Parabola fiului risipitor: sfaturi pentru părinți și adolescenți – p. Teologos

Parabola fiului risipitor devine o oglindă pentru familiile de azi: tânărul caută libertatea, iar părinții oscilează între control și abandon. În aceste sfaturi pentru părinți cu adolescenți găsești repere despre desprinderea firească de acasă, cizelarea caracterului, responsabilități crescânde și sprijin fără șantaj. Materialul insistă pe dialogul calm, pe evitarea criticii continue și pe felul în care recunoștința ține familia unită. În același timp, arată întoarcerea la Dumnezeu prin rugăciune, spovedanie și viață bisericească, ca busolă a maturizării.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Introducere. Parabola fiului risipitor

În parabola fiului risipitor, Domnul ne spune că un om avea doi fii și a zis cel mai tânăr tatălui său să-i dea partea ce ii se cuvine din avere și tatăl le-a împărțit averea, iar nu după multe zile, fiul mic și-a strâns toate și s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări.

Desigur că parabola se referă în principal la relația noastră cu Dumnezeu, noi fiind fiii risipitori, iar Dumnezeu este Tatăl care ne așteaptă să ne întoarcem în casa părintească. Însă, astăzi o să vorbesc dintr-o perspectivă mai pământească pentru că și în familiile contemporane este rău ca fiul necopt să plece de acasă și să-și risipească averea sufletului său, mai ales a minții sale, în desfrânări și trebuie să vedem ce să facem să nu se întâmple pentru că, din păcate, acest fenomen astăzi este la cote alarmante.

Desigur că unii părinți, mai ales mamele ar spune să nu plece cel mic de acasă, însă problema este mai complexă decât pare la prima vedere pentru că dacă părinții sunt posesivi cu tânărul și îl izolează de societate cu gândul de a fi ferit de pericole și cu pretextul că încă nu este matur, atunci tânărul poate să dezvolte mari probleme și să rămână singur toată viața cu un acut sentiment de neîmplinire. Pentru claritate o să vorbesc la masculin pentru că așa sunt obișnuit datorită specificului din Athos, însă problemele pe care le expun sunt evident valabile și pentru tinere – unele chiar mai acut iar altele mai puțin – însă este dificil să vorbesc de fiecare dată despre diferența dintre sexe. Ceea ce este important este că toți trec mai mult sau mai puțin prin procesul maturizării și din cauza asta trebuie făcut corect pentru ca să nu existe traume și tensiuni.

Pentru textul evanghelic (Luca 15) în format complet, vedeți Sfânta Evanghelie după Luca – Capitolul 15, iar pentru o aplicare actuală a pildei în viața de azi, este utilă și analiza Societatea fiilor risipitori – p. Teologos.

Adolescenții și nevoia de independență

De fapt, vârsta de 18-20 de ani se numește vârsta majoratului pentru că după experiența milenară a societății, aceasta este vârsta când tânărul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa, după cum zice Scriptura. Desprinderea trebuie să se facă natural, prin întemeierea unei familii și nu printr-o ruptură relativ bruscă ce are caracter de rebeliune de unul singur. Aici un rol important îl au și părinții care trebuie să înțeleagă că adolescentul simte nevoia să își afirme identitatea și independența prin decizii proprii, chiar și prin contrazicerea părinților. Desigur că asta nu este chiar bine, însă toți suntem fiii lui Adam și din cauza asta părinții trebuie să aibă discernământul necesar să nu preseze habotnic pentru că tinerii sunt foarte stresați la vârsta asta și este greșit ca să fie și ei un factor de stres în plus.

Adolescentul începe să se dezvolte în ritm accelerat de la vârsta de 15 ani și acumulează foarte multe, însă nu are experiența de viață necesară și capacitatea ca să știe să gestioneze toate informațiile cu care intră în contact, mai ales dacă sunt informații nocive de pe internet sau alte medii depărtate de Dumnezeu. Este ca și un pui care a ieșit din vizuină și se rătăcește în hățișul din pădure. Ii se par toate foarte interesante însă este foarte stresat că nu știe cum să iasă din bălăriile în care a intrat din cauza lipsei de experiență și a dorinței de a experimenta. În această situație nu ajută cearta că de ce s-a băgat acolo pentru că asta nu rezolvă nimic. Rezolvarea vine prin arătarea cărării, prin ghidajul prin exemplul personal cum poate să iasă de unde s-a băgat. Ca și cum eu acum când sunt aici în pomul acesta de kaki, trebuie să îmi arate cineva calea cum să ies. Bineînțeles că am experiența de viață și știu pe unde trebuie să ies de aici. 

Pentru context liturgic și duhovnicesc al temei, vedeți Duminica Fiului Risipitor, iar despre creșterea copiilor și libertatea oferită cu discernământ, este folositor și cuvântul România: Creșterea copiilor – p. Pimen Vlad.

Separarea de părinți – un fenomen natural

Tânărul trebuie să învețe și să fie o personalitate distinctă, și deci despărțirea nu este atât fizică, adică plecarea de acasă, cât emoțională, intelectuală și duhovnicească – adică el începe să gândească singur și să-și formeze valori care ar trebui să le moștenească de la părinți și el doar să le cizeleze pe drumul către Dumnezeu. Totdeauna trebuie să creștem dragostea dintre noi, chiar dacă la această vârstă apare rocada și părinții trec pe plan secundar, pe primul plan fiind soția sau, dacă cineva devine monah, starețul și obștea. Părinții trebuie accepte acest lucru și să-l lase pe adolescent să ia decizii singur în temele legate de facultate, drum în viață, prieteni, preocupări. Da, nu e bine să greșim, însă uneori nu învățăm altfel și din cauza asta părinții trebuie să mai lase și loc experimentării care poate duce la greșeli, dacă desigur aceasta nu comportă pericole frontale, majore și cu impact în timp. 

Este distructiv ca părinții – mai ales mamele care sunt mai emotive și mai posesive – să încerce să controleze noua familie și comportamentul odraslei lor în această situație. Sfatul bun în această situație este ajutarea tânărului pe calea pe care a ales-o și nu șantajul emoțional sau alte forme de manipulare astfel încât mama să-și mențină controlul asupra lui. Tonul autoritar – adică „faci cum spun eu” – provoacă revoltă, în timp ce dialogul calm, explicarea argumentelor și ascultarea punctului de vedere al tânărului dau rezultate mult mai bune. Pentru asta este necesar să nu deschidem gura când cel puțin unul dintre interlocutori este mânios. De asemenea, este esențială aici rugăciunea pentru că avem nevoie de luminare și iubire de la Dumnezeu pentru a putea să gestionăm relațiile interpersonale. 

Cizelarea caracterului. Învățarea responsabilităților de către copii

Părinții trebuie să înțeleagă faptul că pregătirea tinerilor pentru viață înseamnă întâi de toate cizelarea caracterului, comportamentul în societate, întemeierea și întreținerea unei familii creștine și dobândirea aptitudinilor de a rezolva situații de criză în Hristos și nu atât dobândirea unei cariere, care, desigur că își are importanța ei. Dacă nu există măsură duhovnicească toate se năruie. Este nevoie de dialog ca formă de iubire și nu de tiranie pentru că aceasta este casantă, este o formă de ură, de distorsiune.

Este adevărat că atunci când copilul este mic și nu poate să discearnă între bine și rău trebuie să existe control însă pe măsură ce crește, mai ales de la 15 ani în sus, părinții trebuie să-i stimuleze gândirea să-l întrebe cum gândește în anumite situații, să-l lase să decidă singur și să-i crească responsabilitățile, chiar dacă de mic copil trebuia să aibă mici responsabilități astfel încât să se învețe. Părinții pot încuraja tânărul să participe la treburi casnice, să își plătească anumite cheltuieli, să ia decizii pentru viitor, astfel încât să se pregătească pentru maturitate. Mutarea bruscă, fără pregătire emoțională, poate crea conflicte sau răni. La fel este și cu un leucoplast: dacă îl desprinzi brusc, doare și poate chiar să facă rău. Dacă însă se desprinde încet-încet atunci este mult mai bine. Este mai sănătos ca independența să se construiască în pași: mai întâi responsabilități personale, apoi joburi de vară și abia după aceea, viață separată. Mersul la mănăstiri în perioada de vară și încadrarea în programul de mănăstiresc de ascultări ajută foarte mult aici.

Dacă tânărul nu crește cu responsabilități, atunci se obișnuiește cu un mod de gândire iresponsabil, crede că toate i se cuvin, că are numai drepturi și nicio obligație, lucru care îl va chinui și îi va chinui și pe cei din jur. Desigur că se va depărta de Dumnezeu și va ajunge singur pentru că nimeni nu va dori să stea lângă un astfel de om. 

Pentru înțelegerea libertății care nu devine libertinaj, este lămuritoare și dezvoltarea Libertatea adevărată: ce este și cum o dobândim în Hristos, iar o tâlcuire duhovnicească a pildei, cu accent pe întoarcere și pocăință, găsiți în Talcuirea Pildei Fiului Risipitor.

Un caz despre un fiu crescut fără responsabilități

Să vă dau un caz. La un moment dat a venit un om care se promova că e foarte înstărit și cu o poziție socială foarte înaltă care îmi spunea „Părinte, ce să vă dau ca să-l vindecați pe fiul meu?”. Desigur că nu aveam nevoie de nimic și mă deranja modul material în care pune problema, însă îl înțelegeam oarecum pentru că fiul lui nu mai vorbea cu absolut nimeni, nici măcar cu părinții lui, nu era interesat de absolut nimic în viață, stând toată ziua pe ecran și motivul era că fusese crescut în puf ca un prințișor și la un moment dat când a ajuns la vârsta de aproximativ 20 de ani s-a îndrăgostit de o fată și pentru că nu știa să se comporte cu ea, aceasta l-a respins la scurt timp și s-a dus cu altul, motiv pentru care tot idolul auto-îndumnezeirii egoismului din el s-a făcut țăndări.

Ierarhizarea rolurilor în familie

Părinții trebuie să ofere sprijin emoțional și să fie atenți să nu ofere sprijin financiar nelimitat. Fraților important acest lucru, fraților! Iubirea dumnezeiască cu discernământ îl zidește pe om, în timp ce averea îl distruge, chiar dacă atrage. Legat de asta, ajutorul financiar să nu fie ca un lanț de control pentru tânăr. Acesta trebuie să învețe să muncească și să își gestioneze banii, chiar dacă părinții îl mai ajută, mai ales la început. După aceea, chiar dacă pleacă la facultate sau se mută singur ori își întemeiază o familie, e important ca părinții să îi arate că ușa casei rămâne deschisă. Vizitele, apelurile, mesele împreună întăresc această legătură, însă tânărul trebuie să fie atent aici, dacă este căsătorit, să nu dea o importanță exagerată părinților săi, pentru că de multe ori punerea pe primul plan a părinților în fața soției generează tensiuni care pot să ducă până la divorț. Soacra este proverbială pe tema asta. Deci să nu punem întâi de toate, mă refer pentru băieți aici, dar și pentru fete, să nu o pună întâi de toate pe mama, în fața soției. Deci întotdeauna, tânărul va lua decizii cu soția, nu cu mama.

Ajutorul prin rugăciune

Rugăciunea ajută foarte mult aici la calmare și luminarea minții. Dincolo de asta, rugăciunea în comun pentru probleme importante arată că familia este unită. Este nevoie de echilibru și conlucrare pentru aflarea unei soluții sau cel puțin pentru îmbunătățirea situației. Uneori însă cei care fac fapte viclene nu vin la lumină pentru ca să nu se vădească faptele lor după cum a spus Domnul. Așa și fratele din parabola fiului risipitor a plecat de acasă pentru a nu fi sub lumina iubitoare a virtuții tatălui său și, sub mantia anonimatului, s-a des-frânat. Este foarte important să nu fim singuri pentru că legătura cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu ceilalți ne pune frână, ne în-frânează și astfel ne putem păstra pe drumul drept al virtuții. 

Sfaturi pentru părinți

Să nu uităm că extremele sunt de la diavol. Părinții trebuie să lase libertate, dar să rămână sprijin; tinerii trebuie să își câștige autonomia, dar cu respect și dragoste pentru părinți. Este greșit ca părinții să continue să decidă în locul tânărului – unde să studieze, cu cine să fie prieten și mai ales ce meserie să aleagă. Evident că părinții nu trebuie să folosească forme de șantaj emoțional de genul „Dacă faci așa, ne rănești”, „Te-am crescut degeaba dacă faci așa” sau „Nu ești în stare de nimic”, „Ai să dai greș fără noi”. Ferească Dumnezeu! Nu faceți așa ceva! Desigur că pot să ofere sfaturi și argumente, dar să lase decizia finală în mâna lui pentru că altfel se pot crea mari traume care greu se mai repară, dacă se mai repară. Părinții să nu vadă afirmarea tânărului pe drumul său în viață ca și dovadă a faptului că nu își mai iubește părinții. 

Trebuie să înțelegem că creșterea independenței în relații interpersonale face parte din maturizare și nu este o lipsă de iubire. Ba chiar din contră, părinții trebuie să ajute în acest sens pentru că asta face parte din dezvoltarea armonioasă a tânărului. Tânărul trebuie învățat să aibă încredere în Dumnezeu cel atotputernic și iubitor și nu ținut tiranic și timorat sub papucul părinților. Dacă facem observații, acestea trebuie să fie constructive și cu blândețe, arătând soluția și nu atacând persoana. Legat de asta, trebuie să știm că este foarte nociv să criticăm în continuu. Fraților nociv! Mult mai nociv decât pare la prima vedere. 

De asemenea, să fim foarte atenți să nu îi creștem egoismul, încrederea în sine, stima de sine pentru că toate acestea sunt forme de mândrie care îl distrug pe om prin distorsiunile cognitive, chinul, singurătatea și închiderea față de Dumnezeu pe care o provoacă. Totdeauna omul trebuie să aibă încredere în Dumnezeu și de acolo vin eroismul și puterea sa. Cum spune Sf. Ap. Pavel că toate le putem în Hristos care ne întărește și nu prin noi înșine. 

Sfaturi pentru tineri

Dacă ne punem nădejdea în noi înșine, vom fi singuri și vom vedea că puterile noastre nu sunt suficiente astfel încât să gestionăm complexitatea vieții și diavolul ne va face scenarii care mai de care mai tenebroase astfel încât să ne împingă în extreme până când ne distruge sistemul nervos. Diavolul știe că logica umană nu este destul de puternică pentru a rezolva ecuația umană însă este destul de puternică pentru a-și da seama de neputința ei. Aici apare o tensiune care se rezolvă prin credința în Dumnezeu, însă diavolul ne dă gânduri care ne stăpânesc și astfel ne învârte ca în uscătorul de haine până când ne stoarce complet de har și ne face să acționăm ca niște atei. 

Este foarte important să ne rugăm cu credință tare, să avem răbdare, să cerem sfat și să fim atenți la noi înșine pentru că altfel nu vom reuși. Aici este esențial ca părinții să se alieze cu adolescentul împotriva problemei și nu să fie împotriva lui cu problemele lui. Este greșit ca să ne concentrăm pe războiul împotriva fiului nostru, de exemplu să-l punem în competiție cu alții spunând, „vezi pe fiul lui X-ulescu la ce facultate bună a intrat și tu nu”. Noi trebuie să ne concentrăm pe calitățile fiului nostru și pe suportul drumului lui în viață prin echilibrul milostiv între durere și plăcere și nu atât în a-l pune în război cu alții și a-i crea complexe de inferioritate. Dacă suntem în continuu presanți și agresivi atunci se va închide și mai tare și îl vom pierde. Legat de asta, dacă părinții se tem că tânărul nu poate reuși fără ei atunci aceștia transmit anxietatea aceasta copilului. Este foarte dificil ca tânărul să reușească în aceste condiții.

Parabola fiului risipitor: ispitirea

Vedem că cu toate că fiul din parabola fiului risipitor a avut toată dragostea tatălui, totuși diavolul l-a mânat departe de casă cu himera succesului și a plăcerilor și astfel s-a distrus încercând să reușească de unul singur prin păcat. Este o mare greșeală din partea tânărului să plece de acasă fără să își explice planurile sau fără să mențină legătura. Acesta trebuie să discute deschis cu părinții iar dacă este vorba de căsătorie, atunci cu soția, duhovnicul și cu nașii, și să explice pașii, continuând să îi țină la curent cu viața sa. Desigur că tânărul are marea ispită de a spune „acum fac ce vreau, fără reguli și fără obligații” lucru care duce la căderile fiului risipitor și alte căderi conexe. Desigur că asta vine de regulă din gândul diavolesc că ceilalți sunt depășiți și a venit vremea ca el să se afirme făcând de capul lui, întrebând doar pe cei de o vârstă cu el, internetul sau alte surse convenabile. Desigur că atunci când a ajuns la maturitate, el va lua deciziile însă nu trebuie să ignore experiența de viață a celor care îi vor binele. 

Direcții pentru maturizare

Pentru bărbatul căsătorit, soția este pe primul plan, însă asta nu înseamnă că trebuie să uite că părinții s-au jertfit pentru el și astfel să le vorbească cu dispreț sau indiferență sau să neglijeze legătura cu ei pe motiv că acum nu mai are timp de ei. Evident că trebuie să arate recunoștință prin respect, vorbe bune și fapte, prin gesturi mici sau mai mari – un apel, o vizită, o sărbătoare împreună – toate acestea cu discernământ. Recunoștința aduce smerenie și har și avem nevoie de smerenie ca de aer pentru că dacă nu cultivăm smerenia și nu avem conștiința faptului că fiecare dintre noi avem nevoie de ceilalți, atunci o să ajungem să credem că nu mai avem nevoie de nimeni și nici măcar de Dumnezeu, lucru care ne condamnă la chin, la însingurare și la mari căderi pentru că omul este un zero dacă nu este în relație cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți. 

Să nu uităm că trecerea la maturitate nu e doar materială, ci și duhovnicească. Din cauza asta rugăciunea zilnică, mersul la Biserică, sfatul, spovedania și Împărtășania sunt busola vieții. Chiar Domnul a spus să căutăm întâi de toate Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Acestuia și toate celelalte se vor adăuga nouă. Legat de asta, chiar dacă devenim independenți, să nu uităm că ascultarea și respectul rămân poruncă dumnezeiască și că nimic nu mânie pe Dumnezeu mai mult decât nerecunoștința față de părinți. Să nu uităm că libertatea adevărată înseamnă să te eliberezi de patimi, nu să cazi în ele prin însingurare și facerea voii proprii.

Cel liber cu adevărat nu este cel care face ce vrea el, ci cel care NU este robit de patimi și face ce vrea Dumnezeu. Spune Sf. Ap. Pavel că toate ne sunt îngăduite, însă nu toate ne sunt de folos – deci să nu confundăm libertatea cu libertinajul. Libertatea are direcția perfecțiunii personale veșnice în timp ce libertinajul este o băltoacă amorfă fără sens în care este permis orice. Semnul maturității este smerenia – conștiința limitărilor noastre sub lumina iubirii dumnezeiești. Așa vin echilibrul, pacea și înțelepciunea pentru că așa vine ajutorul lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har după cum spune Sf. Ap. Iacov. Să ne ajute, Sfântul! 

Efecte ale mândriei și plăcerii

Cu cât mai mult omul se mândrește și crede că este dumnezeu pe pământ cu atât mai mult se înnămolește precum și fiul din parabola fiului risipitor până când ajunge să moară de foame pentru că sufletul omului se hrănește cu harul lui Dumnezeu, cu energia necreată a Acestuia pe care o risipește în desfrânări. Doar omul smerit este înfrânat pentru că doar acesta este ajutat de Dumnezeu care poate să-l țină în frâu. Dacă omul se închide prin mândrie în fața lui Dumnezeu cel pur iubitor și duhovnicesc, atunci omul cade în iubirea de sine și în mocirla materiei, chinuindu-se în singurătatea sa.

Soluția este, evident, renunțarea la plăcerile egoiste, păcătoase și întoarcerea la Dumnezeu Tatăl cel iubitor și prin Acesta la relația corectă cu toți ceilalți – cu oamenii din Biserică, cu familia, cu prietenii și cu neamul. Maturitatea nu se desăvârșește prin independență, ci prin întemeierea unei familii sau a unei obști monahale, pentru că Domnul a spus că va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa sau se va alipi direct de Dumnezeu, pentru cei care doresc să devină desăvârșiți și să se lepede de averile lor cum este în cazul monahismului. Să nu uităm că virtutea, curăția, discernământul și rugăciunea sunt cheia pregătirii pentru o căsătorie binecuvântată fie cu o persoană de sex opus, fie cu Dumnezeu.

Rolul muncii

Legat de integrarea în Adam cel global, în comuniunea interpersonală cu toți prin Dumnezeu, evident că munca este esențială, însă să nu punem pe primul plan făcutul de bani pentru că nu vom reuși ca personalități astfel. Totdeauna să avem în vedere că scopul nostru este să creștem iubirea adevărată în noi și în ceilalți și, deci, trebuie să ne întrebăm – cu ce pot să-i ajut pe ceilalți? Ceea ce fac îi ajută pe ceilalți să se apropie de Dumnezeu, fie și numai prin asigurarea unui echilibru trupesc necesar pentru dezvoltarea duhovnicească a personalității lor? Ceilalți sunt foarte importanți pentru că la lumina iubirii lor ne vedem cine suntem cu adevărat și nu cine credem că suntem. Adevărata noastră stare apare doar la lumina iubirii lui Dumnezeu, pe care de multe ori nu o percepem direct pentru că nu o acceptăm în inima noastră din cauza iubirii de sine, și din cauza asta, lumina iubirii lui Dumnezeu vine prin ceilalți pe care îi validează Dumnezeu în fața noastră. 

Dumnezeu să fie pe primul plan. Maturizarea

Din cauza asta trebuie să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan pentru că altfel nu vom reuși. Trebuie să ne rugăm zilnic, să mergem la biserică în sărbători – da, duminica este sărbătoare – și să ne spovedim regulat la duhovnicul nostru constant, cel mai rar o dată pe lună. Este necesar să fim responsabili și asta presupune și asumarea greșelilor și cererea de iertare în clipa în care greșim. „Te rog să mă ierți!” – să spunem asta.

Să avem grijă să nu dăm vina pe alții sau să ne îndreptățim tot timpul pentru că asta este un semn de iubire de sine, de lipsă de maturitate. Un astfel de om va ajunge singur și nimeni nu va mai dori să colaboreze cu el. Desigur că există și reversul medaliei, în care cineva se victimizează în continuu, cu deznădejde, cu toate că insistă să-și facă voia. Spune „dar nu doresc să vă chinui!”, însă în continuu pisează să se întâmple cum dorește și aduce o mulțime de argumente, inclusiv șantaje emoționale, chiar dacă i se spune că nu o să se întâmple așa cum își dorește. Este o lipsă de maturitate.

Iubirea înseamnă ascultarea față de persoana iubită și respectarea libertății aceluia – ba chiar mai mult: jertfa pentru persoana respectivă. Noi de multe ori credem că iubirea este impunerea cu zel a voii noastre asupra celuilalt pentru că hotărâm noi ce este mai bine pentru el și deci el trebuie să se supună viziunii noastre despre viața lui. Asta este valabil doar în cazul copiilor mici până când ajung să înceapă să se maturizeze. Este foarte greșit dacă ne impunem astfel cu cei mai mari. Vedem că și tatăl din parabolă i-a dat averea când fiul a cerut-o, chiar dacă nu îl considera încă destul de matur pentru a o gestiona. Vedem că tatăl nu s-a încărcat cu păcat, ci l-a așteptat acasă să se întoarcă, însă i-a respectat decizia pentru că dacă l-ar fi presat ar fi produs o ruptură și mai rea. 

Totdeauna trebuie să maximizăm apropierea de Dumnezeu a fiecăruia în condițiile date. Desigur că uneori asta înseamnă pogorământ, însă nu trebuie să ne încărcăm cu păcat. Dacă o decizie se dovedește că este greșită, trebuie să avem flexibilitatea smereniei și să acceptăm că am greșit și să dăm înapoi – adică să ne pocăim. Dovada de maturitate este atunci când realizăm că am intrat pe un drum greșit, să băgăm în marșarier imediat ce ne dăm seama și să nu apăsăm pe accelerație cu o încrâncenare oarbă ca să dovedim noi că putem. Nu dovedim nimănui nimic. Din contră, oamenii ne compătimesc. Oamenii sunt impresionați atunci când acționăm ca și fiul din parabola fiului risipitor care și-a venit în sine – adică a avut puterea să se extragă și să se ridice din smoala plăcerilor în care s-a afundat – și după aceea să se întoarcă acasă la Dumnezeu. De multe ori diavolul ne șoptește să nu ne pocăim, să nu acceptăm public că am greșit pentru a nu ne arăta slabi și pentru a nu fi mustrați. Adevărul în cazul oamenilor lui Dumnezeu este exact contrarul după cum ne arată însuși Domnul în această parabolă. 

Pentru lămuriri aplicate despre spovedania regulată și rostul ei, vedeți cuvântul Spovedania ortodoxă: sens, pași, duhovnic și vindecare – p. Teologos.

Despre mustrare

Omul lui Dumnezeu știe că nu trebuie să-l mustre pe celălalt în clipa în care s-a pocăit, în clipa în care a părăsit păcatul pentru că mustrarea trebuie făcută doar din dragoste pentru a-l scoate pe celălalt din plăcerea păcătoasă care îl ține captiv. Dacă celălalt a ieșit, nu mai este nevoie de mustrare, ci de dragoste, de încurajare pe drumul pe care deja a pornit. Este adevărat că atunci pot să apară ispite din partea celora care pun materia și nu duhovnicia pe primul plan, cum a fost cazul fratelui mai mare care dorea și el plăceri materiale și i se părea nedrept că fratele lui se bucură de aceste plăceri după toate câte a făcut. Adevărul este că cel care se dedă fără frână acestor plăceri moare cu sufletul, pe cât este cu putință unui suflet veșnic și deci are nevoie de harul lui Dumnezeu, de iubirea lui Dumnezeu exprimată concret prin gesturi de dragoste astfel încât sufletul lui să prindă viață din nou. Sufletul uman este atât de prețios că merită să sacrificăm toată materia pentru acesta. De fapt, Hristos a spus că sufletul uman este mai de preț decât tot universul pentru că tot universul nu poate iubi așa cum ar putea să iubească un suflet uman. 

Pentru criterii despre pocăință și despre cum ne raportăm la cei care se ridică din cădere, este folositor și materialul De ce ne pocăim și cum ne comportăm față de cei ce se pocăiesc – p. Teologos.

Concluzie

Scopul nostru nu este să omorâm sufletul, lucru pe care îl putem face în multe feluri, ci cum să-l facem viu – și asta se realizează numai cu ajutorul lui Dumnezeu pentru că numai El este sursa, generatorul și lumina vieții noastre. Să nu uităm că toți suntem interconectați și în clipa în care facem rău cuiva, nouă înșine ne facem rău. De asemenea, în clipa în care facem bine cuiva, nouă înșine ne facem bine. Deci din cauza asta trebuie să învățăm în familie întâi de toate să facem binele adevărat, care provine de la Dumnezeu și nu de la războiul informațional care ne distorsionează sistemul de valori. În familie trebuie să ne pregătim pentru viață, să învățăm să luăm decizii astfel încât în jurul vârstei de 20 de ani să putem să ne întemeiem și noi familia noastră și motivul este că la 20 de ani ar trebui să devenim maturi și nu doar apți pentru reproducere. Desigur că acest lucru astăzi este foarte rar întâlnit, motiv pentru care societatea este pe culmile disperării formată fiind de mulți vulturi și lebede care s-au prăbușit la decolare. Să nu fie așa, fraților! Să ne întoarcem la Dumnezeu pentru a avea luminarea și echilibrul necesar unei decolări line către Împărăția Cerurilor pe care să facă Domnul Dumnezeu să o dobândim cu toții!

Amin!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!