În Apocalipsă, vorbind despre artă, una dintre cele mai dulci viziuni ale raiului este: „Voi scrie un nume nou peste tine.” Ca și cum Dumnezeu ar spune: „Îți voi descoperi adevărul a ceea ce ești cu adevărat. îți voi spune numele tău.” Și e ca și cum atunci când îl vei auzi, vei simți că, în sfârșit, se revelează pe deplin adevărul ființei tale, făcut ție cunoscut în numele pe care ți-l spune Dumnezeu. Acesta este întru totul cine ești tu. Un nume este, în acest sens, profund personal. Ca și cum intri într-o cameră și spui: „Stephen, ai atenția mea.” Și deci particularul nu este ceva care reduce lucrurile, ci este singura cale prin care avem comuniune cu ceva. Știu că trebuie să fie…

[Jonathan Pageau]: Da. Eu cred că… Unul dintre citatele mele preferate, voi parafraza, dar unul dintre citatele mele preferate este din Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune că atunci când cineva descoperă, să zicem, esențele spirituale ale unor lucruri, chiar dacă le vede separat de cele particulare, el înțelege că nu sunt în contradicție, că nu sunt opuse, ci de fapt au fost făcute să fie împreună. Și aceasta este cheia Întrupării: că nu suntem chemați la o lume abstractă, ci suntem chemați să întâlnim lumea ca realitate întrupată. Și cred că este foarte misterios când te gândești la asta global. Dacă vorbim de revelație, ne gândim la revelația finală, când toate se adună împreună. Este greu de imaginat cum toată această particularitate se va uni, dar în experiența noastră, așa cum am discutat, noi așa trăim lumea.

[Pr. Stephen Freeman]: Și cred că, oarecum, marea revoluție intelectuală a creștinismului a fost că deja de la Platon există discuția despre conceptele transcendente (binele, adevărul și frumosul) și există recunoașterea că acestea sunt importante, că trebuie să vorbim despre ele. Dar, în creștinism, acest limbaj este asumat și apare recunoașterea faptului că transcendentul trebuie întâlnit în lucrul particular. Aceasta este revoluția. De exemplu, cuvântul „persoană”, așa cum îl știm astăzi, este o invenție creștină.

[Jonathan Pageau]: Da. Pe vremuri, însemna sarcină, lucru. Nu era cuvântul potrivit pentru ce vorbim. [Pr. Stephen Freeman]: Și deci erai un iobag, erai un sclav, erai un “lucru”. Și, dintr-odată, devii un nume, fiecare persoană cu o valoare egală. Nu am fi putut spune: „toți oamenii sunt creați egali” fără ca această revoluție să fi avut loc. Ea a dat o valoare infinită particularului, în timp ce înainte de asta, doar infinitul avea valoare infinită, și, cumva, nu puteai pune mâna pe el. În Întruparea, și ceea ce a pus ea în mișcare în viața înțelegerii, există o orientare către faptul că, atunci când Dumnezeu devine om, infinitul intră în particular, iar particularul este revelat ca având valoare infinită. Și asta este o schimbare totală. Nimic nu mai este dispensabil, totul are valoare infinită. Și asta este, de fapt, motorul eticii creștine: înțelegerea faptului că o viață umană este unică, particulară, irepetabilă, cu valoare infinită și vrednică de sacrificiu, de iubire, de dăruire. Și, fără această înțelegere, tot ce spun sunt doar generalități vagi. Doar în particular întâlnim binele, adevărul și frumosul. Asta este, de fapt, rădăcina Întrupării pentru noi.

[Jonathan Pageau]: Da. Și cred că este aproape ca și când nici până astăzi nu am înțeles complet implicațiile acestui fapt. Când te gândești la asta, îți creează un blocaj în minte, dar în același timp există și ceva adânc intuitiv care ne face să simțim că tocmai asta a devenit centrul gândirii noastre etice. De exemplu, vorbim despre asta mereu, cum chiar și etica seculară de astăzi se bazează pe această gândire a Întrupării, aproape fără să-și dea seama. Noțiunea valorii particularului, a valorii individului, e ceva ce a venit prin Întrupare. Dar acum, în proiectul modern, am văzut și cum s-a pierdut. Când creștinismul este complet scos din arenă, atunci brusc trebuie să dispară și asta, și atunci apare acel colectivism nebun care pune stăpânire pe tot. Și ființele umane devin numere, devin doar material pentru orice ideologie ai avea.

[Stephen Freeman]: G.K. Chesterton a spus: “atunci când tradiția e aruncată la gunoi (adică tradiția creștina, consensul timpurilor de altădată) nu înseamnă că virtutea dispare din lume, ci că virtuțile o iau razna.” Și astfel, majoritatea oamenilor de azi își bazează, de fapt, gândirea pe o variantă a virtuților creștine tradiționale, dar și-au pierdut legătura între ele, și se ancorează în particular și în realitățile vieții. Și atunci ele, pur și simplu, o iau razna și, într-un fel, ne scot din minți. Și atunci apar virtuți care intră în concurență. Ai, de pildă, dragostea de trib în opoziție cu alte lucruri. Și asta… asta ne înnebunește.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!