Cum să creștem copiii ca să-l iubească pe Hristos? – p. Justin Havens

Urmăriți un cuvânt foarte bun în care părintele Justin Havens, tată a 10 copii, care ne vorbește despre creșterea copiilor în Biserică, familie și conducerea spre Hristos a celor ce ne sunt dați în grijă.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Cum să creștem copiii ca să-l iubească pe Hristos? – p. Justin Havens

– Ați menționat mai devreme că două dintre fiicele dvs. sunt călugărițe sau vor deveni călugărițe.

– Sunt surori de mănastire, da.

– Asta mă duce la o întrebare. Ați menționat că aveți 10 copii, așa că am vrut să vă întreb: Cum creșteți copiii în credință? Mai ales că spuneți că cele două fiice ale dvs. devin călugărițe, ceea ce îmi arată că ați făcut o treabă foarte bună crescându-le în credință, încât s-au îndrăgostit atât de mult de Hristos, încât acum vor să-și dedice viața lui Hristos. Cum să facem noi, cei care suntem creștini și nu suntem preoți, evident, dar vrem să ne asigurăm că le arătăm copiilor noștri această dragoste pentru Hristos? De multe ori, părinții, știți, sunt atât de duri cu copiii lor să meargă la biserică și să se roage, încât pe măsură ce copiii cresc, vor să fugă de acolo pentru că, își spun: „Asta a fost atât de greu pentru mine când eram în creștere, nu vreau să mai fac asta, deci acum vreau să părăsesc acea viață.”

– Cred că a crește copiii în viața creștină este unul dintre cele mai frumoase lucruri. Nu este mai puțin nobil decât a fi călugăr. Când cineva spune că: „Îl voi iubi exclusiv pe Hristos și mă voi căsători cu El” este absolut frumos și… Îmi pare rău, sunt emoționat când mă gândesc la fetele mele din mănăstire, și nu pentru că mi-e dor de ele, deși îmi e, ci pentru că ele înțeleg asta. Nu știu cum să explic ce înseamnă când spun că „ele înțeleg”. Datoria noastră este ca, atunci când murim, copiii noștri să Îl iubească pe Hristos și El să fie viața lor. Atunci nu avem de ce să ne îngrijorăm. E ca atunci când părinții vor să-și căsătorească copiii. Pe vremuri era cam așa: Și când îi căsătoreai, simțeai: „Uf, am rezolvat cu unul.” Ceva de acest gen.

Ei bine, pentru noi, simt că le-am măritat cu Mirele care nu le va dezamăgi niciodată. Așa că sunt recunoscător pentru asta. Și ca tată a 10 copii… Nu doar eu am 10 copii, sunt mulți preoți minunați cu mulți copii. Este chinuitor și foarte dificil să fii părinte în zilele noastre, și a fost întotdeauna, dar poate acum mai mult ca niciodată. Creșterea lor ar trebui să fie preocuparea noastră constantă ca părinți creștini. Aș da puțin înapoi și aș spune, că o familie creștină este la fel de bună precum este căsnicia dintre soț și soție. Încerc să-mi dau seama de ce fetele mele au ales această cale, fiindcă eu sunt așa un idiot… Chiar sunt, nu doar spun.

Dar cred că unul dintre lucrurile esențiale este că nu avem o altă viață, toată viața noastră e în Biserică. Nu am o altă viață. Poate sună patetic, dar chiar nu am. Toată viața mea, ca preot, nu e doar o slujbă, e cine sunt eu. Soția și copiii mei sunt acolo cu mine, suntem împreună în asta. Și sunt convins că datorită unor preoți minunați care ne-au îndrumat, care ne-au avertizat din propria lor experiență, am fost hrăniți în căsnicie.

Cred că am avut cea mai bună căsnicie pe care o cunosc. Poate cineva spune asta, dar eu am multă experiență cu alte căsnicii, ca preot, și pot spune că cea mai mare decizie după ce devii creștin ortodox este: „Cu cine te vei căsători?” E de departe cea mai importantă. Cele mai mari lacrimi și dureri pe care le-am văzut ca preot vin din căsnicii proaste, care duc la situații familiale dureroase. De multe ori nu abordăm căsătoria cu discernământ. Ne căsătorim cu cineva pentru că e „fierbinte” sau atractiv, sau pentru plimbari lungi pe plajă sau pentru „fluturi în stomac”. Dar toate astea se duc. Trebuie să-i învățăm pe tineri…

Înainte am spus că este un discurs cu privire la copii, dar, dacă nu cauți să te căsătorești cu cineva peentru că te va ajuta să ajungi în Rai, ai ratat esențialul. Cine gândește așa? Ortodocșii ar trebui să gândească așa. Unii fac asta. Nu am gândit întotdeauna așa. Preotul meu mi-a spus: „Caută cea mai virtuoasă persoană pe care o poți găsi.” Și am avut noroc — soția mea e mult mai bună decât mine. Preotul s-a uitat la ea și a spus: „Aceea va fi viitoarea ta soție.” Era un preot rus. Soție de preot. Și a avut dreptate. Împărtășim aceleași credințe despre Împărăția Cerurilor, despre creșterea copiilor și rugăciune. Am vorbit despre asta la prima noastră întâlnire, care a fost la Opera din Santa Fe… Am vorbit despre cum vreau să fiu preot, și că vreau 13 copii — glumeam atunci. Dar am avut 10 copii și 3 sarcini pierdute. Așa că 13 bebeluși în total. E uimitor. Ea nu credea că va fi real. Dar ideea era clară de la început: ne vom trăi viața împreună, în Hristos.

Și datorită acestui început curat, chiar și cu toate greutățile, ea întotdeauna mi-a fost un ajutor spre Împărăție. Ea n-a spus niciodată ceva de genul: „Oh, trebuie să-mi fac rugăciunile și să fiu doar urechi.” Știu că oamenii se luptă cu asta uneori, poate că nu sunt în același spațiu în căsniciile lor sau în preoție… „O să faci o altă slujbă acum și să mă abandonezi pe mine și pe copii?” Sunt norocos că nu am simțit niciodată astfel. Am simțit-o împingându-mă spre altar, cu ea și copiii cântând. Știi ce vreau să spun? Suntem împreună într-un fel. Așa că sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru preoția ortodoxă.

Cred că Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „Două dintre cele mai mari daruri din istoria Bisericii sunt: întruparea și preoția.” Și preoția Creștinilor Ortodocși este incredibilă. Episcopii, preoții, părinții duhovnicești… Îndrumarea pe care eu am primit-o mi-a schimbat absolut viața. Și cred că acesta e un lucru special despre Ortodoxie. Ne-a călăuzit în căsnicia noastră și ne-a construit această temelie puternică. Așa că apoi am început să avem copii. Dificultățile, nu-i așa? Ai copii mici. Cum stau ei nemișcați în biserică? Cum îi disciplinăm? Cum îi învățăm? E atât de greu! Dar dacă trăiești viața ortodoxă în plinătatea ei și citești viețile sfinților, totul e acolo. Corect? Dar problema e: trăiești viața astfel? Dacă copiii devin răi, fie că sunt din familii preoțești sau nu, este pentru că simt că părinții lor nu trăiesc astfel (viața ortodoxă). Că sunt ipocriți. Copiii simt ipocrizia mai mult decât oricine. Și nu zic că nu sunt un ipocrit… de fapt sunt, dar măcar mă străduiesc… Eu și soția mea ne cerem iertare unul de la altul. Cred că ei au văzut dragostea noastră, capacitatea noastră de a ne ierta, prin certuri, prin dificultăți, prin metanii,… dragostea absolută pe care am avut-o unul pentru altul, eu și soția mea, asta a construit cu adevărat temelia ca să ne iubim reciproc și pentru copiii noștri să ne iubească. Sunt destul de dur cu ei, da, destul de strict cu consecințele și cu lucrurile de genul acesta.

Dar trebuie să fii și iubitor, să te lupți alături de ei, să petreci timp cu ei. Ei trebuie să știe că Hristos e cel mai important. Nu doar în cuvinte. Trebuie să vadă că îți place să te rogi. Îți place să te rogi? Dacă spui: „Du-te la rugăciunile tale!” ei se vor gândi: „Tu nu te rogi cu adevărat.” „Postiți, faceți asta, mergeți la biserică.” Atunci totul are doar un aspect exterior. Trebuie să-i corectezi, desigur, dar dacă ei văd că trăiești cu bucurie, că te lupți, că te ridici după ce cazi, și că ești acolo cu ei, făcând totul împreună, atunci nu devin răutăcioși. Cred că părinții pe care îi vezi azi tind să meargă la extreme, adică să fie foarte duri.

Și ortodocșii pot fi unii dintre cei mai răi, mai ales cei convertiți recent, nu-i așa? „Vom face totul bine! Vom bifa tot! Ne vom ridica, ne vom ruga corect. De ce ai mâna ridicată așa? De ce ai degetul așa? Ne rugăm acum! Pune mâna jos, Johnny!” Și copiii ajung o harababură de anxietate, Nu? Sau dacă nu sunt atenți în biserică, îi scot afară. Sau o altă extremă sunt părinții care spun: „Eu nu vreau să fiu așa.” Așa că lasă copiii să facă orice, Vor să fie blânzi, mereu blânzi. Ca și când n-ar fi consecințe. Unul dintre cele mai dureroase lucruri pentru mine, ca preot, este când aud copii vorbind urât cu părinții lor. Dacă văd asta, mă opresc imediat. Le spun: „Scuzați-mă, nu puteți niciodată să vorbiți părinților în felul acesta.” Iar părinții stau acolo vinovați. Le spun: „Nu ar trebui să-i lăsați să vă vorbească așa. Cum vor vorbi cu ceilalți oameni?”

Biserica trebuie să ne învețe, și poate face asta, cum să găsim echilibrul. Nu e doar despre duminica la biserică, ci despre fiecare zi. Începând de când copiii sunt mici, îi aduci să se roage în fața icoanelor. Ar trebui să faci așa înainte să ai copii. Să începi tu însuți să faci asta. Apoi, când sunt mici, îi iei cu tine. Îi pui pe covor, aproape de tine. Dimineața și seara, se roagă cu tine. Dacă fac asta în fiecare zi, evident că pot face și duminica, sau miercuri seara la biserică. Poate e mai greu dacă te convertești mai târziu, cu o grămadă de copii deja mari. Dar ei învață, prin luptă, prin smerenie… Dar ce spune Sfântul Porfirie? „Vrei ca copiii tăi să fie sfinți? Trebuie să încerci să fii tu sfânt.”

Nu există o formulă. Nu există o formulă pentru asta. Așa că aș spune: Cu uimire mă uit la viața mea, sunt un idiot și mă întreb: Cum a rânduit Dumnezeu ca soția mea să fie atât de minunată și dedicată. Am avut mentori minunați de la mănăstiri și preoți căsătoriți. Avem „icoane” minunate pe care să le urmăm. Fără mari zdruncinături, doar trăind viața bisericii, cu toate greșelile pe care le-am făcut și o trăim împreună, complet uniți. Nu prea avem o viață lumească în afara bisericii. Îmi place să fiu în biserică cu copiii mei. Biserica nu e locul unde merg, apoi mă întorc la familia mea și atât. Suntem împreună. Ei cântă în biserică. Eu sunt acolo. Este o singură viață, ceea ce este important, indiferent dacă ești preot sau nu. Pe cât posibil, să fim împreună și dedicați. Și prin harul lui Dumnezeu, poți face o treabă perfectă, orice ar însemna asta. Copiii tăi pot trece prin lupte grele, se pot destrăma în familii pline de durere, și totuși, pot deveni sfinți.

Deci, harul lui Dumnezeu lucrează mereu. Lucrurile nu sunt chiar așa ușoare într-o mănăstire… Slujbele constante, încorporate cu disciplina. Trebuie să avem asta în viața noastră de familie, un sentiment de genul: mâncăm cina, facem treburi casnice, ne facem rugăciunile în fiecare seară, citim viețile sfinților, ne învelim copiii în pat, îi binecuvântăm seara. Nu doar preoții, ci toată lumea ar trebui să facă asta. Ne trezim, îi învățăm cum să postească, îi învățăm cum să ceară iertare, mergem la spovedanie. Este doar viața bisericii și dacă trăim asta… Lucrurile simple, cum ar fi: înapoi la elementele de bază, corect? Și aș spune că în vremuri de greutăți arătăm cine suntem cu adevărat: cineva moare, ne pierdem locul de muncă. Ceea ce văd copiii că facem: intrăm în panică și mergem spre patimi, sau ne dublăm credința și rămâneem unii cu alții. Asta le arată cu adevărat că nu sunt prostii. Și, bineînțeles, vor testa asta și vor trebui să facă greșeli singuri, într-un fel.

Și aș spune în sfârșit asta, nu sunt doar eu cel care o spune. Ca un părinte care le spui copiilor tăi, ceva de genul: „Nu faceți asta”. Iar copiii mei s-au întors odată de la mănăstire și au spus: „Tată, știi că televizorul nu e chiar bun pentru suflet?” Adică, am spus asta de un milion de ori, nu-i așa? Dar cumva cineva din afara mea a trebuit să spună asta. Ei vor deveni rebeli la mănăstire și toți oamenii îi văd în jurul lor, cum ar fi mentorii mei, toți preoții, aceia sunt copiii la care se uită oamenii. Acești preoți sunt eroii lor. Indiferent ce am eu de spus, copiii vorbesc cu ei. E la fel.

Și aș spune și mai mult: într-o parohie ortodoxă sănătoasă, sunt atât de recunoscător, chiar și noii convertiți, când trăiesc credința, sunt oameni iubitori. Am grijă de comunitatea mea. Aș fi atât de fericit dacă copii mei, ar fi ca 90% dintre acești oameni. Ei chiar pot admira majoritatea doamnelor din parohia noastră și majoritatea bărbaților. Eu nu am crescut așa. Erau o mulțime de oameni pe care nu i-ai vrea ca modele. Dar cred că este ceva frumos legat de viața bisericii, și de toți cei care urmează, care se adună împreună în comunitate, este că acești oameni se străduiesc pentru sfințenie și virtute. Iar acest lucru este accesibil și realizabil. Așa că da, asta aș spune. Am avut o viață foarte distractivă, o viață foarte distractivă. Adică plină de bucurie: cu copii, lupte, muzică și bucurie.

Dar cred că ei înțeleg că asta nu te va mântui. Atunci când Îl iubești cu adevărat pe Hristos și Îl iubești cu adevărat, atunci te poți bucura cu adevărat de acele lucruri. Poți savura un toast cu un prieten, dar întreaga ta viață nu este construită pe asta. te poți bucura de o masă bună. Nimeni nu știe cum să sărbătorească mai mult decât ortodocșii, nu-i așa? Dacă ai trecut prin asta. Chiar și în mănăstiri, dar nu este ca și cum am risca totul, nu-i așa? Și asta le spun adesea oamenilor mei: Care este cu adevărat sursa fericirii tale din viața ta?

Mă tem că suntem pre des prefăcuți. Mă tem că am putea spune despre biserică și Rai, abia aștept, dar serios… E jumătate de oră pe zi în care pot sta pe canapea, să mă uit la emisiunea mea și să mănânc ce-mi doresc, să beau ceva sau să-mi mănânc înghețata. Ca pur și simplu șă „îndurăm” restul timpului. Nu a venit Hristos, să ne dea asta. Și de aceea ortodoxia poate deveni o corvoadă pentru unii oameni. Cred că ei o privesc și devim cam amari, pentru că pierd din vedere ceea ce este cu adevărat important. Și, în mod ironic, poate ai văzut Stăpânul Inelelor, ăsta e dreptul prețios. Întotdeauna suntem dispuși să sacrificăm ceea ce este prețios. Deseori spunem: „Doamne, îți voi da toată viața, dar nu și partea asta, dacă nu-mi iau înghețata de vineri seara, postim miercurea.” Dar, în mod ironic, prin bucurie, curaj, cum ar fi să spun: „Sunt gata să-L las pe Domnul să meargă acolo!” O să-ți dai seama că nu trebuie să fi fericit o jumătate de oră pe zi, Pentru că îmi potolesc patimile.

Adică pot fi bucuros tot timpul, chiar dacă spăl niște vase pe care urăsc să le spăl sau orice altceva. Asta e un lucru pe care îl văd la mănăstirea la care a mers soția mea acum ani de zile. Soția mea obișnuia să urască să spele vasele. Probabil e supărată că spun asta. Dar nu-i va păsa. Iar una dintre călugărițele pe care le cunoaștem a spus: „Ești fericită doar în puținele ore ale zilei în care poți face ce vrei?” „Dacă pur și simplu iubești, înveți să iubești munca asiduă și efortul și iubești să te rogi, atunci vei fi fericită tot timpul.” Și soția mea a spus că asta e ca o viață. Sună ca un lucru evident.

Cunosc un călugăr rus bătrân care a spus odată că: „Obișnuiam să fiu morocănos tot timpul pentru că nu primeam ce vroiam. Asta e rău pentru un călugăr.” Apoi a spus: „Dar apoi mi-am dat seama că pot obține orice vreau. Am întrebat: Cum așa părinte? El a spus: ”Am decis că orice se întâmplă, în Providența lui Dumnezeu, asta vreau în mod egoist. Și acum primesc ce vreau în fiecare moment al fiecărei zile.” Știi, e o chestie ciudată a minții, dar există un adevăr în asta. Și monahii pot găsi bucurie. Dacă citești despre sfinții noștri: Sunt bucuroși în biserică, sunt bucuroși și când fac urări de nuntă, sunt bucuroși și în lagărul de prizonieri. Poate chiar mai mult. Mă tem că în lume, bucuriile noastre sunt aceste lucruri trecătoare, efemere, care sunt ca fumul într-un vis. Nu sunt lipsite de importanță, dar nu sunt lucrul care ne dă sens. Și cred că, prin viața Bisericii Ortodoxe trăită din plin ar trebui să apreciem aceste lucruri. Nu beau pe jos. Îmi place să beau în pat. Dar nu vreau să fiu atât de atașat de acest obicei încât, să nu mă pot înălța în Împărăția Cerurilor. Îmi place să mănânc. Sunt atât de lacom încât mă atașez de mâncare. Dar avem modalități de a face față acestui lucru, de exemplu: prin ascetism. Avem modalități de vindecare, dar nimeni nu te poate obliga să faci asta.

Poți face asta, fata mea a mers la mănăstire, iar eu i-am spus: „Nu-mi pasă ce faci, atâta timp cât Îl iubești pe Hristos, atâta timp cât ești aproape de biserică. Te poți căsători și avea un copil. Nu-mi pasă, atâta timp cât Îl iubești pe Hristos.” Dar cred că ceea ce ei și mulți dintre prietenii mei care sunt monahi, am un număr mare de prieteni, este că au văzut că atunci când Îl cauți pe Dumnezeu din toată inima, îți cunoști scopul. Când îți cunoști scopul în Dumnezeu, poți face față oricărui lucru. Și atunci nu te mai temi să mori, pentru că îl cunoști pe Hristos în rugăciune.

Ce a spus Sfântul Paisie? A spus că: ”Trebuie să iubești să trăiești și să iubești să mori.” Cu alte cuvinte, precum Sfântul Ignatie pe care l-ai menționat, în ziua în care a murit, când era martirizat, a spus ceva de genul: „Macină-mă ca pe grâu, ca să pot fi pâine pentru Domnul.” Și a spus „Astăzi este ziua în care mă voi naște cu adevărat”. De ce să nu ne gândim la asta mai mult? Precum mi-a spus un călugăr acum câțiva ani de zile, a spus că: „Această viață prezentă este primul cuvânt din introducerea unei cărți care are un număr infinit de capitole.”

Uite ce ne așteaptă. Precum toți acești sfinți zugrăviți pe pereții acestei frumoase biserici. Nu este doar artă. Asta ne așteaptă. De ce ne este frică să murim? Ca și cum am putea închide ochii și să fim cu apostolii, să fim cu Sfânta Xenia, ocrotitoarea nostră. Să fim cu toți acești oameni minunați și nu doar pentru un minut sau o oră. Fără această limitare, trăind cea mai mare bucurie pentru totdeauna. Mințile noastre nu pot cuprinde asta. Martirii și sfinții au cunoscut bucuria, știu pe Cine au slujit și au iubit, pentru că au gustat-o ​​în această viață. Nu a fost o idee, o speranță sau, cum zicea Pascal: „Sper ca Dumnezeu să existe.” Într-un fel filosofic. Ei l-au cunoscut, l-au întâlnit, au gustat și o mică parte din ea. Doar puțin, știind că moartea ar fi rodirea. Ar fi o eliberare de toate aceste patimi dacă le-ar dezrădăcina. Așa va fi Raiul. Nu e de mirare că sfinții ar putea merge cu bucurie, puțină suferință trecătoare. Cred că Sfânta Eufimia, una dintre sfinții noștri care a fost torturată îngrozitor, a spus că: „Dacă aș fi cunoscut Glorioasa Împărăție a Cerurilor, aș fi putut îndura de sute de ori mai mult…”

Sfântul Pavel vorbește despre asta și cred că creștinii nu se gândesc suficient la asta. Iar Părinții Bisericii Ortodoxe vorbesc despre asta: trebuie să iubești să trăiești. Nu ar trebui să gândim: Acesta este un păcat teribil și știi că Dumnezeu ne-a dat asta, oferirea suferinței. Și la sfârșitul vieții ne purifică și ne pregătește. este o mică bucățică al Eternității vieții noastre. Dar este o mică bucățică esențială pentru că determină restul. Dar ar trebui să avem viziunea noastră asupra Împărăției. Spunem asta în Crez: „Aștept învierea morților.” Într-o traducere mai bună: „Aștept învierea din morți și viața lumii să vină la vârsta viitoare.” O aștept, Doamne, Aștept să vină repede, Doamne. Nu ne putem grăbi spre ea, ar fi păcătos. Dar nici nu ne putem teme și cred că sfinții iubesc să trăiască și iubesc să moară.

Mă gândesc mereu la asta. Eram un tânăr preot și acum mă simt chel și mai în vârstă: „Nu ar trebui să privim spre Împărăția Cerurilor?” Atunci când îmi văd copiii și enoriașii, am avut niște enoriași care au mers la mănăstire și alții care s-au căsătorit cu oameni frumoși care au crescut familii și au trăit angajați în această viață. Mă încurajează atât de mult pentru că: Ei se angajează în călătoria pregătirii pentru Rai. Fie că vorbim despre viața de familie sau despre cea monahală, bisericile – aceste mici avanposturi ale Împărăției Cerurilor unde oamenii învață să se pregătească pentru veșnicie.

Dacă îmi permiteți să împărtășesc altceva, când eram pe Muntele Athos, acum câțiva ani, eram un tânăr preot și mă chinluptam. Era un mare bătrân acolo și vorbea puțin engleză, slavă Domnului. Pur și simplu îmi deschideam inima, grijile mele legate de poporul meu și de propria mea viață, propria mea idioțenie. Și el mi-a spus: Doar să taci, doar să taci, la fel ca toate aceste griji. Mi-a spus: „Vino cu mine!” Și m-a dus în osuar, unde se păstrează oasele călugărilor care au murit. În Athos, le îngroapă pentru scurt timp, după un timp, trei până la cinci ani, le iau oasele, le spală cu apă, vin și ulei și le pun chiar numele în craniu și le pun acolo apoi îngroapă pe altcineva în acel loc. Și se duc acolo să se roage, pentru că asta nu e trist pentru noi, e Înviere, la care aspirăm. Și ne-a dus acolo și era un mic semn, în greacă, a spus: ”Vreți să vă traduc?” – „Sigur.” A spus: „Noi eram prea ocupați…” Dar am fost întrerupți și s-a întors spre mine și a spus: – „Nu te ocupa prea tare, părinte Justin, pentru că eternitatea va exploda asupra noastră în orice moment. Ești gata? Sunt copiii tăi gata? Ești gata pentru asta?” – ”Oh, copiii noștri vor împlini 80 de ani…” – Ești sigur? – De ce este această falsă „Plăcintă în Cer”? Nu, trebuie să fim pregătiți în fiecare moment. Iată, Mirele vine în miez de noapte. Fiind gata tot timpul.

Și eu eram ca Hing și Ha, el a spus: „Când marele eveniment numit „Viața Părintelui Justin” se va sfârși, ghici ce se întâmplă? Viața va continua!” Adică, a fost foarte umilitor, nu? Eu eram doar neliniștit și el a spus doar atât: „Ascultă, trăiește viața bisericii!” Și poate voi împărtăși asta, poți include asta dacă vrei. Mi-a dat câteva îndemnuri după care să trăiesc și care mi-au schimbat viața. Mai întâi a spus: „Iubește-L pe Dumnezeu din toată inima ta și iubește-L intim, nu doar formal”. În al doilea rând: ”Iubește-ți soția ca pe Dumnezeu, după Dumnezeu”. Asta e de la un călugăr. În al treilea rând: „Iubește-ți copiii nebunește, fii strict cu ei, dar fii plin de dragoste cu ei. Patru: Pe oamenii de lângă tine iubește-i nebunește, nu fii prea strict cu ei. Conduci-i cu flautul și nu cu bățul.” Iar apoi a spus, cinci: „Slujește Liturghia Divină cât poți în fiecare zi, dacă este posibil. Slujește în biserică în fiecare zi.” Și am spus: „Dar, dar, dar, dar…” Și el a spus: „Iartă-mă, orice altceva poate merge în iad.” Iertați-mi exprimarea. „Dar, dar această slujire, dar aceste slujiri, ah voi toți, americanii.” „Slujirea este Împărăția Cerurilor.”

Și el spune că oamenii sunt prea prinși, pentru că acesta este marele lucru cu mormonismul. Există această slujire și această slujire și această slujire, această slujire… Devine ca o corporație, este ușor de uitat, cum ar fi singurul lucru necesar, care este: pocăința, rugăciunea, închinăciunile și mărturisirea păcatelor noastre și viața bisericii. Doamne ferește, noi, în Ortodoxie, cred că trebuie să fim atenți. Cred că trebuie să fim atenți să nu fim prea prinși. Cred că oamenii care sunt implicați în unele Biserici și fac asta și cealaltă, sunt foarte implicați în Consiliul Parohial…

Mergi la o biserică foarte des? Te spovedești des? Primești Sfânta Împărtășanie? Nu contează dacă ești președintele a ceva și toată lumea te respectă. Acesta nu este motivul pentru care suntem aici. Acesta a fost scopul… Știți cât de mult m-a ajutat asta? Sunt o mulțime de lucruri de făcut ca preot, nu se termină niciodată. Dar dacă pot să mă ocup de aceste lucruri, de dragostea mea pentru Dumnezeu și de rugăciunile mele, să-mi iubesc soția după Dumnezeu, punând-o mai importantă decât mine. Iubindu-mi nebunește copii, și pe enoriașii mei. Cred că poți aplica asta și ca preot. Și apoi să fii implicat în Liturghie cât mai mult posibil, în slujbe. Și dacă facem asta, va fi bine cumva. Există o simplitate în viața monahală, iar noi complicăm totul prea mult.

Un lucru pe care am vrut să-l menționez este că, întreaga ta viață este în social media și online și cred că internetul este un instrument excelent pentru a aduce oamenii împreună, dar cred că este și o luptă uriașă și tentații. Cred că un preot a spus când cineva a întrebat… El e un expert în Biserica Greacă. A întrebat: Când pot să le iau copiilor un smartphone, care este vârsta potrivită? Și el a spus: „Atunci când vrei să se uite la pornografie, aceea ar fi vârsta potrivită.” Oamenii au zis: „Oh!” Dar are dreptate, e și terapeut, știe toate aceste lucruri. Așa că noi, ca preoți, auzim părțile proaste și distrug oamenii. Nu doar pornografia și alte lucruri, dar acolo nu e viață reală. Așa că am ezitat să fac asta cu tine. În primul rând, pentru că ai intervievat toți acești preoți care sunt niște mentori pentru preoții mei asistenți și prietenii mei, ai auzit totul la nivel grozav. Ce pot adăuga? Nu simt că am ce. Aceștia sunt oamenii de la care am învățat, așa că ce voi adăuga la conversație? De aceea am ezitat. Dar ezitarea mea vine și din faptul că văd atât de mulți oameni….

Partea bună, ar trebui să fie că li se deschide o ușă, o lumină se aprinde, o viață nouă este disponibilă, care îi atrage spre lucrul real. Pentru că, nu poți merge la biserică online, nu-L poți experimenta pe Dumnezeu online, nu poți ieși cu cineva online. Nu este real, iar societatea noastră vrea să estompeze acele linii dintre falsitate și adevăr. De aceea, cred că frumusețea a ceea ce faci și motivul pentru care am decis în cele din urmă să fac asta este pentru că vreau ca oamenii să-L cunoască pe Hristos. Acesta este doar începutul. Vreau să intre în biserica lor ortodoxă locală, să-l găsească pe preot și să vorbească cu el, să stea cu el și să plângă cu el, să meargă la slujbe și să experimenteze misterul, și apoi…. Atunci nu trebuie să te întorci online.

Cu alte cuvinte, intri online doar pentru a-ți găsi biserica și pentru a găsi viața reală. Poate ni se inspiră puțină rugăciune vizionând ceva. Dar cred că trebuie să avem cu adevărat un simț al „ascetismului digital”. Am vorbit despre viața ascetică a rugăciunii și post, trebuie să fim foarte atenți, să folosim asta, pentru că oamenii nu au nevoie de ajutor să învețe cum să se uite la videoclipuri pe YouTube, nu au nevoie de ajutor să învețe să mănânce sau să bea bere, sunt deja foarte buni la asta Trebuie să învețe cum să lupte împotriva patimilor, deci cred că este bine, în mijlocul tuturor acestor lucruri, să spun că aceasta este doar o ușă. Oferi o ușă, o inspirație pentru oameni. Dar este foarte ușor să rămâi la suprafață. Este foarte ușor să crezi că Ortodoxia este atât de frumoasă. Intelectual frumoasă, în timp ce păcatele tale sunt încă înnebunitoare aici și nu te simți aproape de Dumnezeu.

Dar să ne punem telefoanele deoparte. Sau să cumpărăm un telefon simplu, lumea crede că e ciudat, un telefon simplu, știi… Părintele Iosia vorbește despre minimalismul digital și grija… Dacă nu suntem atenți în acea călătorie către Împărăția Cerurilor, către Împărăția Cerurilor din interiorul tău, te vei teme mereu că adevărata viață are loc în altă parte, în acea postare, teama de a pierde, de a rămâne în urmă, că adevărul este în altă parte… Asta e terifiant. Am niște copii spirituali care vin și le spun: Pune-te să te rogi. Pune-ți telefonul în sertarul de sus. Ar putea avea un atac de cord la ideea de a fi separați de telefonul lor timp de 5 minute. Așa nu-L poți cunoaște pe Dumnezeu. Nu poți avea o relație cu Iisus Hristos, dacă ești mereu aici, nu e nicio relație pe verticală, nu e nimic aici (în inimă). Așa că noi, ca adulți, trebuie să ne asigurăm că punem telefonul jos sau îl dăm deoparte.

Pentru că, la fel cum în mănăstire la intrare în mănăstire, există un semn care spune că: „Telefoanele mobile care depășesc zona asta pot fi sparte.” Și, părintele ți-l poate da jos din mână. „Viața reală este aici, privește-mă în față, asta e viața reală.” Îmi place foarte mult asta. Îmi dau seama că nu ne putem ruga. Iartă-mă, dar nu ar trebui să ne rugăm de pe telefoane. Nu ar trebui să avem prea multe telefoane în biserică. Biserica este locul care să ne salveze din asta. Este un refugiu din asta.

Deci [telefonul] e un instrument, ca orice instrument, poate fi folosit. Nu sunt sigur că este un instrument neutru. Diavolul adoră să-l folosească. Dar dacă îl folosim pentru a-l aduce pe Hristos, pentru a aduce Ortodoxia, sper că îl vom folosi pentru a-i aduce la Porțile Raiului și la biserică. Apoi, mai târziu pot verifica din când în când telefonul, să citesc o carte duhovnicească, să mă inspire, sau să văd un videoclip, apoi, îl las și merg la spovedanie. Am văzut un videoclip, mă duc la preot să cer iertare acum. Dar stimulează, inspiră viața reală.

Asta este important pentru mine să spun că și eu cred că internetul este important, dar oamenii îmi spun tot timpul în spovedanie: „Părinte, nu-mi pot face timp pentru rugăciune.” Nu-ți poți face timp pentru rugăciune nici 15 minute? Cât timp ai petrecut pe Facebook aseară? „Cam patru ore.” Dar pe Instagram? Adică, sunt total adictive. Sunt adictive prin natura conceperii lor. Am mers cu niște copii pe munte, acum câțiva ani de zile. Un apus de soare superb pe care l-am văzut, aproape ca un apus în New Mexico. Nu e chiar atât de frumos în Utah. Și a fost spectaculos, copiii se uitau la apus. Iar un copil a zis: „E plictisitor.” „E plictisitor.” Pentru că viața falsă, era mai interesantă. Asta e terifiant. Viața virtuală…

Cineva pe care îl pot recomanda tuturor să îl urmărească este un creștin ortodox nou, Paul Kingsnorth. Nu știu dacă știți cine este. Este uimitor și ar trebui să încercați să-l intervievați. Este un om uimitor, locuiește în Anglia, în Irlanda. Este un englez convertit recent la ortodoxie și este un profet al timpurilor noastre și discută despre această idee despre cum trebuie să trăim în acest echilibru, în acest fel. Și menționez asta doar pentru că, dacă vom vorbi despre Împărăția Cerurilor din noi și scopul vieții de a-L cunoaște pe Hristos, de a nu ne teme și a lepăda patimile, de a ne lupta să avem căsătorii sfinte și parohii sfinte, asta ar poate fi un instrument distinct care ar putea ajuta oamenii în acest sens, dar în cele din urmă ar putea fi o piatră de poticnire, chiar lucrul care sperăm că ne ajută poate fi o piatră de poticnire care să-i ducă pe oameni în altă parte, Cred că trebuie să fim foarte atenți ca biserică, ca popor și ca preoți. Iartați-mă!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!