Societatea fiilor risipitori – p. Teologos

Una dintre cele mai actuale parabole ale Domnului este parabola fiului risipitor, parabolă care va fi pururea actuală, vădind distorsiunea existențială din noi.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

O situație comună epocilor

„Un om avea doi fii și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară îndepărtată și și-a risipit averea trăind în desfrânări.” 

Când auzim asta parcă este un eveniment foarte comun din zilele noastre, și cu toate acestea este vorba de începutul parabolei Fiului Risipitor. Este foarte comun pentru că foarte mulți emigrează astăzi în căutarea unei vieți mai bune, zic ei. Desigur că fiecare caz trebuie tratat în parte și nu putem să judecăm persoane, însă, în general este vorba despre goana după bani, plăceri sau faimă care tot forme de desfrânare sunt. Lucrurile sunt mai complexe pentru că multora li se prezintă o himeră, o propagandă și sunt atrași în țări străine cu ajutorul unor campanii de război informațional astfel încât să fie folosiți acolo pe post de forță de muncă ieftină sau forță de muncă ce poate fi exploatată cât de mult posibil. Mirajul banilor, faimei și plăcerilor.

Asta este ușor de realizat cu imigranții pentru că aceștia își pierd averea de dragul desfrânării financiare sau de altă natură. Când spun că imigranții își pierd averea nu mă refer aici neapărat la bani – desigur că și la aceștia. Mă refer întâi de toate la dragostea tatălui, la dragostea familiei și a prietenilor care îl face pe om puternic. Înțelegeți? Mă refer la bunul renume pe care cineva îl are în locul său de baștină. La experiența pe care cineva o are în locul său natal.

Adevărata avere a omului

În realitate, însă, pe un plan superior, duhovnicesc, adevărata avere a omului este luminarea minții sale și harul lui Dumnezeu care îi dă capacitatea de a iubi și de a se simți iubit, îi dă bucurie, pace, îndelungă răbdare, înfrânare și bunătate. De asemenea, îi dă și puterea de a face bine chiar și în condițiile în care logica noastră căzută ne spune că nu se merită să facem bine. Înțelegeți? Omul cu harul lui Dumnezeu este foarte puternic, este foarte avut și trebuie să avem mare grijă de această avere a noastră nu carele cumva să o risipim prin țări străine în care nu știm ce ne așteaptă.

Despre plecarea de acasă

Fraților, trebuie să existe descoperire de la Dumnezeu și binecuvântare de la Acesta prin persoanele pe care Dumnezeu le validează în fața noastră astfel încât să plecăm altundeva pentru că altfel nu vom reuși. Desigur că gândul și propaganda ne spun că totul o să fie bine, că este o ocazie unică, că o să dăm lovitura și altele ca asemenea. 

În cazul parabolei fiului risipitor, însă, precum și în multe alte cazuri din cotidian, vedem că tinerii cred că l-au prins pe Dumnezeu de picior și că toată lumea este a lor. Fraților, dacă credem că îl prindem pe Dumnezeu de picior să nu uităm că Dumnezeu este răstignit și trebuie să ne răstignim și noi. De asemenea, să nu uităm că scopul răstignirii este învierea prin iubire duhovnicească și nu îngroparea prin iubire de materie.

Dacă este să plecăm de acasă, vom pleca pentru Dumnezeu și pentru o viață mai duhovnicească, mai apropiată de El. Să nu plecăm pentru că acasă nu reușim să ne satisfacem patimile așa cum am dori. E nevoie de discernământ și seriozitate. 

Înglodarea în materie

Din păcate, însă, omul căzut are tendința să se înglodeze în materie, materie care provoacă o mulțime de griji și își pierde astfel toată averea, întâi de toate cea duhovnicească și după care și cea materială. Când gândește din fotoliu în viitor, omul și mai ales tânărul crede că lucrurile sunt simple și că o să reușească fiind încrezător în propriile puteri. Problema cea mare este că omul într-o astfel de stare decade și își întunecă mintea într-un entuziasm întunecat, într-o plăcere neagră care îl trage într-o spirală a diferitelor tipuri de droguri care mai de care mai periculoase care îi distrug din ce în ce mai mult libertatea până când omul devine sclav patimilor. Înțelegeți? De obicei, omul simte că sufletul său se chinuie însă nu are hotărârea necesară care să-i dea puterea să se ridice din această smoală a patimilor. Țara îndepărtată de care se vorbește în parabolă este tărâmul nedefinit în care omul nu mai caută harul lui Dumnezeu, ci își pierde libertatea în negura păcatelor.

În această situație apare o foamete mare pentru că păcatul nu hrănește persoana, ci o secătuiește, o omoară pentru că o depărtează de la sursa iubirii adevărate care este Dumnezeu. Sufletul uman se hrănește cu harul lui Dumnezeu, har care se manifestă prin excelență în și ca iubire în cotidian. Păcatul este o distorsiune a acestei iubiri, este plăcere păcătoasă, este rezultatul unei reacții chimice în sistemul nervos. Reacția chimică este de fapt o himeră și nu poate să împlinească persoana umană care este făcută după chipul lui Dumnezeu cel veșnic și din cauza asta omul dependent de plăceri trupești caută într-o disperare continuă să găsească ceva cu adevărat real, ceva cu adevărat de substanță în viața sa. Nu o să găsească pentru că numai Dumnezeu este Cel care dă sens vieții sale. Din cauza asta omul dependent și departe de Dumnezeu este o existență flămândă, chinuită, plină de insecurități, care caută cu disperare să-și odihnească și să-și hrănească cumva sufletul. Înțelegeți?

Din cauza asta spune Domnul în parabolă că în țara păcatului a venit o foamete mare și fiul care a risipit harul lui Dumnezeu începe să ducă lipsă. Interesant este faptul că în clipa în care a dat de greu, fiul risipitor nu a avut flexibilitatea smereniei să zică „Măi, am greșit – ia să mă întorc acasă”. Trebuie să avem discernământul necesar astfel încât în clipa în care ne dăm seama că suntem pe un drum fără ieșire, să dăm imediat înapoi cu smerenie și nu să apăsăm pe accelerația orgoliului pentru că foarte probabil ne vom afunda și mai mult în mlaștina păcatelor – atât de mult că uneori va fi foarte dificil de ieșit de acolo. 

Lupta de la diavol și obișnuința păcatului

Dincolo de faptul că omul își generează o dependență foarte urâtă care se mărește în timp, diavolul luptă foarte acerb pentru a nu-și lăsa prada să iasă din mocirla patimilor la libertatea iubirii interpersonale. Înțelegeți?

Pentru că este dificil să iasă din această mocirlă, fiul risipitor se complace în aceasta și încearcă cumva să-și îmbunătățească situația, alipindu-se de unul din locuitorii acestei lumi care l-a trimis la țarinile sale ca să păzească porcii. De ce tocmai porcii? Pentru că porcii sunt icoana patimilor murdare, patimilor trupești pentru că porcul chiar și dacă l-ai spăla și l-ai parfuma, tot în noroi se duce. Dincolo de asta, porcii, prin însăși anatomia lor, nu pot să privească cerul. Ei totdeauna se uită în pământ, în materie. Mai presus de toate, însă, porcii au foarte urâtul obicei să își mănânce fecalele. De asta, porcii sunt prin excelență imaginea murdăriei trupești și spirituale. 

Latura duhovnicească a parabolei este accentuată și de faptul că fiul risipitor dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Păi cum nimeni nu-i dădea, când el era păstorul lor? Dacă însă privim lucrurile duhovnicește, atunci înțelegem că patimile murdare, adică diferitele forme de drog sug toată hrana sufletului și nu dau nimic sufletului – și aici nu mă refer numai la substanțele psihoactive, ci la orice altă formă serioasă de drog cum ar fi jocurile video, jocurile de noroc, sexul, distorsiunile sexuale și altele asemenea. Orice patimă, orice formă de drog nu hrănește, ci – din contră – secătuiește sufletul chiar dacă la început gustul este dulceag, ca să-l atragă pe păcătos în capcană. Înțelegeți? Exact așa sunt și roșcovele – nu știu dacă ați mâncat – au o oarecare dulceață însă una care nu-l împlinește pe om și îl lasă flămând. 

Pocăința – revenirea în sine

Secătuit de himera plăcerii trupești, fiul risipitor își vine în sine prin sentimentul de pocăință și prin amintirea iubirii de neam și Dumnezeu. Își vine în sine pentru că era răspândit în dis-tracția provocată de centrii de păcat, de centrii de atenție puternici care i-au distrus toată averea duhovnicească și materială. L-au distrus, l-au făcut bucăți la propriu, fraților și la figurat bineînțeles. Omul păcătos trăiește total în afara sa, ieșit din minte, pulverizat de atracția acestor centri care sunt noii săi tirani. Înțelegeți? Trebuie să avem curajul să ne scuturăm din această tiranie care ne secătuiește existența și să fim hotărâți în lupta cu păcatul. Să ne adunăm, fraților!

Opunerea față de gânduri

Primul lucru este rezistența minții în timp la gândurile care ne îneacă în dulceața întunecată a păcatului. Trebuie să stăm demni, smeriți și viteji și să spunem că „Nu! Nu o să fac asta!”. Să zicem că „Orice s-ar întâmpla, nu o să fac păcatul!”. Să ne opunem gândului, să ne opunem ispitei, ofertei păcătoase, chiar dacă aceasta insistă. Un lucru rău repetat încontinuu să știți că nu devine un lucru bun. O minciună repetată încontinuu nu devine adevăr. Pentru aceasta trebuie să ne opunem cu rugăciunea, cu hotărârea iubirii de Dumnezeu și cu amintirea răului pe care l-am pățit. Înțelegeți? Vedeți că și fiul risipitor și-a adus aminte de argații tatălui său care erau mult mai bine hrăniți cu harul dumnezeiesc în timp ce el murea de foame în țara negurilor păcatului. Vedeți că își aducea aminte de binele pe care l-a lăsat în țara sa și de răul pe care îl trăiește acum. Adică ne aducem aminte și de binele pe care l-am pierdut și de răul pe care îl trăim.

Cine este omul care se pocăiește, de fapt

Așa prindem curaj să ne vedem cine suntem și să ne ridicăm din mlaștina păcatului și să stăm drepți în înălțimea smereniei noastre. Fraților, să știți că omul care se pocăiește este eroic, este foarte măreț, este epic pe când omul care se complace în păcat este minuscul, este o târâtoare, este un laș, un vierme. Să avem curaj să ne ridicăm după cum s-a ridicat și fiul risipitor.

Vedeți că Hristos spune de mai multe ori în această parabolă „αναστάς” care în românește este tradus cu „a se scula” sau „a se ridica”. Traducerea este corectă în context și Hristos repetă acest lucru pentru a accentua faptul că răscrucea existențială a fiului risipitor este ridicarea din păcat. „Ανάσταση” mai înseamnă și „Învierea”, „Scularea din morți” – sens care se potrivește și aici pentru că în clipa în care omul se ridică din păcat, omul învie pentru că plata păcatului este moartea, descompunerea, o descompunere care intră mai mult sau mai puțin în existența omului în funcție de gravitatea păcatului, până când se ajunge la moartea ca descompunerea omului în suflet și trup, trup care la rândul său se descompune în compușii chimici din care este alcătuit. Înțelegeți?

Până când nu ajungem la această descompunere, mai avem timp să înviem din păcat, să ne ridicăm din acesta, – fiecare la măsurile sale, desigur. Se vede aici hotărârea și curajul ridicării pocăinței fiului risipitor care a spus cu toată inima sa că o să se întoarcă la tatăl cel iubitor și o să-i spună că a greșit la cer și înaintea sa și că nu mai este vrednic să fie fiul acestuia și să-l facă ca pe unul dintre argați. Vedeți că pocăința fiului risipitor este frontală și fără compromisuri.

Nu caută să se îndreptățească sau să-și ușureze situația, mânat de iubirea de sine și asta pentru că are deja experiența chinurilor iadului generate de egoism, de iubirea de sine. Adică a văzut ce a pățit dacă este iubitor de sine și nu mai vrea să repete faza. Înțelegeți? Pur și simplu se predă iubirii călăuzitoare a tatălui.

Cum este iadul

Să nu uităm că iadul este alegerea noastră de a nu ne pocăi. Iadul ete rezultatul nepocăinței și nu a păcatului. Iadul este rezultatul dorinței noastre de a nu scăpa de adicțiile care ne tiranizează. Să nu uităm că iadul este închis pe interior de către cei care stau acolo îmbrățișați cu patimile lor și nu este închis pe exterior ca o acțiune de pedepsire a unui Dumnezeu tiranic și neiertător. Că Dumnezeu este iubitor, fraților, este tată iubitor. Înțelegeți?

Drumul fiului risipitor

Ne putem imagina acum imaginea epică a ridicării fiului risipitor și cum venea ca un emigrant sărac lipit de glie, străbătând în mod practic toată distanța care îl separa de casa iubirii sale, casa tatălui care și-a jertfit averea pentru el. Ne putem imagina războiul de gând pe care îl avea de la vrăjmaș astfel încât să se întoarcă din drum, însă pe de altă parte și îngerul păzitor care îl întărea pe drum. De asemenea, îl vedem pe tatăl care l-a văzut cu toate că era încă departe. De ce l-a văzut? Pentru că tatăl îl aștepta încontinuu și era tot timpul de veghe când se va întoarce cel plecat în țara păcatului. Tatălui, când l-a văzut pocăindu-se, părăsind păcatul și revenind la virtute, i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Fraților, nimic nu poate să producă o bucurie mai mare decât bucuria victoriei adevărate, bucuria victoriei împotriva păcatului, împotriva urii, împotriva morții. Este victoria iubirii, victoria vieții, victoria unității.

Atitudinea de tată

Vedeți că tatăl cel duhovnicesc și iubitor nu i-a făcut observație, nu i-a cerut socoteală pentru toată averea pierdută și asta pentru că vedea lucrurile duhovnicește. Știa că fiul risipitor a plătit plăcerile provocate de păcate prin chinul provocat de urmările păcatelor. Înțelegeți? Noi, însă, dorim atunci când păcătuim să simțim și plăcerile provocate de păcat, iar pe de altă parte, să scăpăm de durerea care va veni în mod necesar conform legii duhovnicești. Asta nu se poate, fraților, fără pocăință. Ai plăcere păcătoasă, vei simți durere. Pocăința este singura care șterge aceasta.

Pentru a scăpa de efectele legii duhovnicești trebuie să ne pocăim în fața lui Dumnezeu și a oamenilor cărora le greșim. Înțelegeți? Pe de altă parte, dacă noi ne credem drepți și îi mustrăm foarte tare pe cei care greșesc, chiar dacă aceștia s-au pocăit deja sau se chinuie din pricina urmărilor păcatului, asta este greșit, fraților. Trebuie să fim trezvitori ca să mustrăm numai atunci când este nevoie spre clădirea sufletelor și nu spre dărâmarea lor. Spre îndreptare. Și dacă omul s-a îndreptat deja, nu mai trebuie să-l… Înțelegeți?

Întâi de toate, nu trebuie să mustrăm dacă nu ne validează bunul Dumnezeu să facem asta. După care trebuie să ne concentrăm asupra faptei, asupra răului și nu asupra făptașului pentru că făptașul nu este rău niciodată, fraților – poate fi însă bolnav. Dacă ne gândim la păcătos ca la un bolnav, atunci vedem lucrurile cu iubire și discernământ în adevărul lui Hristos și nu o să mai fim agresivi împotriva persoanelor, ci doar împotriva faptelor. Nu o să mai fim distructivi pentru ceilalți și pentru noi înșine, ci o să fim constructivi pentru toți. Înțelegeți?

Un alt lucru esențial este conștiința relativității noastre. Adică înainte de a ne arunca să mustrăm fapta celuilalt să ne întrebăm: Oare nu greșesc? Oare am înțeles bine? Oare o să-l folosesc pe celălalt sau o să-l dărâm? Înțelegeți? Sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem înainte de a acționa de o manieră decisivă cum este mustrarea. Înțelegeți?

Desigur că uneori mustrarea se poate face intenționat de anumite persoane care sunt instituții – cum ar fi starețul – însă asta numai dacă ucenicul este legat cu lanțul de aur al iubirii paterne și este bine hrănit cu harul lui Dumnezeu. 

Dacă, însă, omul vine să se spovedească fiind traumatizat ca un erou de pe frontul unde s-a luptat cu păcatele care i-au lăsat răni adânci atunci să nu mai punem și noi sare pe rană pentru că celălalt nu o să reziste și mai rău facem. În aceste cazuri, din contră, trebuie să-i oblojim rănile și să-i arătăm că bine a făcut că s-a pocăit, bine a făcut că s-a întors de la moarte la viață. E o mare taină aceasta: omul care păcătuiește și rămâne în această stare este mai laș și ticăloșit decât toți în timp ce omul care se pocăiește de păcatul său este cel mai măreț dintre eroi pentru că este mai tare decât moartea care zace în el, mai tare decât omul cel vechi care zace în el. Înțelegeți?

Din cauza asta, vedeți că tatăl cel iubitor nu l-a lăsat pe fiul risipitor să-și termine spovedania, ci a zis către slugile sale să aducă repede haina cea dintâi, adică haina înfierii dumnezeiești, haina harului, haină pe care Tatăl cel ceresc nu ne-o dă când ne cerem partea noastră de avere ca să mergem să o risipim prin păcat în țările străine de Dumnezeu. Haina înfierii o păstrează cu el. Vedeți că Dumnezeu nu ne omoară pentru păcate, ci din contră așteaptă ca păcătosul să se întoarcă și să fie viu. Înțelegeți? Chiar și așa-zisele pedepse de la Dumnezeu sunt de fapt corecții pedagogice astfel încât omul să-și ajusteze drumul în clipa în care se îndreaptă către risipirea provocată de păcat.

Simbolistica darurilor către fiul risipitor

Inelul pe care tatăl i-l dă înapoi înseamnă repunerea oficială în drepturi ca fiu al său, ca fiul lui Dumnezeu cel preaînalt, chiar dacă fiul cel risipitor este un nimic prin sine însuși. Îi redă luminarea minții pierdută prin păcat, ca să poată să ia decizii cu discernământ. Nu știu dacă știți, mai de mult, dincolo de faptul că inelul reprezenta apartenența la o familie, mai era folosit și pe post de pecete pentru a ștampila, a autentifica deciziile, hotărârile cuiva.

Încălțămintea ne protejează de durerile provocate de pământul și spinii cu care intrăm în contact. Faptul că tatăl îi dă înapoi încălțămintea poate fi interpretat că îi dă înapoi puterea de a călca peste patimi și protecția harului dumnezeiesc, protecție care s-a retras în clipa în care omul a ales cu bună știință energia demonică ce vine în om prin comiterea păcatelor. Înțelegeți?

Vedeți cât este de mare iubirea lui Dumnezeu! Spun Sfinții Părinți că dacă s-ar pierde toate Evangheliile și ar rămâne doar această pericopă, ar fi de ajuns pentru a descrie deplin toată iconomia iubirii lui Dumnezeu față de om. Din cauza asta să nu deznădăjduim, oameni buni, oricât de mari păcate am avea, ci să ne pocăim cu hotărâre exact în clipa aceasta, în ceasul de acum de păcatele noastre pentru că doar momentul de acum este al nostru – amânarea este războiul vrăjmașului, fraților.

Model pentru noi

Vedeți că tatăl care așteaptă nu a amânat să-l recompenseze pe fiul risipitor. La fel și noi să procedăm și dacă suntem în postura tatălul și – mai ales – dacă suntem în postura fiului risipitor. Să nu întârziem să ne pocăim. Zic asta pentru că, de fapt, toți suntem în postura de fii risipitori în relație cu Tatăl nostru cel ceresc. Înțelegeți?

Dacă ne pocăim, atunci tatăl nu numai că ne repune în drepturi, ci jertfește pentru noi și cea mai de preț avere a sa – adică vițelul cel îngrășat – și cheamă pe toți să se veselească pentru întoarcerea noastră din țara păcatului. Cel mai mare dar al tatălui este jertfa și bucuria întru unitate. Înțelegeți?

Simbolul vițelului

Spun Sfinții Părinți că vițelul cel îngrășat pentru jertfă este aici simbolul Domnului nostru Iisus Hristos – prin jertfa Sa de pe Cruce și prin jertfa Sa din Sfântul Potir. După cum vedeți, Dumnezeu ne dă toate, numai ca să ne pocăim, ca să devenim mai buni, ca să nu mai fim răi cu ceilalți. Acum o să mă întrebați: și ce câștigă Dumnezeu din astea? Dacă este să vorbim mercantil, nu câștigă nimic, desigur, pentru că Dumnezeu este perfect și nu are nevoie de nimeni și nimic. Singură iubirea Sa desăvârșită îl împinge să facă acest lucru pentru fiecare dintre noi. Domnul se vrea să ne facă să ne iubim și noi între noi pentru că asta constituie fericirea noastră și să Îl iubim și pe El pentru că de acolo primim iubirea. Înțelegeți?

Fratele cel mare

Cu toate că Dumnezeu a făcut și face totul pentru noi, a creat inclusiv toată această zidire minunată pentru noi, noi tot nu dorim să-I mulțumim, tot nu dorim să fim iubitori cu ceilalți și strâmbăm din nas pentru diferite lucruri minore. Asta este distorsiune. Ne facem iadul cu mâna noastră, fraților.

Așa a făcut și fratele mai mare al fiului risipitor care a rămas din punct de vedere trupesc lângă tatăl său, însă inima sa era departe de inima tatălui. Făcea o ascultare trupească, o ascultare care încă îl menținea în cadrele legalismului și nu îi permitea să se ridice mai presus la dragostea jertfitoare. Se simțea nedreptățit pentru că el se străduise toată viața să facă virtutea ascultării așa cum o înțelegea el și vedea că în loc să fie premiat el fie și numai câtuși de puțin, a fost premiat cu cel mai mare premiu fratele păcătos care a risipit averea cu desfrânatele.

Mila lui Dumnezeu

Trebuie să înțelegem că milostivirea lui Dumnezeu este mai mare decât calculele noastre și mai mare decât dreptatea pe care o înțelegem noi. Milostivirea lui Dumnezeu este dătătoare de viață, fraților, și asta apare destul de clar dacă ne punem în poziția fiului risipitor. Dacă vedem lucrurile din unghiul lui, înțelegem că iubirea tatălui premiază pocăința care generează la rândul ei smerenie și iubire și nu premiază atât legalismul care generează dispreț – legalism ca al fiului cel mare.

Din cauza asta fratele cel mare nu dorea să vină și el să se bucure de ridicarea, de scularea, de învierea fratelui risipitor și își mustră tatăl pentru gestul său de iubire. Înțelegeți unde s-a ajuns?

Vedeți că fratele cel mare nu l-a înțeles pe fratele său, nu a înțeles că păcatul este distructiv și că fratele său nu a dus-o bine acolo unde a fost și, desigur că nu l-a înțeles pe tatăl său. Vedeți că înțelegerea vine prin iubire. Cunoașterea adevărată vine prin iubire. Dacă nu iubim, ne întunecăm și pierdem tot, fraților. De fapt, fratele cel mare dintr-o dată risipește toată averea iubirii pe care o strânsese până atunci prin ascultarea sa care e o formă de iubire. Dintr-o dată asistăm la o înfricoșătoare răsturnare de situație: cel care a risipit, prin pocăință a adunat, iar cel care a adunat prin ascultare, a risipit prin egoism. A risipit totul inclusiv ocazia de a gusta și el din vițelul cel îngrășat și din bucuria de a se bucura dimpreună cu toți ceilalți. Înțelegeți?

Despre încrederea în sine

Din cauza asta să avem grijă să nu ne încredem niciodată în noi înșine și să zicem că suntem bine pentru că cel care zice că stă bine trebuie să aibă grijă să nu cadă. De fapt, chiar în clipa în care zicem că suntem bine și nu mulțumim cu recunoștință lui Dumnezeu ca dătătorul acestui bine, chiar în clipa respectivă începe căderea prin infatuare, prin în-fumurare.

Să nu uităm că toate virtuțile, inclusiv ascultarea, le facem pentru ieșirea din păcat pentru a evita să simțim cea mai mare plăcere păcătoasă care este împlinirea voii noastre egoiste, proprii. Virtuțile sunt doar niște unelte pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu cel iubitor. Virtuțile nu sunt scopuri în sine și nu sunt pretexte de a ne mândri pentru că vedeți că sunt două căi de risipire a averii duhovnicești: una este calea cea dobitocească prin patimile cele de rușine, iar cealaltă este calea diavolească prin slavă deșartă, mândrie și cele asemenea.

Este adevărat că din mândrie și încredere în sine putem să ajungem să ne înglodăm și în patimile de jos, după cum a dovedit foarte clar fiul risipitor. Dacă după o astfel de traiectorie nu există pocăință este foarte dificil pentru că atunci omul poate să cadă în depresie și de acolo în deznădejde care este păcatul împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă niciodată. De ce? Pentru că omul nu vrea să fie iertat. Fraților, niciodată să nu ne deznădăjduim pentru că vedeți că Tatăl cel Ceresc iese în întâmpinarea noastră așteptând întoarcerea noastră, fără să ne facă nicio observație, nicio mustrare atunci când venim spășiți acasă în brațele Lui. Înțelegeți?

Din cauza asta vedeți că mândria și cele legate de aceasta sunt mai periculoase decât cele animalice pentru că dacă cineva cade în cele animalice mai greu se mândrește. Pe când invers, ferească Dumnezeu!

Astăzi, din păcate, oamenii și mai ales tinerii cad foarte ușor în încrederea de sine pentru că astfel sunt învățați de către societatea departe de Dumnezeu la care sunt expuși. Pentru că omul nu poate fără Dumnezeu și pentru că omul a dat cu piciorul la Dumnezeu cel adevărat, omul trebuie neapărat să-și caute un dumnezeu în care să creadă nestrămutat și astăzi acest dumnezeu este chiar el însuși, dumnezeu care este și cel mai periculos dintre toți. Omul astăzi are foarte multă încredere în sine însuși.

Ca să nu cadă în deznădejde, tinerii sunt învățați astăzi să aibă încredere în ei înșiși, că pot să facă toate prin ei înșiși, că sunt capabili și talentați și altele asemenea. Desigur că sunt capabili și talentați, însă fără voia și ajutorul lui Dumnezeu nimeni nu poate să facă nimic, fraților. Și după asta omul vede și cade în depresie. Din cauza asta este foarte important ca înainte de fiecare decizie majoră să aflăm voia lui Dumnezeu: să ne rugăm, să întrebăm pe cei validați de Dumnezeu prin cunoștințe și comportament și să fim atenți la noi înșine astfel încât să ne conformăm voii lui Dumnezeu. Să nu întreprindem acțiuni decisive pentru că așa am citit pe internet într-o sursă dubioasă sau am auzit la știri sau de la un cunoscut oarecare  ci totdeauna să-L punem pe Dumnezeu în centru.

Dacă totuși am greșit, să nu pierdem timpul, ci imediat să avem curajul și flexibilitatea smereniei să ne pocăim și să ieșim de sub influența distructivă a păcatului. Eroismul unui războinic nu se vede numai atunci când având superioritate știe să-și conducă armata la victorie, ci mai ales atunci când știe să se retragă imediat cu cât mai puține pierderi când vede că este net inferior și când reușește să întoarcă prin pocăință retragerea temporară într-o victorie răsunătoare. Înțelegeți?

Concluzie

Așa vom birui și vom ajunge la victoria finală, la victoria vieții asupra morții, la victoria iubirii de ceilalți asupra iubirii de sine, victorie pe care să ne-o dea bunul Dumnezeu să o avem în veșnicie pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut milostivirea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!