Relațiile în familie: timp, atenție, dragoste, credință – p. Pimen Vlad

În multe case, oboseala, telefonul și graba subțiază legătura dintre soți și copii, deși dorința de a iubi rămâne aceeași. Părintele Pimen povestește cu umor și delicatețe cum se vindecă relațiile în familie prin timp dăruit celor de acasă, joacă, cuvinte bune și micile gesturi de atenție zilnică. Din aceste întâmplări simple se vede câtă putere au dragostea, credința și chemarea Maicii Domnului de a transforma o gospodărie obișnuită într-un mic colț de Rai.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Relațiile în familie

Părintele Pimen: Ce întrebare spuneați?

Interlocutor: Toți sunt familiști, cu copii, cu serviciu. Adică sunt oameni așezați din punct de vedere material și duhovnicește, dar uitați ce se întâmplă astăzi în lume. Cum să se țină departe de ceea ce văd? De tentație? Ochiul care vede și care cere?

Părintele Pimen: Când ești familist, ai soție, ai copii, trebuie să dedici foarte mult timp familiei. Timpul liber nu îl umpli aiurea pe drumuri, ci îl dedici familiei. Vii acasă, o ajuți pe soție să-și rezolve treburile, mai stai de vorbă cu ea, mai ieșiți împreună la o plimbare. Îți umpli timpul cu familia. Cu copiii, după măsura fiecăruia. Daca e mai mic, te joci cu el ca să vadă că: ”Uite, tata a stat o oră cu mine și s-a jucat cu jucăriile mele!”. Asta pentru copil, e ca și cum a venit Dumnezeu pe pământ. Deci, asta înseamnă tata pentru el. După aia, când are întrebări, să stai să-i răspunzi. Să-i răspunzi la ori și ce.

Pentru un cadru mai larg despre pacea și comunicarea în căsnicie, vedeți cuvântul Secretul păcii în familie – părintele Pimen Vlad, iar o sinteză despre sensul Tainei este utilă în articolul Căsătorie (OrthodoxWiki).

Istorioară

Îmi amintesc o istorioară foarte faină, atâta mi-a plăcut. Au ieșit într-un parc, tata la 80 de ani, copilul la vreo 30 și ceva de ani. Stăteau în parc, așa, se uitau, copilul se plictisea pe telefon. Încă nu se căsătorise, cum e acum, că toți parcă așteaptă pensia ca să căsătorească, știi? Și cum stătea așa, taică-su se uită roată și deodată vede un fluture și atât s-o bucurat! Se întoarce spre copil și arătând spre fluture îl întreabă ”Ce-i ăsta?”. Dar copilul, pentru că l-a întrerupt de pe telefon zice: ”Un fluture!”. Mai stă oleacă, fluturele o zburat pe altă floare și iar întreabă:

– Ce-i asta?

– Un fluture!

Dar ăsta deja bufnea, știi? Dar nu i-am spus o dată, dar ce, nu știe că e fluture? Mai stă oleacă taică-su, tot zâmbea așa și iar întreabă:

– Dar ce-i ăsta?

– Ți-am spus că e un fluture, lasă-mă în pace!

Și a început să urle copilul pentru că-l deranja că-l întrebase de trei ori. Și atunci taică-su o stat un pic să se calmeze ăsta, o scos un caiet vechi, ros așa, i l-o pus în mână și i-o zis: ”Pagina cutare, ia și citește!”, așa, hotărât ca tată, n-o mai stat cu ”lugu-lugu”. Ăla era așa, că știa că atunci când ridica taică-su vocea era ceva grav. ”Citește aici!”. Și scria așa: Astăzi fiul meu am plinit trei ani. Și-am ieșit cu el în parc și ne-am așezat pe o bancă. Și-a văzut un fluture și m-a întrebat, ce-i asta? Și eu i-am răspuns că e un fluture. După câteva clipe m-a întrebat din nou, ce-i ăsta. Și i-am spus că e un fluture. Și așa m-a întrebat de 70 de ori același lucru și de 70 de ori i-am răspuns cu drag că e un fluture.

Și o închis copilul caietul și o pus capul jos: ”Iartă-mă tată!”, l-o luat și l-o îmbrățișat pe taică-su, ”Iartă-mă, că am greșit!”. Adică, taică-su de 70 de ori i-o răspuns la aceeași întrebare și el acum nu era în stare să-l mai suporte câteva clipe. Așa ajungem noi în viață de multe ori când devenim egoiști și ne gândim numai la noi. Dar noi, după ce am crescut, trebuie să ne gândim că mama și tata, au fost acolo, s-or luptat să avem ce mânca, ne-o legănat. Când ești mic, până la un an, îi dor brațele.

Relațiile în familie: părinții de azi nu mai au răbdarea părinților de altă dată

Cum îmi spunea cineva acum, că avea copil de vreo câteva luni și era dolofan și-l plimbau o oră unu, o oră altul, că plângea, îi dureau mâinile și nu mai puteau. Deci, gândiți-vă că un an de zile asta fac zi și noapte, părinți pentru copii. Și asta trebuie să facă, asta e o datorie, să-l crești frumos. După aceea începe să vorbească. Ei, cum spunea ăsta, de 70 de ori l-o întrebat ce e ăsta, un fluture. Copilul are nevoie de răspunsuri. Și unde greșesc părinții acum? Nu mai au timp să-i dea ei răspunsuri acum și preferă un meci, preferă internetul, o telenovelă, ceva și îi pun tableta în față. Și el se formează după tabletă, după desenele animate, care nu mai sunt alea vechi și sunt dezastru acum și se formează așa. Și azi așa, mâine, așa și tu ești bucuros că e copilul liniștit.

Dar el ajunge ca hipnotizat, că e ca un burete care are nevoie de răspunsuri. Și atunci le ia de acolo, că tu nu ai timp. Și așa crește. Stă cuminte, nici energia nu și-o mai consumă, rămâne blocat, ia toate bolile că n-are imunitate pentru că nu se mai joacă, nu alergă, nu cutare și îți distrugi încet, încet copilul.

Dacă simțiți că ecranele au început să „fure” atenția din casă, vedeți ghidul Dependența de ecrane: cauze, efecte și căi de ieșire duhovnicească – p. Teologos, iar pentru răspunsuri aplicate despre creșterea copiilor, urmăriți Întrebări și răspunsuri despre copii (partea 1) – p. Pimen Vlad.

Un tată model

Mie mi-a plăcut mult la cineva, am mai spus-o de multe ori, la o familie care acum are 300 de angajați, dar la timpul ăla când îmi povesteau cu ani în urmă, cum făceau, avea 100 de angajați. Zicea: ”În fiecare seară când vin acasă, de la ora 7 la 9 am închis telefonul, poate să ardă firma, eu nu răspund la nimic și două ore mă joc cu copiii”. Asta era legea. Are șase sau șapte băieți acum. Deci, el în fiecare seară două ore se juca cu copiii. Dimineața îi punea în mașină și îi ducea la școală. Are doi șoferi, dar nu, el îi ducea.

Zicea: ”Am timp până la școală să-i pregătesc pentru ziua aceea, să le dau sfaturi. Duminica ce facem? Mergem la biserică, îi împărtășesc pe toți frumos, după aceea mergem și mâncăm, ne odihnim un pic și ies cu ei la fotbal. Și joc fotbal cu ei până se epuizează și eu și ei. După aceea ne întindem pe iarbă și stau liniștiți și seara încep să le povestesc, să le dau sfaturi.

Și uite așa îi crește. Și îmi spunea că dacă el se ducea la muncă și soția rămânea cam toată ziua cu ei, trebuie să fie mai dură oleacă pentru că aveau o energie că atunci când am fost la ei, se urcau pe pereți. Aveau și doi gemeni și oleacă ei știu de maică-sa. Taică-su fiind un om mai calm, îl iubesc de zici că el e mama. Îmi spunea el că la un moment dat, nu știu în ce zi de asta, de ziua părinților sau nu știu, trebuia să scrie fiecare copil o felicitare, nu știu dacă nu le-o spus de la școală, pentru tata sau mama, un cuvânt acolo, ceva și să ducă acasă. Și s-o dus toți acasă și toți scriseseră numai pentru tata, ”Te iubim! Ești cel mai bun tată, ești cutare!”.

Relațiile în familie: grija pentru copii, nu rămâne nerăsplătită

Eu am stat la masă cu ei. Ceea ce mi-au plăcut era că erau toți copiii la masă. Soția mi-o pus tot ce trebuie, bineînțeles, și soțul era atent, și el o așezat la masă tot, frumos, adică intervenea în orice ca să o ușureze pe soție. Și era o cană mare cu suc făcut din portocale stoarse. Și o început să pună el la toți, le-o umplut paharele și a rămas mai puțin la el, doar jumătate de pahar. Copilul de lângă el avea 5 ani. S-o uitat el, o luat paharul lui tata și pe al lui și atât o echilibrat ca să fie la fel. După aia s-o uitat în farfurie și i s-o părut că parcă are mai puțin tata, a luat de la el. Deci, gândește-te, copilul la 5 ani, nu cumva ca taică-su să s-aibă mai puțin ca el.

Adică, cât e grijă, pentru că și tata răsplătea grija asta și atunci vedeai că și copilul nu se repezea să apuce el. Stai că tata are mai puțin! Deci, asta înseamnă să crești copii frumos! Ai roade mai târziu. Mă uitam că deja cel mai mărișor, nu știu dacă nu o intrat deja la facultate sau ceva, era campion național la nu știu ce sport făcea. Ca să-și consume energia, ce îți place? Fotbal îți place? Acolo te duci! I-o dat la orice sport i-o plăcut la fiecare ca să-și consume energia. Pentru că ai nevoie acum, nu mai e ca înainte când îi puneai sapa în mână, la câmp. Acum copii, mai ales dacă ești la oraș, înnebunesc și atunci trebuie să-i dai la un sport ca să-și consume energia.

Relațiile în familie: dedicați-vă timp familiei!

Înainte așa era, dar acum e mai greu. Înainte se făceau metanii. Știu cum era la noi acasă, seara băgam metanii, era sportul cel mai bun. Bine, noi alergam toată ziua la treabă, muncă, seara jucam fotbal, erai la câmp, acolo, deci făceai ce voiai. Acum e un pic mai greu și de asta trebuie o atenție mare cu asta. Așa cum am spus, dedicați-vă cât mai mult familiei. Timpul să fie pentru familie. Crezi că dacă te-ai dus la o bere cu prietenii și ai pierdut două ceasuri și i-ai judecat pe toți și te-ai uitat după toate care au trecut, cu ce-ai venit acasă? Cu mintea tulbure și într-o parte și în alta. Ți se pare că soția nu arată ca aia care îi vopsită toată și nu știu ce, dar nu știi ce face aceea. Poate nici n-are familie.

Stă toată ziua și se pregătește ca să mai atragă pe cineva să mai facă un ban și tu te uiți după ea. Și ai soție frumoasă acasă, ai soție care îți face în fiecare zi mâncare și se ocupă de copii. Tu te uiți la partea exterioară, la ambalaj. Adică, cel mai rău lucru, dacă e ambalat frumos, zici: ”Ah, ce frumos!”. Noi ne uităm la cutie, dar nu uităm la darul din cutie. Descoperiți-vă soțiile voastre, să vedeți cât îs de minunate, dar nu cu țipete, nu că ”Trebuie să-mi faci!”, nu că ”Dacă mă iubești, nu știu ce!”, nu că ”Eu am muncit 8 ore și am venit acasă și trebuie să îmi stai la dispoziție cu mâncare” și mai știu ce! Nu!

Vino acasă cu drag, du-te prima dată la ea, ia-o în brațe, spune-i că e frumoasă, că o iubești. Vezi ce are și ea nevoie să o ajuți, poate copiii până atunci au necăjit-o de ajuns pe acasă, sunt mici, fiecare cu nevoie lor, ia-o oleacă! O jumătate de oră nu se întâmplă nimic! Dacă stăteai două ore cu prietenii la bere, era mai bine? Jumătate de oră dedică aici! Să vadă întotdeauna cât îți pasă de ea, îți pasă de casă, îți pasă de copii.

Pentru întrebări practice despre cum se lucrează răbdarea și rugăciunea în tensiunile de zi cu zi, vedeți Cum să ne rugăm: dragoste, răbdare și familie – p. Pimen Vlad.

Relațiile în familie: puneți întâi gândul bun

Când vii acasă chiar dacă e casa pe dos, nu începe să țipi! Ia-i pe copii în brațe, spune-le că-i iubești, pe soție la fel și după ce se așază apele, așa în discuții poți să zici: măi, lucru cutare, oleacă atenție la copii, să nu mai faceți cutare, dar nu așa încât să zică: ”Măi, vine tata acasă! Tai-o în cameră!”, nu știu ce, nu! Abia să-l aștepte pe tata! Nu-s așa de scumpe acum, să ai acolo două, trei bomboane, chiar și în mașină. De câte ori intri în casă, ai trei copilași, să fie trei bomboane acolo în buzunar tot timpul, să știe că ”Astea mi l-o adus tata!”. Știi că am întâlnit oameni mari care îmi spuneau: ”Nu pot să uit, Mentosanele! Venea tata și totdeauna avea în buzunar”. Zicea că doar aveau de toate, dar nimic nu avea gustul ca alea de la tata.

Chiar dacă le scotea el ciufulite din buzunar, dar zicea: ”Mi-a le-a adus tata!”. Ei, atenția asta, grija asta, îi face pe copii să zică: ”Uite, tata s-a gândit la noi! Ne aduce ceva!”. Asta are o valoare mare pentru copil și întâlnesc oameni la 40 ani care nu pot să uite lucrurile astea, ”Ce frumos, tata!”.

Pentru un îndemn concret despre „începutul bun” și puterea gândului bun în viața de zi cu zi, vedeți Gând bun în toate: spovedanie, iertare și viață creștină simplă, iar pentru o perspectivă clasică despre familia ca lucrare jertfelnică, citiți Familia, împărăție a iubirii jertfelnice.

”Pentru prințesele lu’ tata!”

Îmi spuneau două fete, care acum sunt femei, una are șapte copii, una cutare, ziceau: ”Eram prințesele lu’ tata!”. Era șofer pe un camion și de fiecare dată venea cu câte ceva și spunea: ”Pentru prințesele lu’ tata!”. Tot căuta să le facă lucruri mărunte, dar pentru ele și acum contau, chiar și acum își amintesc. Tata le-o murit, dar gândul ăsta… ca tata nu era nimeni! Asta le rămâne la copii, timpul dedicat și atențiile astea.

Cu soția, la fel. Măi, nu-i nimic, o ciocolată, nu trebuie mare, de-aia e mică la un leu, dar să vadă că, măi, te-ai gândit și la ea. Uite, două, trei bomboane la copii, uite, asta-i pentru tine. Azi oleacă, mâine oleacă, o floare ruptă de pe marginea șanțului, nicio problemă, atenția contează! Ai scos-o repede, uite, draga mea, asta e pentru tine.

Relațiile în familie: soției tale să nu-i spui niciodată pe nume

Mi-o plăcut un părinte, cândva spunea că soției tale să nu-i spui niciodată pe nume. Sau draga mea, sau iubita mea, sau frumoasa mea. Cică astea trebuie să fie numele ei. Spunea cândva o femeie că lucra la un birou cu mai multe persoane și avea o stare rea. Deci, chef de muncă, nu, îi căzuse cerul pe cap, cum se zice. Și sună telefonul și când răspunde, aude: ”Bună, iubita mea! Ce faci, ești bine?”. Ea o rămas așa, parcă o trezit-o deodată și zice:

– Dar de ce m-ai sunat?

– Doar așa, să-ți spun că mi-e dor de tine și să știu că ești bine!

Și o închis. Zice: ”Ah! Parcă o venit soarele în birou, mi-au crescut inima, pluteam! Îmi venea să mă duc să le îmbrățișez pe colege. Atâta treabă am făcut în ziua aia!”.

Ce-a făcut soțul? Trei cuvinte i-a spus. Dar pentru ea o însemnat totul, i-o lumina viața. Și trăia de zece ani cu el. Da, nu vă dați seama! Spune că este o vorbă în popor: ”Bărbatul iubește cu ochii, femeia cu urechile”. Bărbatul zice: ”Băi, să arate bine nevasta mea! Să fie frumoasă, să fie îmbrăcată bine când merg eu cu nevasta mea!”. Femeia cu urechile, s-audă te iubesc. Doar știe că o iubești, dar vrea să audă în fiecare zi: ”Te iubesc! Mi-ești dragă! Ești frumoasă!”. Poate ea se uită în oglindă și zice: ”Văleu, riduri!” după atâția copii. ”Bă, dar mi-a spus soțul că-s frumoasă? Înseamnă că-s frumoasă pentru el! Deci, lucrurile astea, nu vă dați seama, dar trebuie să meargă până la sfârșit!

…după 43 de ani

Era o familie pe care știu de mulți ani, mi-au trimis fotografii mire – mireasă, fotografie alb negru de demult și mi-au scris ”după 43 de ani” erau tot amândoi, de mână, mergeau spre mănăstire, așa. După 43 de ani, erau la fel ca atunci, cum se țineau de mână ca mire – mireasă, la fel și acum. Și la familia asta, ce mi-a plăcut mult, când mergeam la ei, dar acum n-am mai reușit de câțiva ani, soțul o fugărea din bucătărie: ”Dă-i drumul de aici, că aici mă ocup eu!”. Dar de ce făcea lucrul ăsta? Pentru că știa că ei îi plăcea foarte mult să stea din vorbă cu mine. Și o fugărea în salon să stea de vorbă și făcea el mâncare. Zicea: ”Pleacă, că mă încurci!”, doar ca să-i dea ei timp să stea din vorbă.

Drogurile distrug simțul ăla fin al atenției față de celălalt

Și îmi spunea ea că a fost o discuție odată, o venit doi tineri, am înțeles eu problema, soțul trecuse prin multe droguri, cutare, și cei care se droghează mulți ani pierd ceva, simțul ăla fin al atenției față de celălalt. Aia se luptase să-l aducă pe calea cea bună, o vedeam că suferă și le-am atins oleacă subiectul. Păi, stai așa, că el o luase pe calea lui Dumnezeu și i se părea că-i zmeu. Și l-am luat așa când mi-am dat seama și soția o început să plângă când am atins subiectul pentru că el nu mai avea atenția aia față de soție. Ea s-o luptat ani de zile să-l ridice pe el și acum avea și ea nevoie de atenția lui. Dar el deja era zmeu nu mai avea finețea aceea.

Mi-am dat seama discutând cu mai mulți care s-au drogat ani de zile, că ei pierd ceva, le distruge simțul atenției, astfel ca întotdeauna se ieși în întâmpinarea celuilalt. Adică, încă este, dar nu la nivelul sentimental corespunzător. Deci, distruge ceva, că doar de ce se spune că drogurile sunt un drum cu sens unic? Și unde vreau să ajung?

Relațiile în familie: să-i dai celuilalt momente de bucurie tot timpul

Și discutând cu familia aceea, soția stătea așa într-un colț pe un fotoliu și asculta și la un moment dat zice: ”Îmi permiteți să spun și eu ceva? Vedeți? Sunt căsătorită de 42 de ani cu soțul meu. De 42 de ani, de câte ori mă trezesc, eu am cafeaua pregătită de el, caldă”. De 42 de ani în fiecare zi!

”Dacă s-o întâmplat de câteva ori, numărate pe degete când cine știe ce a intervenit sau dacă nu a intervenit nimic, știam că e o problemă mare, că nu mi-a făcut în dimineața aia cafeaua. Și nu i-am cerut niciodată! E bucuria lui să mă vadă că mă bucur când m-am trezit, că am cafeaua caldă”. Deci, asta înseamnă dragoste, atenție! Să-i dai celuilalt momente de bucurie tot timpul. Vezi, femeia are un dar aparte. Tu dacă vii spre ea cu astea, nu știe ce să facă să-ți iasă în întâmpinare, se depășește pe ea, e atentă, nu știe ce să mai pună în mâncare, ce să facă ca să te bucure, pentru că vede că și tu o bucuri și permanent vii cu drag spre ea.

Mulți oameni nu spun: te iubesc

Încercați să faceți lucrurile astea, să vedeți ce soții minunate aveți! Ușor, la început poate o să uite așa și o să zică, băi, ce s-a întâmplat cu el? Uite, mie mi-a spus Andra, a lu’ Măruță, că am discutat multe când am mai dormit pe la ei, că tot m-au rugat, țin mult la mine și sunt o familie minunată. Deci, la ei în casa auzi de cel puțin 100 de ori că-și spun ”te iubesc” unul la altul. Deci, de câte ori trec unul plângă altul, te iubesc, îl strânge oleacă de mână, pe copil, pe fetiță… Deci, tot timpul asta e vorba cea mai uzuală la ei în casă. Și îmi spunea, zice: Băi, ne-am dus în Dubai, în concediu cu mai multe vedete. Eu dimineața la prima oră luam telefonul, mami, te iubesc, tati, te iubesc! Erau vreo 10 vedete acolo și au întrebat-o:

– Dar stai, tu în fiecare zi cu asta începi?

– Da, eu în fiecare zi îmi sun părinții și le spun că îi iubesc. Băi, uite, știi ce? Hai să facem o provocare acum! Uite, în clipa ăsta, pe rând frumos, luați fiecare și vă sunați părinții, pe difuzor s-auzim și noi, și le spuneți că-i iubiți!

Băi, vrând nevrând au început ăia, la care-i răspundea la telefon, ce faci tati, ce faci mami, te iubesc. Și o zis că auzeai: ”Ai pățit ceva? Ești grav? Ce s-a întâmplat?” pentru că aceia nu spuneau niciodată te iubesc și când auzeau părinții tresăreau, ”Bă, ăsta moare, are ceva de-mi spune că mă iubește!”. Da, și zice, mi-am dat seama că oamenii ăștia nu știu să spună ”te iubesc”.

Câteodată, animalele ne dau exemplu de urmat

Și așa, zici, am început să-i învăț ca în fiecare zi să-și sune părinții. Adică, băi, stai! Ți-e atât de greu să le spui că-i iubești? Tu poate îi iubești înăuntrul tău, dar ți-e rușine să le spui? Cum îi spui atâtea, trântești toate când ești nervos, dar nu poți să le spui te iubesc la soție, la copiii tăi?… Păi atunci, tu cum trăiești? Nu vezi că și animalele, cât te grijă au, se jertfesc… Eu văd pe aici, am avut odată o pisică pe acolo, o mâță care o fătat și avea puii ascunși undeva sub un șopron și atâta îi păzea! După ce i-o fătat, ziua îi scotea afară, că ăștia abia a făcuseră ochi și seara trebuia să-i bage înapoi. Avea vreo patru sau cinci și până băga ea unul înapoi, ceilalți ieșeau iar și se chinuia.

Ea avea din anul anterior încă două fete, două mâțe și alea stăteau și se uitau. Și când au văzut cât e de greu, o sărit repede în ajutor, luau câte unul de după cap fiecare și îi băgau înăuntru. La una îi ziceam ”Bona”, iar cealaltă, cea mare, aia nu dormea chiar de asta avea pui mici, se ducea la maică-sa și punea labele după gâtul ei, ea așa dormea. Ea avea un an, acum era mare, dar așa dormea. Cealaltă avea grijă de aia mici. Deci, maică-sa pleca la vânătoare, ailaltă așa stătea! Și repede-i strângea cum se depărtau, ca să-i țină tot timpul grămadă. Și într-o noapte am auzit un scandal, țipete, când am ieșit, se lupta cu un jder. Dar cine? Bona! Că maică-sa era la vânătoare. Deci, uite așa să tăvăleau pe jos. Când mă uit a doua zi, mai erau doi.

Reuși să-i ia, dar s-o luptat cu ăla, să tăvăleau pe jos până am strigat eu, că era întuneric și-o fugit jderul. Era un fel de dihor, jder, un fel așa mai mare, cafeniu ceva. Și după aia atâtea îi păzea pe ăștia doi până iar odată, i-o luat unul. Deci, atâtea plângea… că ea toată ziua, Bona asta, îi păzea că maică-sa se ducea la vânătoare și după aia venea și-i hrănea. La un moment-dat o rămas unul. Ei, cu ăsta știi cum era? Mai mult de atât nu-l lăsa să se depărteze, era numai lângă el. Ăsta să juca și ea tot fugea în jurul lui. Până într-o zi când o aud plângând. Mă duc încolo și fuge la mine și plângea. Zic, ce s-a întâmplat? Unde-i? Că eu vedeam în fiecare zi cum îl păzea. Și fugea la râpă și-mi arăta.

Fugea acolo și se întorcea iar. Și când mă uit în râpă, cine era? Știam cărarea aia, că de acolo mai venea un vulpoi, tata vulpoilor. Era cât un lupă de-ăla mare. Cu ăla nu s-o putut lupta și i l-o luat din față și-mi arăta că îi l-o luat. Deci, trei zile și ea și sora și mama au plâns continuu. Deci, plângeau, se îmbrățișau, pe toate le vedeam acolo. Am și vrut atunci să scriu o carte, atât de mult mi-a plăcut dragostea și jertfa asta. Uite, că ne dau exemplu animalele! Câtă atenție ca să își crească puii, să îi păzească…

Relațiile în familie: copiii trebuie crescuți cu credință în Dumnezeu

De asta zic, când ne ducem la Hristos, știți ce o să vă întrebe? Nu cât ați stat cu mâinile în sus, ci cum v-ați ocupat de familie, cât v-ați iubit soția, copiii, cum i-ai crescut, cum i-ai pregătit în continuare.

Și după aceea, cum te-ai rugat, te-ai spovedit, copiii i-ai format? Ca să-i formezi oameni cum trebuie, e necesar să te duci de mici să-i împărtășești, să-i obișnuiești, să nu le fie frică de Biserică. După aia când cresc mai mari să se spovedească, să aibă obiceiul acela, când pleacă de acasă, Doamne ajută! Că îl ajută Dumnezeu! Vine seara acasă: „Mulțumesc, Doamne!” După aceea, în orice să-L aibă Dumnezeu în viața lor. Așa trebuie crescuți și atunci ei știu: Măi, Dumnezeu mă ajută. Maica Domnului e mama mea!

Pentru lămuriri despre pregătirea și împărtășirea copiilor, vedeți Ce știați și nu știați despre Sfânta Împărtășanie – părintele Teologos, iar pentru o înțelegere a vindecării prin pocăință, citiți Spovedania ortodoxă: sens, pași, duhovnic și vindecare – p. Teologos.

Copiii trebuie învățați că Ea e Mama noastră

Doar știm istorioara aceea cu femeia văduvă, care avea și avea doi copilași. Și când se mai ducea la prășit, avea o icoană mare pusă spre la răsărit și le zicea: ”Uite, copii, Asta e mama voastră!”. Că era mare, așa, la un metru icoana, o vedea pe Maica Domnului așa cu pruncul, zice: ”Uite, Ea e mama voastră! Eu doar vă cresc! Eu plec des, mă duc ba la magazin, mă duc la prășit, mă duc colo…”, copiii erau mici, aveau câțiva anișori, de multe ori îi încuia în casă, că nu putea să-i ia după ea la trei, patru anișori. Zice: ”La Ea strigați orice nevoie, orice vă doare, la Ea spuneți!”

Și odată era la prășit, departe și strigă un vecin: ”Femeie, ți-o lua foc casa!”. Ea știa că are copiii în casă încuiați. Văleu, fuga! O lăsat sapa, dar până o ajuns, casa era scrum. ”Maica Domnului! Copiii mei! Maica Domnului!”. Stinseseră focul, acoperișul abia stătea, dar restul era ars tot. Când o intrat în casă, ce o văzut? Arși toți pereții, numai peretele cu icoana era întreg și copiii se țineau de icoană și ziceau: ”Mamă, nu ne lăsa!” și n-aveau ars niciun fir de păr. Atunci o înțeles cât e de puternică Maica Domnului și și-o luat copiii în brațe. Vezi ce face Maica Domnului? Copiii trebuie învățați că Ea e Mama noastră, că are grijă din noi, că nu ne lasă niciodată și mijlocește la Dumnezeu pentru noi. Așa să trăiți în familie și să îi formați pe copii spre Dumnezeu, cu dragoste multă.

Pentru întărire în încrederea către Născătoarea de Dumnezeu, vedeți Milostivirea Sfinților și ajutorul Maicii Domnului – p. Pimen Vlad, iar pentru mărturii și istorisiri folositoare, citiți Maica Domnului: minuni și povestiri – p. Ioan Meiu, p. Teologos.

Stareța Gavrilia

Că spunea stareța Gavrilia, este și o carte: „Asceta iubirii”, zice: ”Eu până la 30 de ani am stat acasă cu mama mea și am primit atâta dragoste, că am să dau la toată lumea acum”. Și după aia s-a dus prin toată lumea, s-a dus pe la leproși, prin India, peste tot și făcea fără niciun ban, degeaba, misiune de-asta să ajute lumea până la sfârșitul vieții. La bătrânețe s-o călugărit și i-o dat un preot lângă o biserică, un mic apartament unde stătea și primea oamenii. Era maică și toți îi spuneau ”apartamentul îngerilor”, atâta pace și bucurie îi primeau de la ea. Toată viața și-o dăruit-o, zice că ” Am de unde da, că am primit de la mama timp de 30 de ani”. Adică, o fost crescută cum trebuie și după aia toată viața ei și-o dedicat-o cumva ca să ajute.

Vedeți ce face dragostea? De asta spune că acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar dragostea e mai mare decât toate pentru că dragostea nu cade niciodată. Deci, dragostea le cuprinde pe toate, să știți! Ce faci cu dragoste, acela devine frumos. Lucrul ăla mărunt, ăla devine frumos, gestul ăla devine frumos, totul devine frumos! De asta, încercați să faceți în viața voastră totul cu dragoste și să-l aveți pe Dumnezeu în viața voastră! Bine?

Să vă ajute Maica Domnului!

Pentru locul biblic amintit despre „dragostea nu cade niciodată”, vedeți I Corinteni, capitolul 13 (Biblia Ortodoxă). Cei care doresc să cunoască mai multe despre această mare nevoitoare a iubirii pot citi o prezentare a vieții ei în articolul de pe OrthodoxWiki Gavrilia (Papaiannis)

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!