În ce fel Hristos este o amenințare pentru noi toți – p. Paul Truebenbach

Urmăriți un profund cuvânt al părintelui Paul Truebenbach în care aflăm modurile în care Hristos poate apare ca o amenințare pentru noi.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

În ce fel Hristos este o amenințare pentru noi toți – p. Paul Truebenbach

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, un singur Dumnezeu. Amin!

Salut dragilor, probabil puteți auzi în vocea mea că mă lupt cu o mică răceală, de aceea port geaca mea mare de iarnă. De asemenea, ideal ar fi să nu avem mâncare sau băutură în biserică, dar eu am un ceai aici, în această cană pe care un enoriaș mi-a dăruit-o, cu citatul “Mânca-v-ar Raiul!” al Sfântului Cleopa. Un cadou frumos.

Puteți să vă uitați la titlul de astăzi și să spuneți: “Vai, Părinte, acest titlu s-ar putea încadra la momeală de clickuri”. Dar nu, titlul este, de fapt, la propriu. Vreau să vorbesc astăzi despre Hristos ca o amenințare la adresa noastră. Hristos e o amenințare la adresa noastră. El este o amenințare în câteva moduri diferite. Aici intervine parțial frica evlavioasă de Dumnezeu. Dar la un nivel poate mai visceral sau fundamental, trebuie să înțelegem că, mai ales la începutul vieții noastre spirituale, Hristos e o mulțime de lucruri pentru noi.

Sunt multe lucruri frumoase pe care le reprezintă Hristos, iar multe dintre acestea sunt surprinse în titlurile care i-au fost date în Scripuri. El este numit Domn, este numit Mântuitor, este numit Fiul Omului, este numit Prieten, este numit în multe moduri frumoase. Nu-L vezi de obicei numit amenințare. Dar eu aș adăuga cuvântul amenințare ca un alt titlu frumos pentru Hristos, dacă înțelegem despre ce vorbesc.

Deci Hristos este o amenințare pentru noi în două moduri și vreau să descriu asta folosind ceea ce numesc analogia pumnului. Imaginează-ți că inima ta este chiar în centrul palmei tale. Ce facem cu inima noastră? Ei bine, când venim la biserică, vrem ca inima să fie vindecată. Dar problema este că majoritatea dintre noi luăm acea inimă și o închidem foarte strâns și o ținem strâns și facem acest lucru din două motive.

Primul motiv este că, de obicei, avem o rană în inimă sau multe răni. Ce se întâmplă cu cineva care este rănit? Își ține inima strâns pentru că vrea să o păzească. Se teme că, expunând-o altora, va crește posibilitatea de a fi rănit. Acum, ce se întâmplă când ești rănit? Te păzești pe tine însuți. Și cu cât ești mai rănit, cu atât te păzești mai mult. Așa că imaginează-ți că brațul meu ar avea o mică vânătaie pe el. Dacă cineva ar veni și ar apăsa-o, posibil că ar durea puțin, dar nu aș păzi-o prea atent pentru că nu doare atât de tare, e doar o vânătaie. Dar imaginează-ți că e o vânătaie profundă, imaginează-ți că vânătaia merge mult mai adânc. Posibil voi fi mai atent când mă plimb printre oameni, chiar nu vreau să-mi lovesc brațul, mă doare tare. Apoi imaginează-ți că brațul meu este rupt. Să presupunem că am o fractură undeva la braț. Ei bine, acum chiar voi păzi brațul și vreau să evit ca oamenii să-l atingă și voi vedea alți oameni apropiindu-se de mine ca o oarecare amenințare. Ei bine, acum imaginează-ți că brațul meu are fracturi multiple și că fiecare mică atingere a lui este extrem de dureroasă. Acum voi sta departe de oameni cât mai mult posibil.

Asta se întâmplă cu rănile din interiorul inimii, Când inima e rănită, cu cât e mai rănită cu atât o ținem mai strâns, și o ținem din ce în ce mai strâns pentru că vrem să o păzim. Dar care este problema cu asta? Ei bine, sunt două probleme. Prima problemă e că atunci când interacționăm cu oamenii, interacționăm ca și cum am fi un pumn, și dintr-o dată, emoțional, așa interacționăm cu alți oameni. Probabil ați întâlnit astfel de oameni și poate ați făcut asta în propria viață. Când vă simțiți deosebit de răniți, când vă simțiți foarte păziți, când vă simțiți foarte tandri în sufletul vostru, vă păziți cu strictețe și este mult mai ușor în acel moment pentru noi să fim țâfnoși cu oamenii și să devenim destul de cruzi cu ceilalți. Acesta e unul dintre motivele pentru care Părinții ne spun că atunci când alți oameni se comportă astfel ar trebui să avem o oarecare înțelegere și compasiune față de ei și să ne dăm seama că nu sunt ei, ci demonii care acționează asupra lor și, de obicei, asta se datorează faptului că au o rană pe care o păzesc. E nevoie de o abordare foarte blândă pentru a-i face să deschidă.

Cealaltă problemă este că, în interacțiunile lor cu Hristos… Ei bine, Hristos vrea să vă aducă un Har vindecător, dar cum poate pătrunde acel Har vindecător? Nu poate pătrunde, mai ales dacă aveți un pumn foarte strâns în jurul inimii. Harul vindecător nu are cum sa pătrundă și, deci, trebuie să învățăm să ne deschidem încet către Hristos. Acum, care este problema cu asta? Ei bine, când te deschizi către vindecare, te deschizi și la posibilitatea de a fi rănit din nou, te deschizi la mai multă durere. Dar aceasta este natura vieții spirituale și, de fapt, viața spirituală necesită un ascetism, o negare de sine care poate fi foarte dureroasă, care se potrivește foarte bine cu această analogie. Ajungem la asta imediat, dar mai întâi să vă descriu al doilea motiv pentru care ne ținem strâns așa.

Celălalt motiv pentru care ne ținem strâns nu are legătură cu rănile, ci cu dragostea. Când iubim cu adevărat anumite lucruri din această lume, inima noastră se agață de ele. De exemplu, să spunem că iubesc foarte mult mâncarea. Acesta este un lucru care are ceva legătură cu mine, am avut o dragoste nesănătoasă pentru mâncare în trecut, și probabil că încă o mai am uneori. Așa că, atunci când iubim cu adevărat mâncarea, ne agățăm de ea. Ei bine, acea parte a inimii mele acum, și poate fi doar o parte a inimii mele, nu întreaga inimă, dar este totuși o parte. Și acea parte a inimii mele se uită la ceea ce suntem chemați în credință și spune: „Post? nu vreau să postesc!”. Ei bine, nu-L iubești pe Hristos? Ba da, Îl iubesc pe Hristos, Însă iubesc cu adevărat mâncarea. Cât timp această parte din inima mea este agățată de mâncare, acea parte a inimii mele nu se poate agăța de Hristos, Vindecătorul, Medicul sufletelor și al trupurilor.

Așa că gândește-te la fiecare aspect al vieții tale și începe să te întrebi unde se agață inima mea de anumite lucruri ale acestei lumi, anumite plăceri, anumite conforturi, anumite distracții, la care am mari probleme să renunț. Aceste zone ale inimii noastre nu se pot agăța pe deplin de Hristos și de aceea dragostea noastră pentru Hristos e întotdeauna parțială, de aceea suntem divizați. Hristos spune asta despre oamenii divizați. O casă divizată în sine nu poate rezista. Inima noastră este foarte divizată. Pe de o parte, căutăm să-L iubim pe Hristos în lucruri spirituale, lucruri invizibile, lucruri ale vieții viitoare. Pe de altă parte, inima noastră este foarte strâns agățată de lucrurile acestei lumi, la care nu am învățat încă să renunțăm. Acesta e și motivul pentru care Sf. Pavel vorbește despre faptul că facem lucruri pe care nu vrem să le facem și nu facem lucrurile pe care vrem să le facem. Cum este posibil acest lucru pentru un om cu liber arbitru? Ei bine, pentru că inima este divizată. Pe de o parte, vreau să postesc, pe de altă parte, îmi place foarte mult carnea, îmi plac burgerii, îmi place slănina îmi plac lactatele sau orice ar fi. Și același lucru s-ar putea spune despre orice păcat de care inima noastră e cu adevărat agățată. Iubim foarte mult anumite lucruri ale acestei vieți și așa că ne agățăm de ele și când vine vorba de a înfrunta aceste lucruri în fața lui Hristos, avem probleme în a alege. Poate că îmi iubesc somnul și confortul și așa că a veni la biserică este un lucru foarte dificil.

Ei bine, ce trebuie să facem? Trebuie să învățăm să renunțăm la această agățare. Ok, deci acestea sunt cele două moduri în care Hristos devine o amenințare pentru noi și observi că există multe asemănări între cele două, deși sunt destul de diferite În cele din urmă, inima se agață strâns fie de răni, fie de iubiri false, iar Hristos vine și îmi spune: Dacă vrei să vii după Mine, leapădă-te de tine însuți, ia-ți crucea și urmează-Mă! Și El îți cere o îmbrățișare deplină a Lui și a milei Sale. Asta este o amenințare pentru noi, aici creștinismul devine deosebit de dificil, deosebit de greu. Vedem asta des în… doar când te duci și te rogi, dacă nu simți cu adevărat rugăciunea, te simți deosebit de obosit.

Ce se întâmplă? Ai o luptă interioară. Știu că ar trebui să mă rog, dar în același timp, inima mea este cu adevărat prinsă de faptul că vreau să dorm sau de faptul că această rugăciune nu e așa cum vreau eu să fie, adică există ego în asta, rugăciunea ar trebui să fie așa cum mă aștept eu, iar dacă nu e așa, atunci nu mă mai rog. Este mult ego în asta. Sau poate există acea rană care este înțepată și îngenunchem sau stăm în fața lui Hristos și suntem pe cale să ne rugăm și spunem că: Acesta e o zonă în care nu vreau să intru. Deci ce facem? Evităm rugăciunea. Observați că Hristos devine o amenințare la adresa vieții noastre spirituale și a stării noastre de bine, pentru că El spune: „Nu pot vindeca ce nu este expus, atâta timp cât îl păzești de Mine, atâta timp cât îl ascunzi de Mine, atâta timp cât rămâi cu aceste lucruri ale acestei lumi, nu pot intra acolo și nu pot înlocui acea iubire cu o iubire deplină, adevărată, sau nu pot vindeca ce este în tine.

Deci de ce spun că ascetismul e o parte importantă a acestui lucru? Dacă ai avut vreodată pe cineva care se agață de ceva și vrei să i-l iei: “nu ar trebui să ai asta”, Când te duci și încerci să-i deschizi mâna, este dureros pentru el. Și eu fac asta cu copiii mei. Știi, când sunt mici, se agață de ceva ce nu ar trebui să aibă. Și le spun: „Dă-mi-l, dă-mi-l” și încep să se târască ca și cum ar ajunge undeva. Când îi apuc, uneori trebuie să le deschid mâinile. Nu le place asta, nu le place emoțional, dar nici fizic, iar asceticismul este parte din asta. Ceea ce face asceticismul, e că ia acea strânsoare puternică pe care inima o are fie pe o rană, fie pe o iubire falsă, și spune: „Voi forța asta să se deschidă”.

De exemplu, să revenim la ideea de a te agăța de mâncare. Dacă ai o iubire nesănătoasă pentru mâncare înseamnă lăcomie. Lăcomia nu este o supraalimentare, ci o iubire pentru mâncare, care este mai presus de dragostea ta pentru Hristos. Nu e să te uiți la mâncarea de Ziua Recunoștințeie ci să iubești mâncarea în sine. Ei bine, cum vei trece peste asta? Cel mai bun mod de a trece peste asta este să te împingi dincolo de limitele postului obișnuit. Nu renunța doar la carne și lactate, ci mai degrabă la mese întregi. Poate să mănânci o singură masă pe zi sau poate să ții un post prelungit, sau un post cu apă, în care tot ce faci e să bei apă pentru o perioadă lungă de timp. Făcând asta suficient de des și suficient de mult timp, începi să slăbești strânsoarea acelei iubiri false.

La fel sau un alt lucru interesant se întâmplă cu primul mod despre care am vorbit, când ai o rană în inimă, ceea ce se întâmplă atunci de obicei este că atunci când te duci să te rogi, începi să crezi: nu mă pot ruga din această parte a inimii mele pentru că acest eu este prea rănit și nu cred că Hristos poate iubi cu adevărat această parte din mine, cred că e o amenințare pentru mine să deschid această parte despre mine și ce voi face e să mă poziționez mental în locul în care cred eu că ar trebui să fiu. Ar trebui să fiu aici și acesta e locul din care mă voi ruga. Ei bine, care este problema cu asta? Dacă Harul merge acolo unde ar trebui să fii și nu acolo unde ești, atunci locul în care ești nu se vindecă niciodată.

Există o carte cu adevărat minunată, nu am terminat-o niciodată pentru că mereu dau cărțile. Am vândut probabil 50 sau 60 de exemplare în librăria noastră. Este de publicată (în limba engleză) de Sebastian Press. Este scrisă de o călugăriță româncă, numită Maica Siluana, iar cartea se intitulează: “Doamne, unde-i rana?” În prima parte, probabil și în restul cărții, dar nu am ajuns așa departe, dar în prima parte ea vorbește chiar despre lucrul acesta, că oriunde este cea mai adâncă rană a inimii tale, oriunde este acea zonă întunecată, acea parte de care te agăți și încerci să o ascunzi cât mai mult posibil, acesta este exact locul în care ar trebui să-L inviți pe Hristos, pentru că acela e locul care are cea mai mare nevoie de vindecare. Asta poate fi ceva foarte dificil pentru oameni, e foarte dificil pentru ei să vrea să expună acea parte care este atât de rănită, fie prin traumă, fie prin păcat, orice ar fi, noi păzim acea parte și ne este atât de frică să o expunem și de aceea încerc mereu să vă reamintesc să începeți cu temelia iubirii perfecte a lui Hristos pentru voi. Este o iubire nemăsurată. Și ceea ce realizezi în timp este că, în ambele scenarii, amenințarea pe care o reprezintă Hristos este o amenințare la adresa sinelui fals și că, de fapt, ceea ce încearcă să facă este să îți expună sinele adevărat.

Așa că, dacă ai acele răni, dacă ai o traumă sau un păcat, orice ar fi, începe să exersezi rugându-L pe Hristos să intre în acel loc exact, pentru că acolo avem cea mai mare nevoie de El. Și Lumina lui Hristos face două lucruri: arde lucrurile false și luminează lucrurile adevărate și le sfințește. Aceasta e o altă imagine patristică care apare destul de des, este ideea sabiei în foc. Când pui metal în foc, se întâmplă două lucruri: se purifică falsul, impuritățile din metal, și apoi se luminează și se întărește metalul adevărat. Asta e o idee patristică despre ceea ce se întâmplă când intrăm în focul iubirii lui Hristos, lucrurile false vor fi arse și asta este dureros. Și cu cât ne ținem mai mult de ele, cu atât este mai dureros pentru că cu cât pumnul e mai strâns, cu atât e nevoie de mai mult efort pentru a-l deschide.

Dar dacă intrăm de bunăvoie în iubirea focului lui Hristos și spunem: Doamne știu că păzesc părți false din mine, știu că păzesc răni și păcate și părți de care mi-e jenă și rușine și de care mi-e frică, știu că am iubiri false și mă agăț de aceste lucruri cât de strâns pot și Îl implorăm pe Hristos și strigăm constant către El și strigăm către Maica Domnului, către duhovnicul nostru, strigăm către Îngerul nostru Păzitor, strigăm către toți sfinții. Dacă facem asta în mod constant în timp, veți observa că, fără să vă dați seama și fără prea multă durere, acea strânsoare slăbește ușor și, dintr-o dată, viața spirituală devine puțin mai ușoară.

Așa că Hristos amenință într-adevăr acest fals simț al sinelui pe care îl avem și acest fals sentiment despre ceea ce iubim. El îl amenință cu adevărat, iar asta poate fi un lucru terifiant, mai ales la început. Dar această frică nu este un lucru rău în sine. Tot ce înseamnă e că am descoperit ceva în viața noastră care are nevoie de vindecare, care trebuie vindecat, iar Hristos este răspunsul la asta. Așa că, în cele din urmă, dacă viața spirituală este întotdeauna ușoară înseamnă că inima noastră nu se vindecă de aceste lucruri. Și toată lumea le are, apropo. Nu există o singură persoană care să nu aibă niște probleme care trebuie abordate. Cu toate acestea, cu cât Îl iubim mai mult pe Hristos și cu cât căutăm mai mult să alimentăm focul iubirii pentru Hristos, cu atât acest proces devine mai ușor. De aceea iubirea este în cele din urmă răspunsul în viața spirituală.

Cu cât avem mai multă iubire pentru Hristos și cu cât vedem mai mult iubirea Lui pentru noi, cu atât acest lucru devine mai ușor pentru noi. Și asta necesită, desigur, smerenie. Cei doi piloni ai vieții spirituale – iubirea și smerenia – rezumă întreaga Evanghelie. Trebuie să fim smeriți înaintea lui Hristos, adică să ne încredem complet în El cu rănile noastre, și să ne încredem în El că pe măsură ce renunțăm la anumite iubiri ale acestei lumi, nu vom fi lăsați goliți și în nevoie ci, de fapt, vom fi mai plini ca niciodată. Pentru că atunci când inima e deschisă și capabilă să primească nu doar vindecare, ci și iubirea și harul deplin al lui Dumnezeu, ne dăm seama că nu e nimic altceva ce inima mea își dorește și că își dorește doar aceste lucruri. Așa că aceasta este, în cele din urmă, viața spirituală.

Mă rog ca această reflecție v-a fost de ajutor. În cuvintele marelui sfânt al României, Starețul Cleopa de la Sihăstria, “Mânca-v-ar raiul! Amin.”

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!