Un ateu vizitează o biserică ortodoxă (și se simte surprinzător de bine)

În ultima vreme, frumusețea și autenticitatea Ortodoxiei este din ce în ce mai mult remarcată de realizatorii de materiale din vest, chiar și de atei, așa cum este realizatorul acestui material surprinzător.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Un ateu vizitează o biserică ortodoxă (și se simte surprinzător de bine)

Bine ați revenit, doamnelor și domnilor, la un nou episod captivant al emisiunii ”Biserica Ateistă”. Mă numesc Jared, sunt ateu, am disperată nevoie de un tuns, iar astăzi am fost la o biserică, la o Biserică Ortodoxă Antiohiană.

Bun, wow, azi a fost o adevărată zi. Am trăit ceva deosebit și sunt nerăbdător să împărtășesc toate acstea cu voi, publicul meu ortho-bro. Hai aici, hai aici, hai aici, pumnul! Haideți, dați-mi un pumn, băieți. Slujba asta a fost absolut excepțională. Toată ziua de azi a fost absolut excepțională. A fost ceva absolut fenomenal. Și vreau să vorbesc despre ce a făcut-o atât de excepțională și de ce o să vorbesc în termeni atât de elogioși.

Acum, am să spun asta încă de la început obiectivul meu nu este doar să, nu-i așa, a gâdila orgoliul publicului meu ortodox, sau să vă conving pe toți să vizitați o Biserică Ortodoxă — deși cred că ar trebui — dar și să ajut creștinii din toate confesiunile să vadă ce poate însemna să trăiești o experiență în biserică care să fie cu adevărat puternică și pozitivă, iar asta să vină din partea cuiva care nu are nici un interes aici. Așadar, azi am fost la biserica antiohiană ”Toți Sfinții”, – este originară din Antiohia? – și cred că se spune „antiohiană” — Biserica Ortodoxă Antiohiană.

Astăzi este duminică, 22 decembrie, deci duminica dinaintea Crăciunului. Și mi s-a spus că slujba lor de Crăciun nu este la fel de mare și pompoasă ca slujba de Paști. Da, știu cum se pronunță ”Paști”. Am citit comentariile voastre. Da, am vrut să merg să vizitez o slujbă obișnuită de Crăciun la biserica ortodoxă de lângă mine, iar aceasta a fost excepțională. A fost cu adevărat grozavă. Sper că mă iertați dacă greșesc ceva legat de terminologia utilizată în Biserica Ortodoxă.

Dacă sunteți noi pe acest canal, trebuie să știți că am intrat în multe biserici și știu că există cuvinte diferite pentru același lucru: „Știi, nu e biserică, e casă de adunare”: „Sala Regatului”, „Templu”. Nu-mi pasă. Chiar nu-mi pasă. Așa că am ajuns la 9 dimineața pentru slujba Utreniei. Biserica asta nu e mare — au loc în ea vreo 300 de oameni — dar ca și clădire este frumoasă iar spațiu frumos, Atât interior, cât și exterior, locul acesta arăta imaculat. Am mai vorbit despre asta la unele biserici istorice, unde zici: „Ah, asta e cea mai veche biserică din America” sau „A fost construită de nu știu ce mare rege, sau episcop”. Asta era doar o biserică normală — însă e clar că cineva și-a pus inima și sufletul în ea ca s-o facă un loc sfânt. Și chiar se simte asta.

Și nu o să mint: aș paria bani buni pe asta când afirm că nu este exponențial mai scumpă decăt o biserică obișnuită, care arată ca o „cutie”. De fiecare dată când intru într-o biserică urâtă, scuza e mereu: „Păi, ne gândim la săraci și încercăm să facem totul cu un buget redus.” Vreau să văd niște cifre reale. Dacă ești arhitect de biserici, vreau să știu: cu cât e de fapt mai scump să construiești o biserică ca asta decât o biserică ”cutie”? Știți voi, ceva de genul unui fost magazin CVS renovat. Pentru că pe hârtie, sunt de acord, nu ar trebui să arunci bani pe statui de aur și pe coliere din diamante pentru icoane. Dar nu cred că locul ăsta a fost de, nu știu, cinci ori prețul unei biserici obișnuite. Poate mă înșel complet, dar pare că aici a existat intenția ca să facă locul acesta un spațiu construit pentru închinare, iar asta am simțit-o chiar și eu, care sunt necredincios.

Așa că intru pe ușa din față unde găsesc o persoană la intrare: gazda. Iar numele gazdei era Cheryl – salut, Cheryl – care îi explica unui tânăr ce să facă pe parcursul slujbei. Acesta era pentru a doua oară acolo, și îi dădea, știți voi, instrucțiunile unei slujbe ortodoxe obișnuite. După ce a terminat de vorbit cu el, m-am apropiat de ea și i-am zis: „Hei, și eu sunt nou aici.” Chicotind mi-a explicat și mie ce să fac pe întreaga durata slujbei, lucru pe care, nu o să mint, îl apreciez cu adevărat și sincer, pentru că sunt nou acolo și nu știu ce să fac, și probabil am să mă fac de râs. Faptul că ai pe cineva acolo care să-ți spună: „Hei, nu e nicio presiune. Când nu știi ce să faci, urmărește ce fac alții, fă ce te simți confortabil să faci.” Genul ăsta de sfat chiar este apreciat.

Acum, Cheryl a fost de departe cea mai caldă gazdă pe care am întâlnit-o vreodată în vreo biserică. Punct. Și s-a purtat perfect pe linia asta fină între a fi excepțional de primitoare fără a fi sufocantă, sau genul acela „hai să te înscriem” sau … Nu știu exact cum să exprim asta, dar părea că era bucuroasă că sunt acolo nu pentru că era ca „ah, încă un suflet salvat” sau „în sfârșit te-am convins și că avem dreptate”. Citind numai expresia de pe fața ei părea că asta înseamnă mult pentru ea și că era entuziasmată să împărtășească asta cu cineva. Și atât. Nu părea că e plătită să facă asta, și nu părea că o să-și piardă slujba dacă nu-mi zâmbea larg. Era vorba doar de Liturghie, și de tot ce ținea de ea, ce părea să însemne mult pentru ea și de aceea era încântată să o împărtășească cu mine. Ah, a fost superb!

Pe lângă asta, sunt două lucruri foarte importante pe care le-a făcut și pe care chiar vreau să le subliniez. În primul rând, în timp ce vorbeam, preotul a trecut pe acolo cu întreaga suită și – nu știu termenul exact – tămâia peste tot cu obiectul acela cu clopoței. Atunci când acesta a intrat în pronaos, ea a făcut pauză, a încetat să vorbească cu mine, s-a întors spre el și s-a aplecat. Un gest din ăsta e profund. Chiar dacă eram ca și vizitator, chiar dacă ea voia să mă facă să mă simt binevenit, asta venea pe locul secund, după omagiul adus lui Dumnezeu.

Și asta e ceva pentru care îi critic la nesfârșit pe protestanți: faptul că atât de mult din evanghelizarea protestantă este față în față, bazată pe încercarea de a te convinge, mai degrabă decât prin exemplu. Și se vede chiar și în felul în care sunt construite slujbele. În timpul Liturghiei, cel mai adesea, preotul stă întors cu spatele la popor, și îți dă senzația asta de: eu, tu, nu suntem vedetele. Nu. Dumnezeu e aici. De asta suntem aici, din cauza lui Dumnezeu. Și e mai convingător. Te face să te gîndești: „Oh, ce se întâmplă acolo? Oh, se închină la ceva?” Există în noi tendința asta umană de a urmări privirile celorlalți, direcția în care se uită ceilalți.

Ce a făcut Cheryl acolo a fost o demonstrație clară că publicul este pe locul secundar. Dumnezeu este primul, înainte de orice. În primul și în primul rând, acesta este un loc pentru a-L cinsti pe Dumnezeu. Și trebuie să fiu sincer: asta face ca întreaga experiență să fie mult mai profundă prin aceea că faptul că aici nu mi se „vinde” ceva. Adică, da, sunt bucuroși că sunt aici, sunt bucuroși că vin să trăiesc lucrul ăsta minunat, dar întreaga adunare nu este ca să mă convingă pe mine de un adevăr teologic ci ca să se închine lui Dumnezeu. Ah, frumos! Extraordinar, foarte tare! De asemenea, nu cred că ortodocșii sunt așa stricți la băutură, așa că sper că nu vă deranjează că mă bucur în felul meu în seara asta. Vorbind de asta — sponsorul din această seară, is Maker’s Mark. Glumesc, glumesc, nu e adevărat, nu e un lucru real, din păcate. Doamne, ar fi atât de tare! Aș face atât de mulți bani. Îmi place.

Un al doilea lucru foarte important pe care mi l-a zis Cheryl în timp ce vorbea cu mine a fost atunci când m-a anunțat că: „Dacă ai vreodată întrebări, știi, și vrei să stabilești o întâlnire cu preotul…” Scuze, scuze. Să stabilesc o întâlnire cu preotul? Tu nu mă cunoști! Nu mi-am exprimat intenția că am să fiu membru plătitor al bisericii ăsteia… Dar spre uimirea mea, doar ce îmi zice: „Păi da, ești binevenit să te întâlnești cu el. Mi-ar plăcea să ți-l prezint.” Știi câți pastori am încercat să contactez și a fost imposibil? Nu o să mint, este un pic înfricoșător cât de deconectați sunt unii pastori de congregațiile lor, iar asta începe să mă enerveze serios. Acum, ascultă: înțeleg că nu fiecare pastor o să aibă timp să fie consilier personal pentru 300 oameni. Dar eu nu vorbesc neapărat despre a fi consilier cu adevărat. Vorbesc doar despre a fi prietenos. Vorbesc despre cineva cu care poți sta un pic și să pui întrebări teologice.

Oh Doamne, frate, beau cafeaua cu atât de mulți pastori din toate confesiunile, chiar am vorbit cu un pastor recent, și după care mi-a venit să urlu. Mi-a zis, practic fără ocolișuri, că el doar predică. Predica și strategia biseriii. În rest… un fel de „meh”. Și am fost: „Stai, nu faci, știi, consiliere maritală sau catehetică?” Și răspunsul lui a fost ceva de genul: „Ei bine, știi, dacă cineva chiar are nevoie de consiliere, vrem să poată vedea un profesionist, și îl trimitem la cabinetul din apropiere iar noi îi plătim costul.” Nu o să mint, omule, mi se pare scârbos. Mi se pare distopian. Încerc să fiu generos, pe bune. Dar, unele persoane chiar au nevoie de ajutor psihologic specializat, și în astfel de cazuri e perfect valid ca biserica să aibă suficientă umilință și să zică: „Hei, asta ne depășește, credem că ar trebui să mergi să vezi un terapeut, sau psihiatru.” Perfect valabil. Total de înțeles. Dar când ăsta e standardul normal, care mai e rostul comunității din biserică?

Așa că faptul că am intrat aici și primul lucru pe care femeia asta mi l-a zis a fost: „Da, dacă vrei să vorbești cu preotul, ești mai mult decât binevenit” Iar preotul, despre care voi vorbi în câteva momente, chiar a dovedit lucrul ăsta. 10 puncte din 10. I-am zis „mulțumesc” lui Cheryl și m-am așeat înăuntru. Cheryl, dacă vezi asta, ești un om minunat și sper că ești bine. Dacă n-ai fost niciodată într-o biserică ortodoxă, lasă-mă să-ți descriu scena. În esență, nu e atât de diferită de orice altă biserică, în sensul că e o clădire mare, deschisă. Și Doamne, atunci când protestanții spun că ortodocșii văruiesc pereții cu zâne sau ceva de genul ăsta, ca să-i facă fundalul diferit! E tot o clădire făcută din gips, carton, lemn, și alte chestii.

Diferența este că au făcut tot posibilul să simți că biserica este un spațiu sacru. În fața bisericii este iconostasul — peretele acela uriaș cu icoane care reprezintă esențialul stilului ortodox: Hristos la dreapta, Theotokos la stânga, iar în plus ai martirii, sfinții, vitraliile, icoane peste tot. Întregul aranjament îți dă senzația că nu ești singur pe acestă cale a credinței că ai o mulțime de martori alături de tine. Și, sincer să fiu, este revigorant în comparație cu solipsismul pe care îl găsești în multe cercuri protestante.

Pentru mulți protestanți — mă uit la voi, baptiștilor — e vorba despre tu și Isus, și nimeni altcineva. Nimic altceva nu contează. E doar tu și tipul ăla și „Ai zis rugăciunea asta? Pentru că dacă n-ai zis rugăciunea asta, mergi în iad.” În schimb, aici, totul se simte ca și un omagiu adus tuturor sfinților de dinaintea ta, care s-au luptat cu aceleași lucruri cu care te lupți și tu, care au spus aceleași rugăciuni. Este făcut să simți că nu ești singur în această luptă. Foarte tare! Așa e în toate bisericile ortodoxe. Dar vreau să subliniez asta în mod special în legătură cu această parohie, cu această comunitate. În această comunitate am constatat, de departe că este locul cu cele mai multe familii cu copii mici pe care le-am văzut vreodată. Comparativ chiar și cu Biserica mormonă. Era pur și simplu un ocean de copii de patru ani alergând peste tot și erau foarte drăguți cu toții. Și chiar m-a înduioșat.

În Ortodoxie, aproape întotdeauna — au fost câteva excepții, dar nu o să le menționez aici — nu există instrumente de cântat. Totul este cântat. Și am să spun și asta: în comunitățile ortodoxe mai mici nu arată așa de bine, dar aici am găsit una dintre cele mai frumoase muzici bisericești pe care le-am auzit vreodată. Cântăreții de aici erau foarte bine pregătiți, foarte bine exersați, iar asta se vedea clar. A fost pur și simplu superb! Am vorbit despre asta într-un video recent; încerc să merg de la biserică la alta ca să văd cât mai multe variațiuni de slujbe de Crăciun, să văd ca să văd cum se face Crăciunul în diferite comunități.

Și cred că cel mai evident lucru pe care le-am observat la slujbele de Crăciun la toate confesiunile este acela că nu se simte ca fiind ceva real. Foarte rar lovește tonul potrivit în mintea mea Pot să fac o parodie despre modul în care vorbesc protestanții despre nașterea Fecioarei Maria. Uite, stați, să intru în personaj. Deci mă opresc la Starbucks zilele trecute și comand un caramel macchiato, da? Știți că îmi place caramel macchiato. Ajung la geam și fata îmi dă un peppermint mocha. Puțin surprinzător, nu? Asta e păcatul de neiertat în cartea mea. Glumesc, dar serios, am fost surprins. Știți cine altcineva a fost surprins? Fecioara Maria. Și e genul acela de lucru pe care nu pot să-l iau în serios: idea aceea că Dumnezeu apare unei fete de 13 ani pentru că Dumnezeu a hotărât perfect ca ea să fie vasul care care să-L aducă pe Dumnezeu în lume. Nimeni n-o să te creadă ci toți au să zică că ai făcut prostii. Nu. Nu are același ton. E o poveste nebună. Și cred că povestea asta a fost făcută atât de copilărească de aceste biserici încât ne este greu să spunem acum: „Doamne, asta este chiar greu de înțeles!” Și nu știu dacă pot explica asta bine, dar aici, într-o biserică veche, se simte modul în care povestea asta era menită să fie spusă.

Am vorbit despre asta și în ultimul video și pare că există aproape un spectru despre cum oamenii vorbesc despre miracole și Biblie. Pe de o parte, ai grupul în care totul devine super personal, pentru care încercările prin care a trecut Maria sunt de fapt de aceeași natură cu cele legate de stresul tău cu privire la taxe. Oh Doamne! Iar pe cealaltă parte ai apologeți hiper-naționaliști, hiper-empiriști, care încearcă să stoarcă toată magia din poveste, luând un miracol și încercând să demonstreze dincolo de orice îndoială că acel ceva s-a întâmplat, și că poți fi supra încrezător că chiar s-a întâmplat. Și dacă ești în tabăra asta, nu vreau să simți că nu ar trebui să faci cercetare arheologică biblică, sau apologetică, sau ce vrei tu să faci. Dar începe să pară ca vânătoarea după creaturi mitice, să fiu sincer.

Și ideea mea nu e „nu faceți asta”, ci că asta nu trebuie să fie ținta predicii. Adică, dacă vorbești despre Iisus transformând apa în vin, predica nu ar trebui să fie: „Ei bine, când Iisus a transformat apa în vin, moleculele de hidrogen din apă și-au schimbat funcția moleculară în suc de struguri, care apoi a fermentat pentru că…” Pentru că nu acesta este sensul relatării. Și am simțit că în biserica asta am văzut, și am simțit, sensul relatării. Și nu doar faptul că se transmitea corect profunzimea mesajului și gravitatea lui, ci pur și simplu suna, și se simțea, în modul în care povestea asta era menită să fie transmisă. Îți dăde senzația aia că, da, este o relatare din trecut care este prezentată de oameni din acele timpuri Dacă închideai ochii și ascultai cântările, simțeai de parcă erai într-o peșteră în Palestina din primul secol. „Ai auzit despre Fecioara care a născut pe Mesia?” Genul acela de uimire fără suflare care străbătea slujba. Se simte adânc, se simte profund. Foarte tare! Oh Doamne, sunt emoționat!

Slujba a fost frumoasă. Și după slujbă am avut timp de o cafea, – da, timp de cafea, chiar nu știu cum să-i zic. Și aveau hummus. Suntem amândoi de acord că hummusul e foarte sănătos, deci mergem înainte. Și mă prindeți instant cu puțin hummus. Scuze, vreau doar să subliniez foarte clar: sunt mare fan de hummus. Așa că, stând acolo, sorbindu-mi cafeaua, mâncând hummus, soția preotului vine la mine și, în ciuda faptului că urmărea patru copii deodată, mi-a oferit o primire super caldă. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Și i-am spus direct: „Oh, nu, sunt de fapt ateu.” Ceea ce fac rar. De obicei, o îndulcesc cumva și zic: ”îmi caut locul”. Dar părea, nu-i așa: ”e adultă, poate duce asta”. Și a primit-o foarte bine.

Și apoi, înainte să-mi dau seama, i-a spus soțului ei, părintele David, să vină și să-mi zică „salut”. Și a venit. Și am intrat într-o conversație foarte bună. Apoi, după aceea, a fost un curs introductiv în Ortodoxie, de o oră, pe care îl preda, și așa că am stat și pentru asta — este cumva echivalentul ortodox al școlii duminicale, bănuiesc — și vreau să subliniez cât de bun a fost acest curs. A vorbit despre Sfântul Antonie cel Mare și lupta lui cu diavolul, iar concluziile lui au fost foarte smerite. Nu era ceva de genul: „trebuie să mergi în genunchi pe Via Dolorosa trei zile”, ci erau mult mai modeste și moderate, de genul: ”poate că trebuie să ai grijă de tine și să-ți liniștești inima și să încerci să umbli în smerenie”. Minunat! minunat!

După ce a terminat cu introducerea în Ortodoxie, erau vreo 5, sau 10, oameni care stăteau în jur așteptând să vorbească cu el, cerând sfaturi despre căsătorie și cum să fie creștini mai buni pentru prietenii și familia lor, și el era acolo pentru toți. Și sunt destul de sigur că bietul om și postea, deci probabil că era dornic să ajungă acasă și să mănânce, dar a rămas acolo vorbind cu toți. Și este frustrant pentru mine, după ce am văzut atâția pastori care, imediat ce se termină slujba, au dispărut. Și înțeleg, omule – există oameni enervanți care se vor repezi la tine după slujbă și te trag de mâneca întrebându-te chestii teologice stupide.

Dar răbdarea pe care a avut-o acest preot era o metodă evanghelistică mai bună decât orice predică pe care am văzut-o vreodată: doar să le arăți oamenilor că ești acolo pentru ei. Ce este atât de greu? E nebunesc. Ești păstorul unei comunități! Și vreau să ofer și o posibilă perspectivă asupra motivului pentru care cred că se întâmplă asta, și de ce cred că Ortodoxia este de fapt foarte bine structurată pentru a interacționa astfel cu oamenii, spre deosebire de protestantism unde predica este piesa centrală. Poate că la penticostali e închinarea, dar în majoritatea cazurilor predica este obietivul principal. Îți aduci Biblia și o deschizi la pasajul respectiv și toată lumea se închină în fața gloriosului geniu al predicii. Și în acele cercuri, e treaba pastorului să aducă „Cuvântul”, și omule, nu poate pur și simplu să citească textul. Nu. Trebuie să-ți ofere un punct extraordinar de profund pe care nu l-ai mai auzit niciodată și care trebuie să-ți schimbe întregul mod de a vedea lucrurile și felul în care gândești despre poveste. Trebuie să fie epuizant. Trebuie să fie foarte solicitant. Și sunt sigur că, pregătind o predică de genul acesta, e multă presiune, să simți că trebuie să schimbi perspectiva acestor oameni în fiecare duminică.

În cercurile ortodoxe — și în cele catolice, ca să fim corecți — scopul nu este predica. Scopul este Euharistia. Scopul este Liturghia. Iar acești preoți își iau timp pregătindu-se pentru predică, dar nu sunt storși de puteri la finalul săptămânii după ce au citit toată ”concordanța lui Strong” ca să pregătească mesajul pentru Psalmul 24. Și mă întreb dacă asta nu îi eliberează din „lățimea de bandă cognitivă” pentru a putea fi păstori mai buni pentru enoriașii lor.

Așa că deja eram foarte impresionat de părintele David când stăteam acolo în spate, așteptând să schimb câteva cuvinte cu el, doar să-i spun: mulțumesc pentru o slujbă minunată”. El vine la mine și spune: „Vrei să mergem să bem o cafea?” și imediat m-a invitat la el acasă. Fac asta de peste un an. De ce este asta prima dată când cineva îmi oferă așa ceva? Omul e în jur de 30 și ceva de ani și are patru copii. Patru copii și o soție. Nu mă cunoaște și nu-mi datorează nimic și m-a invitat în casa lui. Și ce e și mai tare, nu a existat niciun efort să mă convertească. M-a întrebat de ce sunt ateu, m-a întrebat de ce nu cred, dar niciodată nu a încercat să fie: „Ei bine, am un argument perfect care te va aduce înapoi la credință.”

M-a dus la el acasă, fiica lui ne-a cântat la vioară, soția lui mi-a făcut un latte – și a fost foarte bun – și pur și simplu am vorbit. Am vorbit despre experiența mea în seminar, despre faptul că el a absolvit ”Biola”, despre conceptul incredibil al meditației apofatice. Și toate au fost frumoase. Au fost bune. Și nu înțeleg de ce e asta atât de greu pentru pastorii protestanți. Nu înțeleg de ce e atât de greu de a face la fel. Ține o slujbă care să fie despre Iisus, nu despre tine. Și apoi fii pastor pentru acești oameni. Iubește oamenii. Fii medic pentru cei care sunt pe moarte. Roagă-te cu oamenii care sunt speriați. De ce e atât de complicat? Nebunie, omule, nebunie!

Acum, ascultați: nu vreau să par că fac reclamă pentru Ortodoxie. Încerc să rămân imparțial în toate astea. Dar, frate, mi-a oferit prea multe lucruri bune de care să țin cont. Sunt multe lucruri foarte bune aici; sunt multe lucruri care merită evidențiate. Într-un mod ciudat, în Ortodoxie este mai mult „foc și pucioasă” decât la baptiști pentru că pe tot parcursul slujbei auzi numai „Doamne, miluiește. Doamne, miluiește. Doamne miluește.” Așa că liturghia te aduce într-un loc al smereniei și într-o postură de a cere mila lui Dumnezeu. Dar nu are același tip de încărcătură emoțională și psihologică, nu te zdrobește ca pe un păcătos nenorocit, fără valoare, așa cum fac unele biserici reformate. Și bănuiala mea este că asta e probabil mai bun pentru abstinența, pe termen lung, de la păcat.

Doamne, și trebuie să insist un pic pe părintele David, pentru că omul e genial. Pur și simplu nu a fost deloc deranjat de ateismul meu. Nu a simțit nevoia să mă corecteze, sau să psihanalizeze, și să se gândească: „A! Am un argument care sigur are să te convingă.” Pentru că, promit, nu avea. Dar când vorbeam despre Noul Testament și despre Iisus, a adus vorba despre farisei și a zis: „Da, omule, știi, atunci când Iisus îi critica pe cărturari, pe farisei, și pe legalisti, chiar mă întreb, nu sunt eu acela?” Și nu părea o falsă smerenie, ci chiar lua asta în serios: „Da, omule, asta e un avertisment pentru mine.” Nu a zis: „Ah, asta e despre pastorii protestanți”, sau „Ah, asta este despre fundamentaliști” ci a zis: „Nu, asta e despre mine.” Și cred că Evanghelia este cea mai eficientă atunci când se aplică mai întâi ție.

Deci da, omule. Biserica ”Toți Sfinții” mulțumesc. Astăzi a fost o zi bună. Părinte David, continuă să faci treaba excelentă.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!