Judecata de Apoi: pregătiri – p. Teologos

Frica de moarte și de răspunsul înaintea lui Dumnezeu îi face pe mulți să alunge gândul despre Judecata de Apoi. Explicăm de ce dreptatea cere o zi a răsplătirii, cum conștiința și mărturiile sfinților indică veșnicia, și de ce timpul este darul pocăinței. Vei vedea cum grija se așază corect în perspectiva veșniciei, de ce Hristos ne judecă prin iubire, și cum milostivirea concretă devine criteriul decisiv. Îndemnurile sunt practice și concrete: ce tăiem din griji, ce păstrăm, cum iubim.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Introducere. Prezentul și Judecata de Apoi

Destui cred că nu există judecată după moarte pentru că sunt îngroziți de această perspectivă. Cu toate acestea, judecata finală există pentru că altfel nu ar exista dreptate și toată lumea aceasta ar fi o mare distorsiune. Vedem că se întâmplă foarte multe nedreptăți, că adesea cei care fac rău prosperă, iar cei virtuoși sunt nedreptățiți. 

Sf. Paisie spunea că ar fi înnebunit dacă n-ar fi știut că Dumnezeu are totdeauna ultimul cuvânt. De asemenea Sf. Grigorie Teologul spune că dacă n-ar fi o judecată viitoare atunci Dumnezeu ar fi nedrept, pentru că nu toți primesc aici răsplata faptelor lor. Dar fiindcă El este drept, va veni o zi în care dreptatea se va arăta deplin. 

Conștiința morală ne spune că binele și răul trebuie să aibă o răsplată. În viața aceasta, vedem adesea că cei nedrepți scapă, iar cei drepți suferă. Prin urmare, dreptatea absolută trebuie să se arate într-o altă lume. Ordinea morală a lumii ar fi absurdă fără o instanță supremă. Dacă nu există o Judecată divină, atunci nici virtutea, nici răul nu ar avea sens și oamenii ar trăi într-o junglă și într-o continuă anxietate – lucru care se vede la cei care nu au o credință concretă, vie. 

Pentru descrierea evanghelică centrală a criteriilor de la judecată, recitiți Matei 25, iar pentru un cuvânt complementar de pe site, vedeți Judecata de apoi ne așteaptă pe toți – p. Pimen Vlad.

Lipsa de credință

De fapt, depresia, lipsa de sens, este boala necredinciosului, a ateului – a celui care este credincios, de fapt, doar cu numele. Pe de altă parte, se vede la cei care nu cred în judecată și extrema cealaltă: se comportă ca niște dumnezei pe pământ, cu o totală lipsă de rușine, o totală nedreptate la adresa celorlalți, începând de la Nero care a dat foc la Roma ca să vadă cum arde și să aibă inspirație să scrie poezii, dând vina pe creștini și până la conducătorii de astăzi care pregătesc din fotoliu războaie unul după altul ca să moară tinerii prin ele.

Dacă nu există judecată există doar forța pumnului și a vicleniei. Astfel, omul poate să facă orice, ajunge să evite suferința. Slavă lui Dumnezeu că nu e așa! Orice păcat este o boală care chinuie și dincolo de asta este și glasul conștiinței care ne mustră că nu facem bine. Dumnezeu este ca un mare server care transmite în continuu mesaje în conștiințele oamenilor, arătându-le ce să facă și de ce să se ferească astfel încât să maximizeze fericirea și binele în ei și în ceilalți. Dumnezeu cel atotputernic face asta în continuu din dragoste față de noi, chiar dacă știe că cei mai mulți nu îl vor asculta. Aceasta este o jertfă continuă a unei iubiri mari cât tot universul.

Conștiința veșniciei noastre. Mărturii

Dincolo de mesajele de dragoste ale lui Dumnezeu care pot să lumineze, însă pot să și ardă dacă noi nu le dorim și preferăm întunericul, există în noi sentimentul de bine și de rău, chiar dacă această trăire este distorsionată de patimile noastre, de păcatele cronicizate și sistemul de valori mai mult sau mai puțin strâmb pe care îl avem.

Toate aceste lucruri precum și acumulările, memoria și trăirile noastre, avansul nostru în viață – arată că omul se pregătește pentru o decolare în veșnicie și nu pentru o dispariție în neființă, după cum greșit spun unii. 

Omul este veșnic și avem multe argumente pentru veșnicia sa, inclusiv minuni și experiențe. Eu cunosc personal oameni care au murit și au înviat și care au văzut raiul și iadul. Desigur că aici argumentul de bază este învățătura Bisericii care vorbește despre aceste realități.

Dincolo de argumente, avem și experiențele Sfinților dintre care cea mai celebră este vedenia Sf. Nifon a Constanțianei care a văzut Judecata de Apoi cu detalii, vedenie după care este pictată scena acestei judecăți pe foarte multe biserici, inclusiv pe bisericile din nordul Moldovei. Desigur că și Sfânta Scriptură dă mărturie de acest lucru, prin Sf. Ap. Pavel care spune că toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos și în Apocalipsă când spune că morții au fost judecați după faptele lor și după cele scrise în cărți.

Evident că sursa principală este însuși Domnul care spune în mai multe locuri că va veni întru slava Tatălui Său și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Desigur că cea mai detaliată descriere a Judecății de Apoi pe care o face însuși Domnul este în Evanghelia după Matei, în capitolul 25.

Vedem că Domnul în milostivirea Sa ne previne că o să avem examen și mai ales ne dă de mai înainte și subiectele de la examen, astfel încât să nu-l picăm. De asemenea, ne dă și anumite semne când se apropie examenul. Cu toate acestea, noi tot nu ne pregătim pentru el pentru că asta presupune transformarea noastră din viermii care suntem în fluturii care am fost proiectați să devenim și noi nu dorim asta pentru că asta înseamnă desprinderea de dulceața patimilor, de zona de confort în care ne lăfăim.

Pentru cadrul liturgic al acestei teme, vedeți Duminica Înfricoșatei Judecăți, iar despre starea Raiului ca „spovedanie” și lumină, urmăriți și Depășirea morții – p. Teologos.

Pentru ce avem timpul

De fapt, Dumnezeu pentru aceasta a creat timpul. Timpul este posibilitatea pocăinței, posibilitatea vindecării sufletului nostru. Dacă eliberarea de păcate, de distorsiuni existențiale s-ar face într-o secundă atunci timpul secvențial nu ar mai fi existat. Este nevoie de un efort de durată pentru pregătirea pentru judecată, pentru examen. De fapt, sunt două examene – adică două judecăți: este judecata particulară când fiecare este judecat imediat după ce moare și judecata finală, judecata de apoi în care se iau în considerare toate faptele sale și toate urmările acestora.

Desigur că noi trebuie să ne concentrăm pe prezent. Să devenim în fiecare zi puțintel mai buni pentru că nimeni nu ne-a garantat că trăim până mâine. Să avem tot timpul în minte că vom fi judecați pentru ceea ce facem, iar de rezultatul acestei judecăți depinde întreaga noastră veșnicie. Noi suntem înfrigurați când e să dăm un examen de admitere, însă suntem nepăsători când vine vorba să îl dăm pe cel de admitere în fericirea veșnică. Fraților, să ne gândim puțin! Dacă picăm un examen aici pe pământ, nu e mare lucru, dacă însă îl picăm pe cel din Cer, din fața lui Hristos, ne alegem cu chinul veșnic și maxim. Ferească Dumnezeu! 

Pentru lămuriri aplicate despre spovedanie, moarte și veșnicie, vedeți Spovedania, Biserica, Stadiile Veșniciei – p. Teologos.

Abordarea grijilor din perspectiva fericirii veșnice

Trebuie să ne trezim puțin și să fim mai serioși și să ne reconfigurăm viața în funcție de moarte, judecată și veșnicie. Să luăm toate grijile cu care suntem îndopați de societate și să ne gândim dacă grija cutare ne ajută să ne mântuim adică să murim cu o inimă iubitoare, dacă nu, o tăiem. După care să ne gândim dacă grija cealaltă ne ajută să dăm răspuns bun la judecată adică să fim milostivi, blânzi și smeriți cu inima după modelul lui Hristos; dacă nu – o tăiem. După aceea, ne întrebăm dacă grija următoare ne va ajuta să fim fericiți în veșnicie. Dacă nu, o tăiem și pe aceasta. Astfel, ne curățim de toate excrescențele existențiale, de toate distorsiunile și devierile de la drum și ne concentrăm pe ținta noastră care este iubirea duhovnicească. Trebuie să ne pregătim pentru asta toată viața și aici este foarte important că știm cine ne va judeca și cum ne va judeca, astfel încât să ne pregătim pentru asta.

Hristos – modelul în momentul judecății

Este foarte important să știm că Hristos ne va judeca, adică Dumnezeu care S-a făcut om, deci ne va judeca prin faptul că S-a făcut om fără de păcat – adică model pentru noi. Dacă atunci când a venit prima dată a venit în smerenie maximă, născut în iesle și mort pe Cruce, la sfârșit va fi în slavă ca drept judecător. Dreptatea înseamnă nepătimirea, libertatea totală de orice distorsiune, orice formă de ură. Desigur că mai presus decât dreptatea Sa este iubirea Sa, iubire care se vede prin faptul că ne avertizează și ne spune dinainte subiectele care ne vor cădea la acest examen veșnic, subiecte care sunt bazate exact pe milă, pe iubire. De fapt, judecata lui Dumnezeu nu este despărțită de iubirea Lui pentru că judecata este arătarea stării noastre la lumina iubirii lui Dumnezeu. 

Focul judecății

Chiar și în osândă se arată iubirea dumnezeiască la maxim, însă omul care a iubit păcatul nu mai poate primi iubirea lui Dumnezeu ca bucurie, ci ca foc care îl arde pentru că cel chinuit dorește la maximum lucruri care nu vor mai fi împlinite niciodată în timp ce realitatea iubitoare a lui Dumnezeu la care nu mai poate să acceadă este exact contrarul. Deci focul judecății este lumina iubirii lui Dumnezeu care pentru cei curați este lumină mângâietoare și împlinitoare după cum căldura blândă topește puțin ceara și o face capabilă să primească orice pecete a Duhului Sfânt în timp ce pentru cei nepocăiți, încrâncenați este ca focul arzător care crapă pământul arid, care nu mai poate să dea rod în veac.

Iadul nu este rodul păcatului, ci rodul nepocăinței, al încrâncenării. A nu greși este divin; a greși este uman, iar a persista în greșeală este diabolic și pricinuitor de iad. De fapt focul iadului este realitate duhovnicească, este arderea conștiinței omului despărțit de Dumnezeu, regretul imens al ratării veșnice, al imposibilității de a iubi în singurătatea veșnică în care ne-am închis de unii singuri prin încrâncenarea noastră. De fapt, după cum spune Sf. Isaac Sirul, cel mai mare bici din iad este biciul iubirii lui Dumnezeu. Este vederea adevărului și realizarea Cui i-am greșit și pe cine am rănit.

Vedeți că judecata nu se face după câte rugăciuni am spus, ci după cât de mare milostivire și flexibilitate a smereniei avem în inima noastră pentru că raiul este unitatea dintre toți și pentru a ne uni unii cu alții trebuie să fim pur duhovnicești pentru că orice duritate păcătoasă blochează întrepătrunderea sufletelor.

Raiul. Ascunderea păcatelor

În rai va fi transparența deplină, spovedania deplină și continuă pentru că vom ști totul despre toți – deci dacă avem ceva întunecat acum pe care nu dorim să-l afle ceilalți, trebuie să-l ștergem din noi prin pocăință, spovedanie. Țin minte că la un moment dat un frate își mărturisise unui frate mai tânăr bucuria sa că în rai o să știm totul despre toți și că o să fie o transparență și întrepătrundere deplină, moment în care fratele mai tânăr a început să riposteze că „Nu! Nu! Nu doresc asta!” și să facă mișcări ca și cum s-ar ascunde de o lumină orbitoare venită pe neașteptate asupra sa.

Fiecare dintre noi cărora ne este greu să ne spovedim sau ascundem la spovedanie anumite păcate, trebuie să știm că acele păcate oricum vor fi aflate de către toți și dacă nu le spovedim, ne vor chinui în veșnicie.

Cum este judecata

Trebuie să înțelegem că judecata nu este un proces ca la tribunal cu întrebări și răspunsuri astfel încât să existe posibilitatea să mințim, să ascundem sau să înfrumusețăm adevărul. La lumina iubirii lui Hristos cel atotputernic și atotștiitor o să se vadă totul dintr-odată după cum se vede imediat într-un pahar cu apă, dacă apa respectivă este curată sau murdară. Desigur că în cazul lui Hristos lucrurile merg la absolut și din cauza asta vedem că la judecată Hristos hotărăște locul fiecăruia fără ca să ezite sau să întrebe pe nimeni, pentru că totul se vede cu o maximă claritate până la cel mai mic detaliu.

La judecată, Hristos îi desparte pe oamenii buni de oamenii răi precum desparte păstorul oile de capre pentru că oile sunt întruchiparea blândeții, a caracterului iubitor, social și oferă multe roade oamenilor în timp ce caprele împung, se împotrivesc, sunt nestatornice, neascultătoare, merg de capul lor pe coclauri și oferă puține produse oamenilor. Un păstor îmi spunea că e mult mai ușor cu oile comparativ cu caprele care sunt animale criminale datorită neascultării lor.

Împăratul Hristos cel drept se adresează întâi oilor după ce le-a pus în locul de cinste pentru că și oile l-au pus pe El la loc de cinste adică în prim-plan în viața lor. Domnul îi numește pe acești oameni binecuvântații Tatălui pentru că orice bine aduce binecuvântarea. Și binele și răul sunt reacții în lanț. Deci crescând bunele, crește și binecuvântarea. La fel și răul, dacă el crește, atunci crește blestemul. Este cel mai greu să ne pornim, însă dacă pornim roata după mai aceea este mai ușor să o menținem în mișcare. 

Vedem că Hristos Împăratul le spune celor care au făcut bine să vină să moștenească Împărăția cea pregătită lor de la întemeierea lumii. Faptul că este pregătită pentru ei de la început arată că facerea de bine este natura umană, naturalețea originală, iar răul este chin, distorsiune, strâmbare, cariu existențial. Cel care face rău se știrbește și se distruge pe sine întâi de toate.

Răul nu este sustenabil

Răul nu este sustenabil și trebuie un efort constant pentru a-l aduce în realitate și într-un final tot nu va reuși să acceadă în existență. Vedem cazul clasic cu gândurile rele. Acestea ne chinuie, chiar dacă noi credem că sunt adevărate. Nu trebuie să le primim, chiar dacă diavolul ne duce motive și fapte că trebuie să le acceptăm. Dacă avem gânduri rele, devenim răi și avem o viață rea. Totdeauna trebuie să iubim persoanele, indiferent ce fac. Faptele se judecă, însă persoanele, nu. Faptele le judecăm cu conștiința limitărilor noastre – adică putem și noi să greșim – și în funcție de cum judecăm în funcție de judecata lui Dumnezeu exprimată prin Biserică, prin pozițiile oamenilor duhovnicești, vom promova o faptă bună sau vom combate o faptă rea.

Pentru practică în lupta cu gândurile și pentru paza minții, vedeți Războiul de gând; Despre paza minții și gânduri.

Iubirea în Hristos

Persoanele totdeauna trebuie iubite în Hristos. Vedeți că și Hristos a spus, identificându-se cu cei care erau în necazuri, că L-am cercetat în acestea. Da, însă necazurile sunt de regulă urmare a păcatelor. Mai ales vedeți că Domnul a spus „în temniță am fost și ați venit la Mine” – care asta arată clar o faptă de iubire față de un păcătos care a comis un păcat anterior. Îl iubim pe păcătos și judecăm păcatul. Nu zice să-l urâm pe cel din închisoare că bine a pățit pentru ticăloșia pe care a făcut-o. De asemenea, nu zice să-l scoatem din închisoare pentru că pe nedrept e acolo și să-l urâm pe cel care l-a băgat. Nu. Trebuie să-i iubim pe toți, fraților. Dacă nu i-am iubi pe păcătoși atunci am ajunge să nu iubim pe nimeni pentru că toți suntem păcătoși și diavolul ne va ajuta să vedem păcate la alții chiar dacă acestea nu există. Atunci o să ajungem să ne iubim doar pe noi înșine și atunci ne vom însingura și vom fi mai chinuiți decât toți în continua noastră ură față de ceilalți pentru că disprețul, ura sunt toxice pentru suflet și astfel omul se rupe de comuniunea cu ceilalți în Adam cel global și se încrâncenează în nemilostivire.

De fapt, cercetarea celui din închisoare, îmbrăcarea celui gol, hrănirea celui flămând sunt acte de milostivire, de iubire adică de nedreptate în favoarea persoanei iubite pentru că un om care se crede pe sine drept în sens neiubitor va spune că „așa-i trebuie celui din închisoare” că „așa-i trebuie celui gol sau flămând dacă a păcătuit” și altele din astea.

Milostivirea ca mod corect de a fi

Milostivirea este esențială pentru că prin milostivire, prin iubire refacem trupul lui Hristos, pe Adam cel global, în care toți suntem mădulare unii altora, toți suntem interconectați la nivel existențial, sufletesc și ne unim sufletele fiind lumină unii altora prin lumina iubitoare a energiei necreate. Dumnezeu a făcut lumea nu pentru a o pedepsi, ci pentru a o aduce la cunoașterea adevărului, iar Judecata este o ultimă chemare la lumină și asta pentru că judecata nu este altceva decât arătarea celor ascunse ale inimii. De fapt, la judecată fiecare se va vedea pe sine așa cum este și nu așa cum crede pentru că se va vedea în lumina lui Dumnezeu. 

Vedem că Hristos Împăratul cel drept este milostiv cu cei milostivi pentru că și pentru un singur caz de milostenie concretă față de un mădular dintre cei mai mici ale lui Adam cel global al cărui cap este Hristos Împăratul, Acesta îi răsplătește pe cei milostivi cu împărăția Sa care a fost pregătită pentru ei încă de la întemeierea lumii. Cu alte cuvinte noi am fost creați să fim milostivi. Mila face parte din creația noastră, din modul nostru corect de a fi. În clipa în care cineva nu mai este milostiv, își iese din fire, iese din modul corect de a fi, devine distorsionat.

Asta se vede pregnant în cazul celor încrâncenați, al caprelor celor împotrivitoare, cărora Domnul le zice să se ducă de la El în focul cel veșnic gătit diavolului și îngerilor lui. Focul acesta este întâi de toate depărtarea maximă de Dumnezeu, este starea de chin, de ardere a sufletului uman în urma distorsiunilor existențiale nepocăite care ne despart de Dumnezeu, de sursa existenței noastre. Vedem că acest foc nu a fost pregătit pentru oameni și nu este de la întemeierea lumii. A apărut o dată cu păcatul, o dată cu diavolul, cu prima ființă care s-a opus lui Dumnezeu. Iadul nu este rezultatul pedepsei lui Dumnezeu, ci rezultatul stării de încrâncenare împotriva Celui care ne dă existența și împlinirea fericirii iubitoare, Dumnezeu Care este mai presus de logică. Dumnezeu este iubitor. Vedem că Domnul leagă toate de prezența sau lipsa iubirii pentru că aceasta este combustibilul nostru existențial. 

Pentru discernământ practic despre milostenie, vedeți Cât de mult să facem milostenie?, iar pentru o meditație pastorală pe aceeași pericopă, citiți și Judecata de Apoi doar confirmă ceea ce am făcut pe pământ.

Dreptatea de la judecată

Judecata este dreaptă pentru că este bazată pe același sistem de valori ca și în cazul oilor însă aici este răsturnată de faptele caprelor și de starea lor interioară. Vedeți că Domnul le-a spus un lucru pe care evident nimeni dintre noi nu a reușit să-l facă – că nu i-am cercetat pe toți cei în nevoie. Amintesc aici doar faptul că Domnul a zis că nu L-am cercetat fiind bolnav și în temniță, explicând iarăși că se identifică cu fiecare dintre cei mai mici năpăstuiți la care caprele și în ceasul al 12-lea, la examenul final când este evident că Împăratul Hristos are toată puterea și este evident că Domnul are dreptate pentru că evident că nu am fost în toate închisorile și că nu i-am cercetat pe toți deținuții de pe planetă și pe toți bolnavii. Chiar și în fața acestor evidențe zdrobitoare caprele se împotrivesc și dau cu coarnele zicând „Dar când Doamne te-am văzut flămând, însetat, bolnav și în temniță și nu ți-am slujit?”.

Dacă ele ar fi zis atunci „Doamne iartă-ne! Oameni suntem, neputincioși și păcătoși!” atunci Dumnezeu i-ar fi iertat și ar fi mers cu toții în Împărăția Cerurilor, însă din păcate, după moarte nu se mai poate acest lucru pentru că moartea înseamnă stabilizarea sufletească pe obiceiul, pe direcția existențială de dinainte de moarte. 

Cum ne pregătim pentru Judecata de Apoi. Exemplu despre cerșetori

Din cauza asta este esențial să ne pregătim încă din clipa aceasta să fim mai buni, mai milostivi față de ceilalți, mai concentrați pe ceilalți și nu să fim concentrați în mod egoist pe noi înșine și să dorim încontinuu ca toți să ne ajute în sens egoist fără ca noi să facem și noi partea noastră, chiar dacă desigur că avem nevoie de ajutorul celorlalți.

De exemplu, în Sf. Munte vin destui cerșetori. La o chilie Starețul le dădea după putință milostenie până când au început să se bazeze pe asta, să lucreze în rețea, să vină des și mai ales cu un duh superior de misecuvinism. Lucrul acesta nu e bine-plăcut lui Dumnezeu mai ales că cvasitotalitatea lor sunt bărbați apți de muncă. Domnul nu s-a referit la cei care își împlinesc patima sub masca sărăciei, ci la cei care sunt nevoiași de nevoie. Mai ales într-un caz în care un cerșetor venea des, Starețul i-a spus că o să-i dea destui bani, numai că trebuie să muncească mai întâi – o muncă relativ simplă și necesară. În clipa respectivă lucrurile s-au schimbat și vedeai că cerșetorul respectiv nu mai dorește să vină și să lucreze.

De asemenea, și în alte cazuri, cerșetorii veneau la începutul vecerniei pentru că se înțelegeau între ei și știau când îi găsesc pe părinți să le ceară bani. Când asta s-a cronicizat, părinții le-au spus să stea în liniște la slujbă și o să discute după slujbă. Vedeai foarte clar că pe unii nu-i interesa Hristos, ci Mamona și dacă primeau banii mai repede plecau imediat și astfel sufletele lor nu se vindecau, ba chiar din contră pentru că nimeni nu poate să slujească și lui Hristos și lui Mamona. Vedeți această falsă evlavie. Ferească Dumnezeu! 

Legat de asta, vedeți că la judecata de apoi, Hristos nu spune că „sărac am fost și mi-ați dat bani” pentru că oferitul de bani îl împinge mult mai ușor pe celălalt în păcat decât oferitul de mâncare și de mângâiere. Să nu uităm că Sf. Ap. Pavel a spus că cine nu muncește să nu mănânce. Trebuie să fim milostivi, dar trebuie să avem discernământ.

Iubirea de Dumnezeu și de semeni

Scopul este creșterea iubirii de ceilalți și, pe cât posibil, apropierea lor de iubirea de Dumnezeu și nu de creștere a iubirii de sine în ceilalți. Din cauza asta trebuie să ne aflăm în echilibru între iubirea de Dumnezeu pe verticală și iubirea de semeni pe orizontală pentru că nu putem să zburăm dacă nu avem ambele aripi. În acest context, însă, să nu uităm niciodată că dacă nu avem o relație bună cu Dumnezeu nu putem avea relații bune nici cu ceilalți pentru că iubirea adevărată este expresia principală a energiei necreate și, deci, singura sursă adevărată de iubire este Dumnezeu. De la El trebuie să ne încărcăm și numai așa putem să oferim mai departe iubire către ceilalți. Pe de altă parte, după cum spune și Sf. Ioan Teologul să nu spunem că Îl iubim pe Dumnezeu dacă nu îl iubim pe aproapele nostru pentru că dacă nu îl iubim pe aproapele pe care l-am văzut, cum putem să-L iubim pe Dumnezeu pe care nu L-am văzut?

Cele două sunt interdependente, însă, totuși, prima poruncă este să-L iubim pe Dumnezeu din toată ființa noastră și pe aceasta trebuie să ne concentrăm mai întâi și după aceea, să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Adică un alt mădular al lui Adam cel global. Din cauza asta principala milostenie pe care o poate oferi cineva este creșterea iubirii de Dumnezeu în ceilalți prin fapte bune, prin rugăciune și chiar prin ridicarea virtuții noastre astfel încât să-i ridicăm și pe cei apropiați – mai ales dacă aceștia au murit.

Un exemplu despre iubire și veșnicie

Să vă dau un caz: la un moment dat o maică avea gânduri să plece din mănăstire. Trebuie să știți că unul din principalele războaie – dacă nu principalul – pe care îl au monahii începători este plecatul din mănăstire cu diferite pretexte. Diavolul face asta în mod intenționat ca să nu rodească, după cum răsadul scos și replantat de multe ori nu mai rodește, ci se usucă. Astfel, diavolul o lupta să plece din mănăstire și cum avea astfel de gânduri, la un moment dat o vede în vedenie pe mama sa moartă cum era în întunericul nesfârșit și de nepătruns al iadului, singură și cu o lumânare în mână. Atunci, îngrozită, tânăra monahie, a întrebat-o „Cum ai ajuns aici? Cum de ai lumânare în iad?” la care mama ei i-a răspuns: „Sunt în iad pentru păcatele mele, iar această lumânare ești tu. Dacă pleci, se va stinge!” 

Concluzii

Timpul ne este dat spre mântuire adică spre creșterea capacității de iubire față de Dumnezeu și prin Acesta de ceilalți. Să căutăm totdeauna motive să-i iubim pe ceilalți și nu să-i urâm. Să ne întrebăm cum putem să-i iubim mai mult pe ceilalți în fiecare zi mai mult și nu să ne îndreptățim că nu merită iubirea noastră. Orice gând care împinge la ură față de persoană este de la diavol. 

Desigur că diavolul distorsionează și în alte moduri această iubire: de exemplu, o împinge înspre trup sau, cu pretextul iubirii față de celălalt, să ne facă ori îi împlinim toate voile sau să îi impunem ideea noastră de bine celuilalt. Dovada iubirii este jertfa, este ascultarea cu discernământ față de celălalt. Doar Împăratul Hristos Dumnezeu este Adevărul la care ne putem raporta ca să aflăm în lumina Sa dacă suntem pe aceeași lungime de undă astfel încât să ne împlinim ca persoane în Împărăția Sa și să facem cu adevărat bine celuilalt.

Din păcate, noi astăzi ne depărtăm din ce în ce mai mult de acest Adevăr din cauza credinței_din ce în ce mai mari în propriile gânduri și în învățături greșite care ne chinuie și de care nu dorim să facem efortul să scăpăm. Chiar dacă dorim să facem acest efort este o luptă continuă cu omul cel vechi, egoist, concentrat pe sine și pe himerele pe care le-a idolatrizat în inima sa, nedorind să piardă puterea.

Slăvit să fie Dumnezeu că ne-a oferit timp și putem să scăpăm în timp de omul cel vechi, însă nu ne-a spus când se termină acest timp, astfel încât în fiecare zi să ne transformăm câte puțin, să avem ziua de azi ca pe ultima zi din viața noastră. Să ne transformăm câte puțin, câte puțin, câte puțin, din caprele care suntem în oile care suntem proiectați să devenim. Să avem grijă să nu avem repulsie în inima noastră când suntem comparați cu caprele, zicând că noi suntem deștepți și ne descurcăm singuri pentru că exact acesta este duhul rebel de capră, care îl duce pe om la pierzanie. Omul nu poate reuși decât în dependență de Dumnezeu cel total liber, iubitor și atotputernic. Haideți, să ne smerim și să ne comportăm în fiecare zi ca niște oi blânde mai aproape de perfecțiunea binelui.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut bunătatea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!