Motivul pentru care nu avem lucruri bune

Urmăriți un bine documentat și realizat material din care avem posibilitatea să înțelegem modul în care calitatea produselor e ținută sub control, de la începutul secolului XX până în prezent.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Motivul pentru care nu avem lucruri bune

Acesta e un video despre chestii ca: mașini, telefoane, becuri și o conspirație care le-a făcut mai proaste.

Sunt în fața stației de pompieri Livermore, numărul șase. Și aici au cel mai lung și permanent aprins bec din lume. Este aprins de 120 de ani, din 1901. Acolo e. Da, acesta e. Nici măcar nu e conectat la un întrerupător. Dar are o baterie de rezervă și un generator. Deci, marea întrebare este: Cum a rezistat becul acesta atât de mult? A fost făcut manual nu mult după ce becurile comerciale au fost inventate pentru prima dată. Și totuși, a funcționat mai bine de un milion de ore mult mai mult decât ar trebui să țină oricare bec de astăzi.

Acum ceva vreme, un prieten mi-a povestit o întâmplare, că cineva inventase un bec electric care ar dura o veșnicie. Cu ani în urmă. Dar nu l-a vândut niciodată pentru că un bec care ține o veșnicie este un model de afaceri dezastruos. Adică, n-ai avea niciodată clienți care să revină și până la urmă ai rămâne fără oameni cărora să le vinzi becuri. Am crezut că povestea asta sună ridicol. Dacă ai putea face un bec care să țină o veșnicie, atunci toată lumea ar cumpăra becul tău și nu pe ale concurenței. Și așa ai putea cere prețuri foarte mari, să faci mulți bani, chiar dacă cererea s-ar epuiza în cele din urmă. Nu mi-aș fi putut imagina că am avut becuri mai bune în trecut și apoi le-am făcut intenționat mai proaste, dar se pare că am greșit. Cel puțin cât de cât.

A inventa o lumină electrică funcțională a fost dificil. Acesta e designul clasic cu bec incandescent, care implică doar trecerea curentului electric printr-un material care se încinge atât de tare încât începe să lumineze. Mai puțin de 5% din energia electrică se emite ca lumină. Restul de 95% se eliberează sub formă de căldură. Deci astea sunt de fapt becuri de căldură, care dau ceva lumină ca efect secundar. Temperatura filamentului poate ajunge până la 2800 de grade Kelvin, adică pe jumătate de fierbinte decât este suprafața soarelui. La temperaturi ca astea, majoritatea materialelor se topesc. Și dacă nu se topesc, “ard”. De aceea în anii 1840 Warren De la Rue a venit a venit cu ideea de a pune filamentul într-un bec vidat, ca să nu fie oxigen cu care să reacționeze.

Până în 1879, Thomas Edison făcuse un bec cu un fir de bumbac care a ținut 14 ore. Alți inventatori au făcut becuri cu filament de platină sau alte materiale carbonizate. Și treptat, durata de viață a becurilor a crescut. Filamentele s-au schimbat de la carbon la tungsten care are un punct de topire foarte ridicat. Și prin anii 1920, durata medie de viață a becurilor se apropia de 2.000 de ore, unele ajungând chiar la 2.500 de ore.

Dar asta a fost momentul când timpii au încetat să se mai mărească și au început să se scurteze. La Geneva, Elveția, chiar înainte de Crăciunul din 1924, a fost o întâlnire secretă a șefilor de top de la cele mai tari companii de becuri din lume: Phillips, International General Electric, Tokyo Electric, OSRAM din Germania, și Associated Electric din Marea Britanie, printre alții. Au format ceea ce a devenit cunoscut drept ca și cartelul Phoebus, numit după Phoebus, zeul grec al luminii. Acolo, toate acesta firme s-au înțeles să lucreze împreună ca să se ajutăm reciproc, controlând aprovizionarea mondială cu becuri. În primele zile ale industriei electrice, au fost o mulțime de diverși mici producători de becuri, dar până la acel moment acestea se consolidaseră deja în acele mari companii, fiecare dominantă într-o anumită parte a lumii.

Cea mai mare amenințare cu care s-au confruntat toate a fost din partea becurilor care țin mai mult. De exemplu, în 1923 OSRAM a vândut 63 de milioane de becuri. dar anul următor au vândut doar 28 de milioane. Becurile țineau prea mult, așa că vânzările scădeau. Așa că toate firmele din cartel au fost de acord să scurteze viața becurilor până la 1.000 de ore, reducând aproape la jumătate media actuală. Dar cum ar putea fiecare companie să se asigure că celelalte companii chiar vor respecta regulile și să facă becuri care țin mai puțin. La urma urmei, ar fi în interesul fiecăruia dintre ei să faci un produs mai bun ca să vinzi mai mult decât ceilalți.

Ei bine, ca să respecte limita de 1.000 de ore, fiecare dintre producători trebuie să trimită becuri de probă din fabricile lor și erau testate pe bancuri mari de testare ca asta. Dacă un bec ținea semnificativ mai mult de 1.000 de ore, atunci compania ar fi fost amendată. Dacă un bec ținea mai mult de 3000 de ore, amenda a fost de 200 de franci elvețieni. pentru fiecare 1.000 de becuri vândute. Și sunt înregistrări ale acestor amenzi date companiilor. Dar cum faci un bec prost de la început? Ei bine, aceiași ingineri care fuseseră însărcinați înainte cu prelungirea duratei de viață, trebuiau acum să găsească metode să o scadă. Așa că au încercat materiale diferite, filamente cu diferite alte forme și legături mai subțiri. Și dacă te uiți la date, au reușit. De când s-a format cartelul durata de viață a becurilor a scăzut constant. Astfel că, până în 1934, speranța medie de viață era doar de 1.205 ore. Și exact cum plănuiseră, vânzările au crescut pentru membrii cartelului cu 25% în cei patru ani după 1926. Și chiar dacă prețul componentelor a scăzut, cartelul a păstrat prețurile practic neschimbate, așa că și-au mărit profiturile.

Deci, știa lumea că firmele de becuri conspirau să strice calitatea produselor lor? Nu, cartelul Phoebus susținea că scopul său era creșterea standardizării și eficienței becurilor. Adică, au stabilit că această filetă este standard. Îl poți găsi practic pe toate becurile în toată lumea acum. Dar toate dovezile arată că cartelurile sunt motivate de profituri și creșterea vânzărilor, nu de ce ar fi mai bine pentru consumatori.

Deci, unul dintre motivele pentru care becul ăsta a ținut atât de mult e pentru că a fost făcut înainte de era cartelului. Un alt motiv e că filamentul a fost mereu folosit la putere joasă, doar 4 sau 5 wați. A fost menit să fie o lampă de veghe pentru stația de pompieri, să dea suficientă lumină atât cât pompierii să nu se împiedice de ceva noaptea. Și faptul că a fost mereu aprins a redus ciclurile termice ale filamentului și componentelor, limitând tensiunea cauzată prin dilatare și contracție termică.

Cartelul Phoebus era planificat inițial să dureze cel puțin până în 1955, dar s-a destrămat în anii 1930. Deja avea probleme din cauza concurenței din afară și neconformarea unora dintre membrii săi, dar izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost motivul sfârșitului acestuia. Deci, acest cartel a murit, dar metodele lui au supraviețuit până azi. Sunt o grămadă de companii pe piață care au scurtat intenționat durata de viață a produselor lor. Este o tactică cunoscută acum sub numele de învechire programată. De fapt, ăsta a fost subiectul primului video viral lui Casey Neistat din 2003.

“Mulțumim că ai sunat la Apple, eu sunt Ryan. Pot să știu numele tău?” “Casey.” “Bine. Care este problema azi?” “Am un iPod pe care l-am luat cam acum 18 luni și bateria e moartă.” “18 luni. OK, a trecut de un an, ceea ce înseamnă că va fi o taxă de 255 de dolari plus o taxă de trimitere ca să ni-l trimiți pentru a-l repara. Dar la prețul ăsta, mai bine îți iei unul nou.” Acest video a strâns milioane de vizualizări în vremuri dinainte de YouTube sau rețele sociale. Și a dus la un proces colectiv, pe care Apple l-a rezolvat pe cale amiabilă, fără să ajungă în instanță.

Dar asta nu a oprit compania din practicarea învechirii programate. După un update de iOS în 2017, utilizatorii de iPhone-uri mai vechi au observat că aplicațiile se încarcă mult mai încet sau că dispozitivul se închide singur. Apple a zis că au încetinit performanța ca să protejeze bateria dispozitivelor mai vechi și să le prelungească durata de viață. Desigur, asta n-ar fi o problemă dacă s-ar putea schimba bateria. Într-o serie de procese care s-au încheiat în 2020, Apple a fost amendată sau a ajuns la înțelegeri. să plătească sute de milioane de dolari. Fără îndoială, suma asta e mică pe lângă banii în plus pe care îi fac limitând durata de viață a produselor lor.

Dar unii ar spune că învechirea programată nu e doar despre lăcomie, ci că ar fi spre binele tuturor. În timpul Marii Crize Financiare din anii ’30, când până la un sfert dintre americani erau șomeri și agentul imobiliar Bernard London propunea învechire programată obligatorie ca să-i readucă iarăși pe oameni în câmpul muncii și să scoată America din criză. A scris: „Aș vrea ca guvernul să dea un contract de închiriere de viață pentru pantofi, case și mașini când sunt create pentru prima dată și ar fi vândute și folosite în termenul lor de garanție, cunoscut concret de consumator. După ce timpul alocat a expirat, acestea ar fi legal moarte și ar fi controlate de către agenția guvernamentală desemnată și distruse dacă e mult șomaj.

Asta poate suna ca o idee nebunească și marginală, dar oamenii erau clar speriați că vor rămâne fără job datorită progresului tehnologic și a produselor care erau prea bune. A fost chiar un film popular nominalizat la Oscar despre asta, și anume “Tipul în costum alb” din 1951. E vorba despre un om de știință care inventează fibra perfectă. Nu se pătează, nu se rupe și nu se destramă. “Cred că am reușit în copolimerizarea reziduurilor de aminoacizi și molecule de carbohidrați, ambele având grupări ionice. E chiar super simplu.” Nominalizarea la Premiile Academiei a fost pentru cel mai bun scenariu, fără glumă. Oricum, la început toată lumea e entuziasmată. despre descoperirea științifică a eroului nostru. El face un costum din această fibră și trebuie să fie alb pentru că fibra e atât de rezistentă la pete încât nici măcar nu se poate vopsi. Dar fix atunci apar belelele. Patronii fabricii își dau seama că nu vor reuși să vândă prea mult din această fibră pentru că e super rezistentă. Și muncitorii se tem că o să-și piardă locurile de muncă. “De ce nu puteți voi, oamenii de știință, să lăsați lucrurile în pace? Cum să mai spăl eu când n-am nimic de spălat?” Aici e momentul culminant, unde muncitorii din fabrică și patronii de fabrică fac echipă pentru a-l alunga pe omul de știință, să-l distrugă pe el și invenția lui.

Și mă credeți sau nu, acest film s-ar putea să fi fost inspirat pe baza unor evenimente reale. În anii ’40, nailonul sintetic a înlocuit mătasea. în ciorapi, și era atât de rezistent că produsele au devenit senzația momentului peste noapte. Au fost adevărate revolte când femeile au încercat să pună mâna pe ele. Când producătorii și-au dat seama că au făcut produsul prea bun, nu au distrus fibra, dar totuși au urmat exemplul cartelului Phoebus. Au dat indicații inginerilor și oamenilor de știință să găsească metode să slăbească produsul ca să-i scurteze durata de viață ca oameenii să fie nevoiți să cumpere mai mult.

Acum, se pare că consumatorii încep să riposteze în sfârșit împotriva învechirii programate. În Uniunea Europeană și în peste 25 de state din SUA, a fost propusă legislație pentru a consacra dreptul la reparare. Și legile astea i-ar obliga pe producători să simplifice mecanismul de reparare a produselor lor. Ar trebui să ofere informații și acces la piese astfel încât să poți schimba bateria sau repara un ecran crăpat la un service autorizat fără să-ți pierzi garanția. Deci, dacă dreptul la reparație chiar ajunge să fie lege, înseamnă asta că învechirea artificială o să dispară pentru totdeauna? Din păcate, nu, pentru că există un ultim lucru pe care producătorii îl pot folosi să-și facă produsele învechite, și anume tu.

Henry Ford a scos prima mașină pentru mase, modelul T în 1908. Și și-l imagina ca pe un cal de povară, un instrument accesibil care să nu se strice repede, cam ca becul ăla care nu se stinge niciodată. În 1922, Ford a zis: „Vrem ca omul care cumpără una dintre mașinile noastre să nu mai fie nevoit să cumpăre alta, niciodată. Nu vom face vreo îmbunătățire care să facă orice model anterior învechit. Dar până în 1920, 55% dintre familiile americane aveau deja o mașină. Aproape toată lumea care își putea permite avea una. Și în același an, a fost o mică criză economică care a făcut vânzările să scadă pentru ambele, Ford și General Motors.

În 1921, Du Pont, compania de chimicale și vopsele, a luat pachetul majoritar la General Motors. Și au început să experimenteze vopsind mașinile în culori diferite. Până atunci, Henry Ford spusese, poți să ai orice culoare vrei atâta timp cât e negru. A durat câțiva ani de teste, dar în 1924, GM a scos primele lor mașini în culori diferite. Și la scurt timp după, au scos o șmecherie acum sună foarte familiar. În fiecare an nou, ar fi introdus mașini în culori diferite. Scopul n-a fost doar să facă modelul T de la Ford să pară învechit, dar să-și facă propriile mașini să pară învechite în fiecare an încurajând clienții să-și dea mașinile vechi la schimb pentru unele noi și strălucitoare. Ani mai târziu, șeful de design de la GM, Harley Earl, a vorbit deschis despre rolul său în crearea ce el numea învechire dinamică. Scopul nostru esențial e să grăbim învechirea. În 1934, mașinile se țineau, în medie, vreo cinci ani. Acum, care a fost în 1955, au trecut doi ani. Când o să fie un an, o să avem scor perfect. Până când a spus asta, General Motors era cea mai valoroasă companie din lume și a vândut jumătate din toate vehiculele cumpărate în SUA în fiecare an.

În zilele astea, cea mai valoroasă companie din lume, Apple, pare să fi copiat direct din acest manual. Adică, stiluri noi în fiecare an – bifat, culori noi și speciale în fiecare an – bifat, îmbunătățire tehnologică marginală – bifat. Este aceasta o inovație utilă sau doar o făcătură? Inspirația pentru General Motors și pentru Apple vine de la modă, unde inovația adevărată e orice numai imposibilă nu. Deci singura modalitate să faci oamenii să simtă urgența să cumpere înseamnă să creezi stiluri care durează doar un sezon. Problema atunci e că treci prin aceste stiluri prea repede. Și atunci ce ar trebui să faci? Păi, să reciclezi stilurile de acum câteva zeci de ani. iPhone-ul arată și el această tendință de reciclare. Adică, uite doar cum erau marginile la început rotunjite, după care au fost făcute pătrate și apoi au fost rotunjite din nou și acum, sunt pătrate. Și cât vrei să pariezi că iPhone 14 are margini rotunjite?

Cred că ideea e că, atunci când vine vorba de design și stil, nu există cel mai bun, există doar diferit, ce pare să fie suficient ca să ne amintească că nu avem cele mai noi și tari lucruri, așa că trebuie să ne grăbim și să tot cumpărăm. Singurul tip de învechire pe care ar trebui să-l susținem este cea tehnologică. Asta ne aduce înapoi la bec. În ultimii 20 de ani, becurile au trecut de la incandescente, care practic ae rămas nemodificate timp de 100 de ani, la fluorescente compacte și acum la LED-uri. Acestea consumă doar o zecime din energie și pot dura între 10 și 50 de ori mai mult. Da, e destul de luminos. Așa că ai mai multe șanse să-ți vinzi casa decât să trebuiască să înlocuiești un bec LED pe care l-ai instalat în ea. Deci, în sfârșit am ajuns la punctul de a crea un bec care ține o veșnicie.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!