De ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple lucruri rele? – o perspectivă ortodoxă – p. James Coles

Ascultați un cuvânt foarte frumos și consistent al părintelui James Coles despre atitudinea ortodoxă asupra necazurilor ce vin asupra creștinilor.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

De ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple lucuri rele – o perspectivă ortodoxă

Noi toți cei care trăim vom avea persoane dagi care se vor îmbolnăvi, vom avea persoane dagi care vor muri, ni se vor întâmpla lucruri grele pe care nu le merităm, ni se vor întâmpla lucruri precum pierderea locului de muncă sau un test de sănătate prost. Și cu cât îmbătrânești, cu atât par să se întâmple mai multe lucruri de genul ăsta. Dar, toată lumea trebuie să se confrunte, practic, cu lucruri care nu ar trebui să fie o criză de credință, ci dificultăți.

Și motivul pentru care nu ar trebui să fie o criză de credință este că, dacă te uiți la Sfântul Pavel, de fapt, la oricare dintre apostoli, la toți ucenicii, martirii, niciunul dintre ei nu zic: “Nu pot să cred că mi se întâmplă mie asta”, ei pur și simplu au acceptat-o ​​ca pe calea creștină: “luați-vă crucea și urmați-Mă”. Așadar, vrem ca viața creștină să fie fără cruce. Adică, personal, suntem bucuroși că Iisus a avut una, dar noi ne gândim: „Suntem bine.” Dar El a zis: „Ia-ți crucea și urmează-mă.” Noi zicem: „E în regulă.”

Îmi vine în minte că înainte să devin ortodox, lucram la o biserică din Los Angeles în timpul cutremurului din Northridge. Biserica de acolo era frumoasă, adică, în ceea ce privește implicarea activă a oamenilor și altele asemenea, dar duminica de după cutremur a fost plină, și oamenii s-au întors la Dumnezeu. Și cred că există întrebarea de ce se întâmplă lucruri rele sau de ce trebuie să trec prin aceste încercări. Oamenii se vor întreba: “De ce m-a părăsit Dumnezeu?” sau “De ce nu mă iubește?” sau “De ce sunt pedepsit?”. Și simt că acestea sunt întrebări ale unei credințe foarte imature.

Și dacă am putea îmbrățișa crucea și viața martirilor puțin, doar puțin, adică nu trebuie să spunem „Am înțeles”, ci doar puțin din faptul că Iisus a murit pe cruce… Dacă acceptăm asta, atunci vei spune: Da, lucrurile nu vor fi întotdeauna terenuri de golf, plaje, petale de trandafiri și pajiști. Și e minunat să mergi în vacanță, dar mergem în vacanță, apoi ne întoarcem la viața noastră normală. Și viața noastră normală este obișnuită, iar viața obișnuită are suișurile și coborâșurile ei.

Bătrânul Simeon Kraiopoulos insistă asupra acestui lucru și spune chiar mai mult, că Dumnezeu permite aceste lucruri pentru ca noi să ne întoarcem la El. Deci nu ca și când: “Ups, aceste lucruri s-au întâmplat și El nu știa nimic despre ele, dar le permite.” Zice ceva de genul: „Da.” El va face tot ce poate ca să ne salveze. Va face tot ce poate ca să ne salveze. Deci ce face El? Tot! Știți, unul dintre cele mai bogate lucruri ale ortodoxiei este această idee, că astăzi ar putea fi ultima mea zi. Știți, sfinții…, avem toți acești sfinți care își făceau sicriele înainte să moară și uneori dormeau în ele sau le foloseau pe post de biblioteci și tot felul de chestii, iar eu zic: Eh! Eu nu sunt așa, nu am așa ceva sau ceva de genul.

Dar mentalitatea, scopul meu nu e să trăiesc veșnic făcând bani, cumpărând mașini noi, având o casă mai mare. Nu acesta este scopul. Scopul e apropierea de Dumnezeu. Ce este El dispus să facă pentru ca asta să se întâmple? Tot. Va permite El cancerul? Da. Și poate că cancerul este de fapt un exemplu foarte bun, pentru că în afara gândirii creștine, cum ar fi viața noastră…

Și îmi amintesc că Lance Armstrong a făcut cancer. A spus că a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată. Și auzi asta de la supraviețuitori de cancer, oameni care trec prin asta, pentru că le-a oferit claritate despre viața lor. Nu spun că s-a întâmplat asta cu Lance Armstrong, dar când treci printr-o perioadă dificilă, treci printr-un cutremur, mergi la biserică duminica. S-a întâmplat asta, biserica era plină. A fost o nebunie. S-a diminuat apoi senzația, cam așa se întâmplă, cred că există o intensitate în viața creștină în care încerci să rămâi. Nu lași lucrurile să se întoarcă la ceva, gen: “Eh, lasă”, și te întorci la viața ta “normală” și anormală.

Și astfel, dacă avem dureri, trebuie să ne împacăm cu câteva lucruri. Unul dintre ele e că Dumnezeu e bun și că Dumnezeu ne iubește. Și nu vrem să fim cei care – eu am spus că asta e imaturitate -, nu vrem să fim printre cei atât de imaturi încât, atunci când se întâmplă ceva greu, să ne întrebăm: „Unde e Dumnezeu? De ce nu mă iubește? Ce am făcut? Sunt pedepsit?” Dar oamenii fac asta. Oamenii fac asta. Și e mai ușor să aluneci în asta decât să păstrezi intensitatea spuselor: “Dumnezeu e bun, Dumnezeu mă iubește și El încă deține controlul.” Și trebuie să păstrăm această mentalitate foarte clară. Cine deține controlul? Cine conduce lumea? A renunțat Dumnezeu? S-a mutat?

Și dacă El este încă Domnul universului, creatorul a toate, Cel care ne iubește. Este El dispus să facă orice pentru a ne salva? Este! Inclusiv sacrificiul Fiului său, ducerea Lui la cruce. Și dacă e dispus să facă asta, știm că e dispus să lase și cancer, e dispus să permită tot felul de cutremure. Sigur. Ar putea El să oprească cutremurele? Absolut. Le permite? Da. Și cred că asta e ceva puternic.

Există o cărticică a Bătrânului Simeon Kraiopoulos numită „Ai dureri?” Și el aduce un argument frumos despre cum Dumnezeu e bun, cum Dumnezeu ne iubește. Pur și simplu să ținem asta în minte de fiecare dată. Avem o rugăciune, rugăciunea ortodoxă de dimineață, cred că a scris-o Sfântul Fileret. El m-a ajutat să accept tot ce vine spre mine de-a lungul zilei ca și cum ar fi venit din mâna Ta, așa cum Tu ai făcut asta. Și asta înseamnă că fiecare pană de cauciuc, fiecare promovare sau întâlnire cu cineva, Domnul a făcut toate astea. Deci, ce ar trebui să fie, ce sunt, cum ar trebui să fiu, cum ar trebui să reacționez în asta? Și vrem terenurile de golf, plajele și pajiștile. Ne dorim mașini mai rapide case mai mari, dar uneori Domnul vrea să ne viziteze într-un mod care să ne zguduie și intenționat să ne salveze, Deci, da, adică, cred că trebuie să acceptăm.

Dragul stareț al acelei mănăstiri despre care vorbeam mai devreme din New Mexico, el spunea la sfârșitul vecerniei de sâmbătă seara: „Ei bine, dacă trăim peste noapte, avem utrenia dimineața la ora 3:00, sau 4:00. Ei o fac devreme. Dacă trăim peste noapte, aceasta este mentalitatea ortodoxă. Viața mea este în mâinile Domnului. El poate face ce vrea. Noi ne rugăm pentru prosperitatea vieții, facem câteva rugăciuni, le facem de Anul Nou. Facem diferite rugăciuni pentru oameni, binecuvântări de călătorie, tot felul de chestii, dar ceea ce ne dorim cu adevărat e prosperitatea în viața veșnică. Nu vrem doar mai mulți bani sau mașini mai rapide. Și mașinile mai rapide sunt bune și toate cele, dar adevăratul scop e Împărăția lui Dumnezeu.

Și ce este dispus Domnul să facă pentru a ajuta la asta? Totul. Și este de acord cu faptul că ne simțim inconfortabil. Și cred că este în regulă dacă poți să ai în minte “Mă iubește, este cu adevărat bun!” Deci e în regulă. Inconfortul e în regulă. Niciun martir nu a zis: De ce mi se întâmplă asta? Nu avem nicio relatare despre un martir, mergând înapoi cu 1700 de ani, de fapt de la început, de la Ștefan. Și sfântul meu protector, Sfântul Iacob, fratele Domnului, a fost martirizat. Și l-au bătut cumplit. Nu știu cum să formulez. L-au bătut și a murit și nu a zis: De ce eu? Dar noi ne grăbim să spunem: de ce eu? Și cred că e pentru că nu suntem clari cu privire la faptul că Dumnezeu e bun, ne iubește, face tot ce poate să ne mântuiască. Și dacă putem îmbrățișa asta, dacă pot îmbrățișa asta mai bine, mai des, mai liber și cu o profunzime mai mare, astfel cumva crești în viața spirituală, în loc să fii doborât de fiecare vânt, purtat ca un nor fără apă, așa cum am auzit în Evanghelia după Iuda, sau un pom fructifer de două ori mort, fără rod, care e dezrădăcinat. E ca și cum aceasta ar fi cealaltă opțiune.

Pentru ființa umană e lipsa de scop. Dacă acceptăm că Dumnezeu ne iubește, că El e dispus să facă tot ce poate pentru a ne mântui, inclusiv să ne facă să ne simțim inconfortabil, și indiferent de dificultățile care apar, dacă am spune pur și simplu: „Aceasta va fi o binecuvântare dacă nu mă opun. Dacă mă împotrivesc, va fi durere și agonie. Dacă pot să nu mă mai opun, va fi o binecuvântare.”

Și dacă nu mă opriți, eu voi continua să vorbesc pe tema asta. Bine. Deci, nu mai vezi atât de mulți copii cu sindrom Down pentru că oamenii îi avortează. Nu-i mai păstrează când primesc vestea de la doctor, că copilul are sindrom Down, ei nu vor un copil cu sindrom Down. Și există țări fără copii cu sindrom Down, țări întregi. Noi abia dacă mai avem. Și asta pentru că nu-i vrem. Dar secretul pe care preoții îl știu și pe care îl știe fiecare părinte al unui copil cu sindrom Down este că există o mare binecuvântare plină de bucurie în a avea un copil cu sindrom Down. Este o mare binecuvântare. Dar dacă te opui, nu primești acea binecuvântare. Scapi de ea. Nicio binecuvântare.

Dacă nu te opui și spui că acest copil e de la Domnul, această problemă e de la Domnul, această dificultate e de la Domnul, acest cancer, sau orice ar fi, e de la Domnul. Îl voi accepta ca pe ceva ce Domnul permite pentru mântuirea mea. Nu să zic: “durere, durere”, ci ok, acum mă voi preda mai mult lui Dumnezeu și când va veni asta, nu neapărat având Down în minte, dar ăsta e doar un exemplu, imediat ce accepți în mintea ta asta ca pe ceea ce a dat Domnul… Noi credeam că vom merge în direcția asta cu acest copil, urma să mergem în Boston, în schimb mergem în Dallas. E ok, ei bine, acum sunt în Dallas. Noi credeam că vom avea un anumit stil de viață, dar vom avea un alt stil de viață. Și Dallas e mai bun oricum. Fiind din Dallas.

Trebuie doar să acceptăm ce vine și să avem încredere în Domnul. Chiar dacă nu putem spune că El dă durere și agonie, durere și agonie, durere și agonie. Dar dacă putem spune doar: voi avea mai multă încredere în Domnul pentru că e bun și pentru că mă iubește. Dacă facem asta, Domnul este în asta. Și cred că trebuie să avem credința activă în vremurile dificile. Și singura modalitate de a face asta e… Eu în fiecare sâmbătă seară, dacă mă trezesc dimineața, adică, în fiecare seară, dacă ne trezim dimineața, vom merge la biserică la 6 dimineața sau vom merge să alergăm, ne vom ruga și vom merge să alergăm sau să facem o drumeție sau ceva… Dacă ne trezim dimineața, dacă reușim să trecem peste noapte, așa spune starețul, dacă supraviețuim peste noapte. Și el are cancer care se răspândește. Fratele lui era destul de tânăr când a murit. Trebuie doar să-mi amintesc că viața mea este în mâinile Domnului și El mă iubește și este bun.

– Îmi amintesc de Sfântul Ignatie al Antiohiei care scria scrisori vorbind despre martiriul său iminent. A vorbit despre asta cu bucurie.

– Da, el le-a scris spunând: „Vă rog să nu împiedicați asta”. Este incredibil că el… Slavă lui Dumnezeu pentru Sfântul Ignatie al Antiohiei! El a fost complet cufundat în asta, mai mult decât oricine, probabil, sau la fel de mult ca oricine. Să zic astfel. La fel de mult ca oricine. El spune: „Nu mă împiedica să trăiesc”. A avut perfectă dreptate. Voi fi martirizat. Dacă oprești asta, sunt mort. Dacă îi lași să mă omoare, sunt viu. Voi fi viu în Hristos. Voi merge în Împărăție. Nu mă împiedica să trăiesc. Și a vorbit despre propria sa viață ca și cum trupul său fizic ar fi pâinea pe care leii o vor transforma în euharistie Ca și cum l-ar transforma într-un mijloc de comuniune cu Dumnezeu dacă nu îl opresc. Deci avem șapte scrisori ale Sf Ignațiu. A scris fiecărei biserici înainte de a ajunge acolo. Majoritatea bisericilor din Noul Testament, inclusiv Roma, desigur, unde a fost aruncat în arenă la lei. Dar le-a scris spunând să nu împiedice asta. Da. Da. El i-a chemat pe soldații care îl conduceau la lei, spunea oarecum „am fost deja aruncat la lei, leii mă iau.” Dar da, a scris cu bucurie. A scris frumos. Dar nu a făcut-o… și nu ai senzația de rezistență. Nu se lupta cu Dumnezeu. A spus: „E bine”. „Să nu opriți asta”. În propria lui slăbiciune, ar fi putut spune: „Dumnezeule, ar fi frumos să ies din asta”. Dar atunci ce ar fi? Ar fi o viață de ce? Încă o mașină? Sau, pentru el, o cămilă sau ceva de genul? Încă o ce? Și toată viața lui a fost dată Domnului. Și Dumnezeu e bun și Dumnezeu l-a iubit și a spus: „Sunt în regulă cu asta”. Și fiecare martir urmează acest tipar. Sf. Ignatie, avem scrisorile lui. Avem scrisorile lui și avem încă alte lucruri scrise de sfinți în care este aceeași mentalitate. Dumnezeu este bun. Dumnezeu mă iubește.

Nu opri asta. Nu vreau să-L neg pe El sau să neg numele Lui. Pentru ce? Ca să trăiesc puțin mai mult? Ortodocșii erau foarte buni în privința eticii sfârșitului vieții, iar scopul la sfârșitul vieții nu este să o prelungim cât mai mult posibil. Nu suntem creștini criogenizați. Nu suntem genul „mi-am pus corpul în gheață”. Ca și cum: îngropă-mă în pământ. „Scopul” nostru nu e să trăim cât mai mult. Adică dacă sunt pe patul de spital să zic să mă pună pe ventilator pentru totdeauna. Sau sunt la 90 de ani, ține-mă în viață pentru totdeauna. La un moment dat zicem „E în regulă, Dumnezeu e bun, mă iubește, asta e. Am avut acest timp să lucrez la mântuirea mea.” Iar Domnul, la sfârșit, s-ar putea să îl oprească, adică: “termină treaba, rezolvă problema, ai încredere în Mine mai mult. Nu renunța încă.” Adică, cel mai rău lucru care i se întâmplă omului acum sunt distragerile. Nici măcar nu e că sunt o grămadă de păcate mari. Sunt sigur că sunt, desigur, dar toată lumea e distrasă. Avem poze cu oameni care fac poze cu iPhone-urile lor și toți cei din fotografie sunt pe iPhone-ul lor sau orice altceva, știi, au telefonul mobil, toată lumea e pe el, ignorând viața. Nici eu nu sunt mai puțin vinovat, sigur, nu sunt mai puțin vinovat, dar nu vreau să fiu așa.

– În societatea noastră cred că am devenit atât de egocentrici încât considerăm că, dacă suferim, Dumnezeu a arătat că nu suntem favorizați în acel moment. Și am auzit recent un predicator al Evangheliei Prosperității spunând ceva de genul: cu cât ești mai aproape de Dumnezeu, cu cât ai mai mult succes, cu atât ai mai multă prosperitate. Va spune asta până când se îmbolnăvește de Parkinson.

– Da. În momentul în care se îmbolnăvește de cancer, în momentul în care se îmbolnăvește, va fi zguduit. Și șansele ca Domnul să facă asta pentru el sunt foarte mari. Acum, nu spun că ar trebui să-și schimbe mentalitatea ca să nu treacă prin vremuri grele, dar șansele ca el să treacă prin vremuri grele sunt absolut garantate. Și va fi acea persoană care crede în Evanghelia Prosperității în poziția să spună: “Dumnezeu este bun și mă iubește și asta este pentru mântuirea mea”? Sau se va opune? “Nu se poate întâmpla asta. Eu sunt un creștin care crede în Evanghelie, așa că nimic rău nu mi se poate întâmpla.” Știți, avem toți acești oameni pe care i-am adus chiar înainte de Paști, anul acesta, și mulți dintre ei spun că lupta este reală. De îndată ce ajung în biserică, poate că s-au gândit chiar și subconștient, în adâncul sufletului, că lucrurile vor fi de acum mai ușoare, dar nimic nu va deveni mai ușor. Așa e viața și Domnul permite asta, dar o face din dragoste, pentru mântuirea noastră.

Deci, nu știu dacă te-am întrerupt cu chestia cu Evanghelia Prosperității, dar cred că e un bun exemplu că, practic, suntem cu toții mușcați de acel microb și nu este din cauza vreunui predicator din Houston. Cu toții vrem asta. Vrem să-L urmăm pe Dumnezeu și să nu avem o cruce de dus. Vrem să avem un creștinism fără cruce. Nimic dificil. Nu trebuie să ridic nimic. Totul e bine. Oamenii ar trebui să se înțeleagă bine cu mine. Viața mea ar trebui să fie ușoară.

– Mă gândesc la Sf. Ioan Botezătorul, cine L-a urmat pe Domnul mai aproape decât el?

– Da, erau veri.

– Și ce fel de suferință a îndurat? Și ce fel de succes a avut în ceea ce privește bunurile materiale?

– Da, așa e, dar dacă privești lucrurile din perspectivă creștină: tot succesul și nicio suferință. Din perspectiva lumii: niciun succes și toată suferința. Dar din perspectiva lui: “E bine. Asta e bine.” Trebuie să… Cred că o parte din ceea ce se întâmplă poate cu telefoanele și așa mai departe și iPad-urile și ecranele constante și chestii de genul acesta e că noi am devenit cam moi, iar el nu ar fi… el ar fi spus: “Da, mai multă, prefer să am ceva mai multă durere, vă rog.” Dacă l-ar intreba: “Vrei mai multă durere sau mai puțină?”, sunt sigur de asta…, adică, îmi imaginez asta, nu sunt sigur, că Sfântul Ioan Botezătorul sau oricare alt martir ar spune: „Aș prefera să am mai multă.” De ce? Pentru că există har în a te încrede în Domnul dincolo de propriile tale puteri, dincolo de propriile tale abilități.

Adică, eu nu pot face asta. Și Domnul spune: “Da!” Așa va fi.” Pentru că tu vei spune: „Nu pot face asta. Doamne, ai milă de mine. Mântuiește-mă pe mine, păcătosul. Iartă-mi păcatele. Salvează-mi familia, mi-au scăpat de sub control.” Știți, încercăm să ținem totul sub control, iar Domnul spune: „Voi sparge acele uși și te voi ajuta.” Așa că spunem: „Gata cu durerea. Gata cu durerea. Gata cu durerea.” Sfinții, și cred că am putea spune și Sf. Ioan Botezătorul: “Nu, durerea e bună Durerea e în regulă. Accept asta. E în regulă.” “Te vom închide.” “Bine. E în regulă. Tot nu voi spune că nu ar trebui să fii căsătorit cu soția fratelui tău. Nu o să spun asta.” Știți, asta l-a băgat pe Sfântul Ioan Botezătorul în bucluc. Nu își ținea gura închisă. Dar nu era dispus să schimbe adevărul pentru mai puțină durere. A zis: „Voi spune doar adevărul”.

Cred că Părintele Iosia a spus asta, de acolo am auzit eu, nu neapărat că el și-a dat seama, dar, în primele opt secole ale patriarhilor din Roma, înainte de despărțirea de catolici, toți au fost martirizați. Deci, a fi ales papă al Romei, episcopul Romei, a fi ales episcopul Romei în acele prime secole dinaintea despărțirii, îți garanta martiriul. Deci indiferent cum îi alegeau pe atunci, cred că e destul de diferit acum, dar oricum, era ca și cum: “Da, voi accepta numirea de a fi episcop aici”, știind că era o garanție. Deci e ca și cum: “Te alegem pe tine”. “Ei bine, mulțumesc mult.” Dar ei acceptau. Și din nou, mentalitatea Sf. Ignațiu de Antiohia: “Nu opri asta. Dacă o oprești, eu nu voi trăi. Voi muri pentru că mă vei ține în viață pe acest pământ. Dar dacă mă lași să mor, înseamnă că voi trăi, în sfârșit.” Adică: “Lasă-mă să trăiesc. Nu-mi opri viața.” E ca un botez. Nu opri botezul. Lasă-mă să fiu botezat, spre viața veșnică. E uimitor.

Avem nevoie de această mentalitate. Vedem asta, apropo, apărând în Navy SEALs pe alocuri și ei au numeroși urmăritori online și chestii de genul ăsta, pentru că toată lumea: „Da, vreau puțin mai mult, suferința e bună. Trebuie doar să perseverezi.” Până acum am văzut doar bărbați acolo, poate că sunt și femei, dar tot ce am văzut acolo online sunt bărbați care consideră că suferința e în regulă. Și nu e [o grupare] creștină. Ei nu spun că e creștină. E [mentalitate] creștină, dar ei nu spun că e creștină. Poate că ei nici măcar nu sunt creștini, dar au descoperit ceva care… de exemplu a deveni leneș este atât de distructiv pentru spiritul și sufletul persoanei umane. Și ei zic: „Da, vom alerga puțin mai departe. Vom căra ceva puțin mai greu. Vom face asta mai mult.” Știți, și toți monahii au asta. Ei bine, toți cei sănătoși, adică majoritatea monahilor sănătoși au asta. Deci da, puțin mai mult.

Am primit un e-mail de la un călugăr, ceea ce pare amuzant de spus după toate astea, dar spunea că ei au privegherile lor normale, el este de pe Muntele Athos, că au aceste privegheri normale de toată noaptea, care sunt opt ​​ore de biserică. Și zice, dar până la sfârșitul verii, avem unele și mai lungi. Sunt cam 14 ore. Deci le încep la lumina zilei și le termină la lumina zilei. De fapt, cam la prânz. Încep la un moment dat și durează cam 16 ore și stau toată noaptea până la jumătatea zilei următoare și niciunul dintre ei nu zice: „Nu pot să cred. Am treburi de făcut.” Ei spun: „Asta e tot [ce contează]. Sunt obosit. Dar e bine. E în regulă.” Dar pentru că Domnul este bun, ne iubește. Ne vizitează. El ne dă oportunități de a persevera și apoi ne va întâlni acolo.

– Cum ne concentrăm mai puțin pe noi înșine sau cum putem pune asta în ordine?

– Cred că a-i servi pe cei din jurul nostru, a hotărî ca ei să aibă partea mai mare, ca ei să aibă prioritate… E în regulă ca cineva să vă taie calea în trafic. E ca și cum ai permite, ca și cum ai servi. Știi, lasă-mă să deschid ușa. Din nou, călugării de pe Athos vor face o glumă că ei fac ascultare de pisici, pentru că atunci când pisica vrea să iasă, ei îi vor deschide ușa. E ca și cum eu servesc pisica, nu pisica mă servește pe mine, știi? Cred că e vorba de a face ceva pentru altcineva. E o rețetă simplă. Oricând cineva…, noi facem un lucru trimestrial aici, unde servim un fel de bucătărie alimentară pentru persoanele fără adăpost. Oamenilor le place să facă asta. Le place. Sunt câteva ore la fiecare 2-3 luni și tuturor le place. Nimeni nu spune: „Nu pot să cred că mi-am pierdut noaptea făcând asta”, pentru că au petrecut noaptea gătind, servind mâncare, curățând. Asta e tot.

Și cred că dacă avem această mentalitate, mântuirea este în vase. Există mântuire în a servi. Și dacă avem această mentalitate: de ce nu mă servește toată lumea pe mine? Suntem răniți, ne rănim cu adevărat pe noi, spiritual. Și dacă putem accepta un mesaj de genul: „Eu o fac. Lasă-mă să aduc eu. De ce ai nevoie? Cum te pot ajuta?” Nu există nimic mai bun decât să lase cineva asta pornit, ca pe un mesaj pe robotul telefonic, un mesaj vocal sau un e-mail de genul: „Jonathan, ce mai faci? Pot face ceva pentru tine?” Îți zici: „O, Doamne. Îmi place.” Știi, și suntem cumva încurajați să facem asta. Deci, singura modalitate de a ieși din egoism este să fii altruist. Asta e. Pur și simplu opusul. Și ne place când facem asta. Fiecare om iubește rezultatele faptului de a ajuta pe altcineva, de a-i sluji.

Adică trebuie să ieșim din derularea pe telefon și, din curiozitatea de a apărea un nou lucru, designerul ăla de la Apple care a creat iPhone-ul și tot acel design. Compania lui tocmai a fost cumpărată de, cred, Google sau Microsoft sau ceva de genul ăsta, și a fost cumpărată pe bani mulți și vor scoate un dispozitiv cu inteligență artificială pe care îl porți sau ceva de genul ăsta, un fel de lucru care nu va fi un telefon, nu va avea ecran, dar va fi ca un companion care prinde tot ce faci, spui, vezi și unde ești și toate astea pentru a te ajuta. Adică, cred că trebuie să găsim o modalitate de a nu ceda la astfel de lucruri. Pentru că ele alimentează egoismul, egocentrismul, implicarea sinelui. Orice este un instrument care poate fi folosit pentru bine și care nu este atotcuprinzător, precum chestiile cu inteligența artificială, ne va ajuta să fim mai puțin egoiști, cred. Dar orice de genul acesta este doar despre mine ca fiind centrul universului meu.

Domnul ne va ajuta să nu facem asta. El ne va ajuta, zguduindu-ne. Când Duhul Sfânt a venit la Rusalii, a zguduit casa. Nu trebuia să zguduie casa. Ar fi putut spune: „Duhul Sfânt a venit în limbi de foc.” „S-a zguduit casa?” Nu. De ce s-ar zgudui casa? Dar el zice: „Zguduiți și casa.” Scutură-i, sperie-i. Trezește-i. Nu să-i înspăimânți, ci să-i trezești. Nu vrem oameni pasivi. El vrea să fim treji, să avem încredere în El, să ne rugăm, să ne bazăm pe El. Totul e în comuniune cu El. Fiecare relație, fiecare eveniment. Doamne, spune-mi ce se întâmplă aici. Această persoană e bolnavă. Ajută-mă să discern ceva, să fiu cu Tine, să îți ofer, sau să am mai multă încredere în Tine Și nu să fii deconectat de El, zicând: “Toate aceste lucruri rele se întâmplă, dar Dumnezeu nu e implicat deloc.”

Dar în rugăciunile de dimineață și în vorbele Sf. Ignatie al Antiohiei se menționează cum că totul este în comuniune cu Dumnezeu, în tot ceea ce fac, Domnul este implicat, El nu a început să învârtă lumea și a plecat în vacanță. Deci tot ce înfrunt, Domnul vrea să o folosească pentru bine, chiar și lucrurile bune, nu doar pe cele rele, chiar și lucrurile bune, dar El ne aude, atunci când suntem dincolo de capacitatea noastră de a controla, dincolo de capacitatea noastră de a lua toate deciziile, atunci El ne aude spunând: “Ajută-mă”. Îi place asta.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!