Cum să ne ferim de a deveni căldicei – p. Spiridon Bailey

Ascultați un bun cuvânt duhovnicesc al părintelui Spiridon Bailey despre lupta împotriva tendinței de a deveni “căldicei” în credință.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Cum să ne ferim de a deveni căldicei – p. Spiridon Bailey

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Creștinii trebuie să se păzească de a avea o credință căldicică, spune Iisus. El ne avertizează că o credință căldicică este cea mai periculoasă. Este mai periculoasă decât a nu avea credință deloc. Și astfel, ne putem întreba: cum pot să fac asta? Cum păstrez focul credinței viu și să ardă în mine? Ei bine, trebuie să ne ținem de principiile de bază ale vieții creștine, principii care ne păzesc de această greșeală fatală în care putem cădea.

Trebuie să privim la temelii, chiar la temeliile vieții noastre ca și creștini. Iar prima trebuie să fie pur și simplu, așa cum ni se spune iar și iar, să ne păzim de lume, de trup și de diavol. În cadrul acestora, desigur, trebuie să recunoaștem că iubirea de sine este sinucidere. Când ne agățăm de plăcerile și de confortul lumii, suntem înșelați. Și în înșelarea noastră, devenim dușmani nouă înșine și ai mântuirii noastre. Ne facem dușmanii mântuirii pe care Dumnezeu ne-o oferă.

Oricine acceptă răsfățul lumii este fermecat de ea și devine înșelat. Pentru că iubirea de sine este respingerea crucii. Și aceasta înseamnă respingerea vieții pe care Hristos ne-o oferă. Este o respingere a lui Hristos Însuși. Iar această înșelare ne înșală în înțelegerea noastră despre noi înșine. Biserica afirmă că oricine acceptă răsfățul lumii nu se cunoaște cu adevărat pe sine însuși.

Așadar, cum să ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine? Ei bine, mai întâi trebuie să vedem unde se arată dorința de confort și de ușurare, pentru că acest confort, această ușurare pe care suntem încurajați să o căutăm în lume este de fapt un răsfăț al omului celui vechi, al păcatului din noi; un semn al vulnerabilității și al slăbiciunii noastre spirituale.

Prin cădere, omenirea a devenit oarbă din punct de vedere spiritual. Astfel, dorința după cele cerești, dorința după lucrurile bune cerești, a fost viciată și reîndreptată către lucrurile lumii. Dorințele bune, sfinte și drepte pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru rai, și pentru El, au fost acum îndreptate către lucrurile trecătoare ale lumii. Iar această orbire spirituală ne face să căutăm printre cele pământești ceea ce nu poate fi găsit niciodată decât printre cele cerești.

Părinții Bisericii avertizează că păcatul a devenit atât de obișnuit pentru noi încât sufletul ne-a fost absorbit de păcat. Sufletul însuși este absorbit de păcat. Ei ne învață că pentru a lepăda păcatul, pentru a ne pocăi, trebuie să lepădăm ceva din însuși sufletul nostru. Da, din sufletul nostru.

În realitate, pentru cei mai mulți dintre noi, tragedia este că aceasta va părea prea dureroasă. Va fi chiar înfățișată și considerată de cei mai mulți ca fiind ceva nefiresc. Pentru că diavolul șoptește la urechea fiecăruia dintre noi că această lucrare a pocăinței și a transformării este pe undeva ceva exagerat, că este o formă extremă și foarte râvnitoare a credinței, care nu este necesară în lumea noastră modernă.

Șoaptele ne vor spune că, pentru a ne mântui, nu trebuie să facem niciunul dintre aceste lucruri. La urma urmei, Hristos a făcut totul pentru noi. Să ne fie de ajuns aceasta. Vom merge la Dumnezeu așa cum suntem, spun acestea. Desigur, vom merge la Dumnezeu așa cum suntem cu adevărat. El ne va judeca așa cum ne va găsi. Dar trebuie să ne pregătim pentru acel moment. Și astfel, pentru a ne mântui, lepădăm tot ce este pângărit de păcat, ca întreaga noastră fire, toată ființa noastră, să poată fi înnoită de Hristos.

Știm că în Biserica lui Hristos există acea zicală veche care spune: „când mâncarea este otrăvită, ea însăși devine otravă”. Mâncarea otrăvită este otravă și, desigur, trebuie aruncată. Chiar și vasul în care a fost servită mâncarea otrăvită trebuie frecat și curățat înainte de a putea fi folosit din nou.

Așadar, un prim și fundamental pas pe care trebuie să-l facem ca să-L urmăm pe Hristos este, mai întâi de toate, să ne lepădăm de toate raționamentele și părerile noastre, ca să putem supune mintea și toată ființa noastră raționamentului și voii lui Dumnezeu. Trebuie să renunțăm la voia noastră, dacă voim să împlinim poruncile lui Hristos.

Nu ne-am întinat doar voia. Ea nu este doar ușor rănită. Ne-am supus voia puterilor răului. Ne-am supus voia demonilor. Oricât de groaznic și de respingător este să recunoaștem aceasta în noi înșine, ne-am aliat cu cel rău. Moartea omului celui vechi, al păcatului, este această lepădare grea și dureroasă a acestei alipiri mincinoase, a acestei alipiri demonice. Este lepădarea minții trupești, a sinelui trupesc, și ea nu poate fi dobândită decât atunci când ne silim să renunțăm la bogățiile, comoditățile și plăcerile trecătoare ale lumii.

Părinții Bisericii ne spun că, dacă căutăm cinstea oamenilor, nu vom ajunge niciodată a cunoaște cinstea lui Dumnezeu. Trebuie să căutăm cinstea care nu poate fi dată decât de Dumnezeu. Singura cinste care este veșnică. Este un act lipsit de credință, un act de orbire duhovnicească, să cauți lauda și să alergi după un statut în lume. Orice rang acordat de oameni este trecător și va fi luat de la noi.

Cât de ușor este să spunem aceste lucruri dar cât de mult ne opunem aplicării lor. Cât de mult se luptă omul cel vechi din noi împotriva lor. El se opune tuturor acestor lucruri. De aceea trebuie să învățăm să urâm tot ceea ce este contrar voii lui Dumnezeu. Tot ceea ce se împotrivește poruncilor lui Hristos. Trebuie să cultivăm o ură față de amărăciunea gustului acestei împotriviri. Pentru că lumea ne va înfățișa acest gust ca fiind dulce. Dulce ca mierea. Trebuie să vedem amărăciunea lui și să învățăm să-l urâm.

Era acea veche vorbă pe care ne-o spunea bunica: îți poți cultiva gustul. Dacă nu-ți place o anumită mâncare, îți poți educa papilele gustative. Îi învățăm pe prunci să mănânce broccoli, să mănânce morcovi, să primească lucruri bune, ca să nu dobândească gustul dulce al zahărului. Tot așa și cu omul nostru duhovnicesc din noi, cu starea noastră duhovnicească: trebuie să-l deprindem să se îndepărteze de dulceața amăgitoare a lumii.

Dar este o luptă, este o luptă să ne lepădăm de această ademenire a păcatului, pentru că ademenirea păcatului ne măgulește și ne atrage adesea, și ne măgulește firea cea stricată din noi. De aceea, adesea o socotim și o simțim ca făcând parte din noi înșine, ca și cum ar fi firească pentru ceea ce suntem.

Ni s-a dat această scurtă vreme ca să ne însușim mântuirea, dar lumea nu ne va îndemna decât să folosim tot ce ne-a dat Dumnezeu ca să ne croim, de fapt, calea spre osândă. Nu trebuie să jertfim lumii cele cu care Dumnezeu ne-a înzestrat ca să ne reîntoarcem la cer. Bunătățile lui Dumnezeu nu trebuie să fie atât de denaturate încât să devină pentru noi mijloace de osândă.

Iisus ne spune că oile își cunosc păstorul și îi cunosc glasul. Iar glasul lui Hristos se află în poruncile Sale și se găsește în Sfintele Evanghelii. Dacă vrem să fim din staulul lui Hristos, trebuie să ascultăm și să împlinim poruncile Lui. Astfel evităm credința căldicică. Prin ascultarea de poruncile lui Hristos. Aceste porunci nu ne sunt date ca niște reguli arbitrare, ci ele sunt izvorul vieții, izvorul unei credințe vii. Ascultarea înseamnă dăruirea voinței noastre lui Dumnezeu, ca să fie înnoită, vindecată și restaurată în noi.

Dar dacă nu folosim timpul acestei vieți pentru a ne uni cu Hristos, atunci aceasta nu se va întâmpla niciodată. Acesta este timpul. Acum. Dumnezeu ne-a dat această viață ca să dobândim viața veșnică, mântuirea și unirea cu Hristos. Însă când această viață se sfârșește, nu mai există nicio altă ocazie. Vom avea o veșnicie, toată veșnicia, să cunoaștem ceea ce am risipit. Nu există un alt timp pentru a intra în unire cu Dumnezeu decât în această viață. Dar aceasta cere să ne despărțim de vrăjmașii lui Dumnezeu. Să înțelegem că unirea pe care o formăm în această viață cu demonii, cu răul, cu păcatul, poate deveni o veșnică unire, o unire veșnică cu răul.

Și așa cum recunoaștem glasul Păstorului nostru, să recunoaștem și glasurile lumii, ale trupului și ale diavolului. Căci ele ne vorbesc neîncetat, și adesea prin șoapte care ni se înfățișează ca fiind bune și sănătoase. Dar sunt glasuri din afara Bisericii. Nu trebuie să ascultăm glasurile din afara Bisericii. Ele ne vor spune că nu mai este nevoie să ne luăm crucea, că omul cel vechi al păcatului din noi nu trebuie omorât, că nu este nevoie de răstignire. Mântuirea este ușoară, spun ele, nu este nevoie să-L urmăm pe Hristos până pe Golgota, nu este nevoie să ne luptăm și să suferim. Cât de înfricoșător și de ironic este faptul că glasurile lumii, care odinioară strigau să fie răstignit, ne spun acum că nu trebuie să ne purtăm crucea. Și, bineînțeles, ele au făcut, fac, și vor continua să facă, cu poporul lui Hristos exact ceea ce au făcut cu El.

Dacă vrem să nu fim căldicei, trebuie să înțelegem că sufletul adună în el însuși calitățile, deprinderile și lucrurile cu care ne îndeletnicim și alegerile pe care le facem în această lume. Sufletul își adună aceste calități și se schimbă. Iar această stare o purtăm cu noi în veșnicie. Trebuie să ne întrebăm: în ce stare va fi sufletul meu când voi muri? Când sufletul meu va trece în veșnicie și când sufletul va fi dat în mâinile lui Dumnezeu spre judecată?

Starea sufletului nostru depinde de alegerile noastre, de felul în care ne petrecem vremea. Dar Dumnezeu ne-a dat darul pocăinței ca să o putem schimba spre bine și să biruim stricăciunea căreia ne-am dăruit atât de mult. Dacă trăim plinătatea vieții ortodoxe, harul lui Dumnezeu preface sufletul. Dar odată ce murim, starea sufletului rămâne fixată și gata pentru judecată. Nu mai avem nimic de făcut. Dacă am fost botezați, am făgăduit să ascultăm de poruncile lui Hristos, iar la judecată vom da seama în măsura în care ne-am ținut făgăduința față de El.

Oricât de slabi am fi, oricât de slabă ni s-ar părea credința noastră, trebuie să ne silim să fim o lumină, având în noi prezența lui Hristos. Acesta este focul care arde, acesta este harul lui Dumnezeu, aceasta este prezența lui Dumnezeu în noi. Suntem căldicei atât timp cât prezența lui Hristos nu ne încălzește inimile. Unirea cu Hristos, prezența Lui în sufletul nostru, înseamnă că credința noastră este vie și arde. O credință căldicică arată o inimă încă înrobită lumii și stăpânitorului ei. Să ne rugăm ca la momentul judecății, Dumnezeu să ne găsească sufletele transformate prin pocăință și ascultare.

„Dacă dorim să devenim liberi și să ne bucurăm de deplina libertate, atunci să învățăm să ne tăiem toate voile.” (Sf. Dorotei al Gazei)

„Cel care lucrează cu sârguință se forțează pe sine însuși, își înfrânge voia sa.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)

„Cel ce află mângâiere în lumea aceasta să nu nădăjduiască a primi mângâierea cea veșnică. Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este pregătită pentru cei care se mângâie aici, ci pentru cei prigoniți în această viață prin multe necazuri și strâmtorări.” (Sf. Atanasie cel Mare)

„Aceasta este esența tainei: să fim morți pentru lume, dar vii pentru Dumnezeu.” (Sf. Teodor Studitul)

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!