Animale incredibile care sfidează evoluționismul

Evoluționismul este una din ideologiile de bază ale curentului ateist. Cu toate acestea, însuși câțiva dintre evoluționiști se dezic de ea și devin creștini, datorită falsurilor pe care această ideologie le prezintă la o examinare mai atentă. Vizionați un amplu material în care un fost evoluționist, Jobe Ralph Martin, descrie cu mult umor și competență științifică „evoluția” sa către creștinism și motivele care l-a determinat la aceasta, studiind animale incredibile care sfidează evoluționismul.

Vizionare plăcută! (aveți podcastul și transcriptul după video)

Powered by RedCircle

Narator: Te-ai uitat vreodată la frumusețea și complexitatea vreunui animal, pasăre sau pește… și să te întrebi: „Ar putea, într-adevăr, acestea să fi fost create prin procesul evoluției? Ar putea timpul și șansa să fie însumate… și să ne dea toate frumusețile pe care le vedem în natură?”

Bună! Sunt David Hames și în următoarele minute vom privi îndeaproape câteva animale, dar vom spulbera exact acea idee.

CREATURI INCREDIBILE CARE SFIDEAZĂ EVOLUȚIA

Dr. Jobe Martin: scurtă prezentare

Narator: Vreau să vi-l prezint pe dr. Jobe Martin. Dr. Martin are un portofoliu foarte interesant. A fost profesor la colegiu și stomatolog. A lucrat chiar în echipa de stomatologi a președintelui Johnson pe Airforce 1, pe avionul prezidențial.

Dar în ultimii 20 de ani, dr. Martin a prezentat studenților… incredibilele animale care sfidează evoluția.

Dar nu întotdeauna a fost așa.

Dr. Martin este un om de știință în domeniul medical, și cândva credea teoria evoluționistă.

Dr. Martin: Evoluționismul, după cum am fost învățat: totul a început cu Big Bang.

Se afirmă că acest Big Bang a explodat expulzând gaze de hidrogen, îndeosebi, și cumva gazele s-au transformat în praf și praful s-a condensat, formând planeta Pământ.

Evoluționiștii spun că a început să se usuce și de-a lungul a milioane de ani de activitate vulcanică a produs apa și apoi, într-un mic lac, format din această apă, undeva pe planeta Pământ, aceste chimicale anorganice s-au adunat împreună și au fost combinate de un fel de raze X sau altceva și dintr-o dată a apărut această particulă de viață.

Și ei spun că asta s-a întâmplat acum 3,5 miliarde de ani. Și că apoi acea particulă de viață, cumva, după 3 mil. de ani, a devenit prima celulă. Ceea ce a fost undeva acum 600 milioane de ani. Iar mai apoi, progresiv, aceasta a devenit… frumoșii de voi.

Problematizarea

Narator: Tradiția științifică a dr. Martin a trecut printr-o evoluție sau mai exact: revoluție alăturându-se echipei colegiului stomatologic Baylor ca profesor. Acesta a fost începutul evoluției unui creaționist.

Dr. Martin: Și astfel, în 1971, am plecat la Baylor, în Dallas și mi-am ținut prima lecție. Și aceasta a fost „Evoluția dintelui”. Și am vorbit despre cum solzii peștilor au migrat gradual în gură și au devenit dinți și câțiva studenți au venit la mine în acea zi și m-au întrebat: „Dr. Martin, ați studiat vreodată afirmațiile științei creației?”

Ei, asta a fost în 1971 și nu auzisem vreodată despre asta. Pe atunci eram creștin de vreo 5 ani și mă gândeam: oare de unde vin ăștia? Niciodată nu auzisem despre asta și am zis: „Sigur, voi studia asta cu voi.” Mă gândeam că, fiind un tânăr profesor în kaki, îi voi spulbera.

Ei, bine… mi-au cerut să încep să studiez premisele evoluționiștilor. Și în toți anii, în cei 8 ani de educație științifică, niciodată nu am avut un profesor care să îmi vorbească despre vreo premisă. Și ne-am uităm peste premise și mi-am dat seama că se fac niște afirmații pentru care premisele nu sunt valabile! Când spun că rocile sunt foarte vechi și altele asemenea.

Gândacul bombardier

Apoi mi-au cerut să încep să studiez niște animale și să văd dacă acestea ar fi putut evolua. Primul lucru pe care l-am studiat a fost o gâză numită „gândacul bombardier” Această mică insectă are aproximativ 12 mm și produce un amestec chimic exploziv.

Am început, deci, să mă gândesc: „Bun, cum ar fi putut asta evolua?” Să spunem că evoluția este adevărată și evoluezi, dar nu ai un mecanism de apărare pentru că acela e mecanismul de apărare al gâzei, deci dacă evoluționismul e adevărat ar fi trebuit ca acesta să fi evoluat cumva.

Deci când explozia apare pentru prima dată, ce se întâmplă cu gâza? BUM!!! Spulberă gâza. Deci, bucăți din gâza spulberată nu evoluează.

Atunci cum s-ar putea întâmpla asta? Ei bine, aceasta nu se autodetonează; are o altă făbricuță de chimicale în interiorul ei, care produce chimicale. Gâza presează catalizatorul, astfel încât atunci când injectezi unul în celălalt, sunt ca un „nitro”, obții explozia.

Prima dată când produce acea substanță, din nou, se autodetonează iar. Dar nu o face. De ce? Pentru că are o cameră de ardere ca un scut de azbest. Și chiar și atunci s-ar autodetona dacă nu ar avea pe unde să ghideze explozia. Așa că are două duze pe care le poate îndrepta în orice direcție.

Modul de acțiune al gândacului

Să vedem. Păianjenul vine din lateral. Nu are timp să se întoarcă și să tragă. Poate doar să își ia arsenalul, să elimine și să tragă. Astfel tot ceea ce auzi din explozia micii gâze, ascultând ca om, este doar „POC”, dar oamenii de știință au rulat acea explozie cu încetinitorul și este ca un „TRRRT”. Este ca mii de miniexplozii secvențiale. Dar sunt atât de rapide încât tot ceea ce auzi este doar un POC.

Deci te gândești: „De ce ar fi așa?” A fost un lucru interesant pentru oamenii de știință care au studiat această gâzuță, de la univ. Cornell, alții din alte părți și ceea ce au descoperit a fost că dacă ar fi fost un singur POC mare, dacă ar fi tras, de ex., într-un păianjen, s-ar fi proiectat pe sine însăși de acolo. E ca pornirea unui motor cu reacție, jetul o propulsează. Dar de vreme ce este vorba de o explozie secvențială, își poate păstra poziția cu piciorușele. Cum ar explica evoluția o explozie secvențială?

Problema

Această gâzuță dă peste cap toată teoria evoluționistă. Nici vorbă ca un proces lent, gradual, să producă această mică gâză. Nu e posibil nici ca cea mai nouă teorie evoluționistă, cea a echilibrului punctat, care spune că evoluția a avut loc foarte rapid, să explice apariția acestei gâze.

Am început să îmi pun problema: „Cum a putut acest animal aparte să evolueze?” Era nevoie de toate părțile, era nevoie de toate deodată sau nu aveam animalul. Și stomacul meu a început să se frământe. Dacă vreau să fiu sincer, soția mea v-ar spune că stomacul meu s-a frământat timp de cinci ani. Mi-a luat 5 ani de frământări ca să-mi schimb gândirea. De la a gândi în mod evoluționist la a gândi mai degrabă că acest animal sau această mică creatură sau gâză sau ce o fi a fost creat în formă completă, exact așa cum e, pentru că aceasta era împotriva a tot ceea ce am învățat.

Narator: Știți că cel mai puternic animal din lume este de fapt gâza? De fapt, la un test, gâza rinocer a cărat în spate de peste 850 de ori greutatea ei. Ar fi ca și cum eu aș încerca să car 65000 kg. Nu cred…

Girafa

Acum să aruncăm o privire la cel mai înalt animal din lume.

Dr. Martin: Girafa este înaltă de aproximativ 6 m. Ca să primească sânge în partea superioară a gâtului lung, împotriva gravitației, girafa trebuie să aibă o pompă puternică și aceea este inima ei. Dar inima girafei poate avea până la 75 cm. O pompă mare și puternică. Acum – se plimbă pe aici, trăindu-și viața, totul e în regulă, dar dintr-o dată, această creatură de 6 m decide: am nevoie să beau apă. Așa că se apleacă să bea apă.

Acum avem o problemă. Pentru că acum această pompă în loc să pompeze împotriva gravitației pompează în sensul ei. Și așa inima dă un jet puternic, sângele zvâcnește în josul gâtului, lovește creierul strivindu-l. Și astfel își spulberă creierii. (!) Deci moare și se gândește în sinea ei: „Ar trebui cumva să-mi evoluez ceva, ca să-mi rezolv problema.” „Când vreau să beau apă îmi zbor creierii.” Da, știm că creaturile nu evoluează. …Și nici nu își zboară creierii. Pentru că atunci când se apleacă, are mici robinete în artere, ca niște valve. Acestea se închid. Dar ultima pompă este după ultima valvă. Așadar, este de ajuns să injecteze puțin sânge în creier, dar nu merge în creier. Ultima pompă împinge sângele într-un țesut buretos sub creier. Și acest burete se umflă ușor și girafa nu își zboară creierii ca să bea niște apă.

Cum își rezolvă girafa problemele

Acum vede o zebră alergând dintr-o parte și ea doar o ignoră, dar vede un leu venind din cealaltă parte. „O, leul o să mă mănânce, trebuie să dispar!” Apropo, cum face diferența? Evoluționiștii nu ne pot explica asta dar adevărul e că vine leul și mânâncă girafa. Așa că girafa se ridică, sare în sus și aleargă vreo cinci pași și moare. Nu are îndeajuns oxigen în creier. În timp ce e acolo moartă leul o mănâncă. Acum ea se gândește: „Trebuie să evoluez!” „Am problema asta: mor atunci când mă ridic repede.” Dar bineînțeles că nu o face. De ce? Pentru că Dumnezeu a creat-o.

Deci, când începe să își ridice capul, micii robineți, micuțele valve din artere sunt deschise, iar buretele de sub creier stoarce ușor ultimul jet de sânge oxigenat, împingându-l în creier. Sunt mici valve în venele care coboară pe gât în jos, acestea se închid, iar când girafa e cu capul sus și aleargă, totul este bine. Presiunea sanguină este bună și ea se simte bine. Ei bine, cum ar fi evoluat asta? Ea are nevoie de toate acele componente, toate la un loc, toate în același timp, toate deodată sau este moartă. Și astfel eu cred că girafa este o altă dovadă a unui designer. Avea nevoie de cineva să o proiecteze exact așa cum este.

Narator: Cea mai înaltă girafă cunoscută a fost numită George. Trăia la grădina zoologică Chester din Anglia. George atingea înălțimea de 6 m la vârful coarnelor. Un alt lucru interesant la girafe: ele nu au corzi vocale.

Ciocănitoarea

Iată o pasăre pe care o vezi în jurul casei tale. Dar după ce te uiți mai îndeaproape s-ar putea să ți se pară de necrezut.

Dr. Martin: Ciocănitorile sunt niște păsărele foarte speciale. Ciocul ciocănitoarei este de o forță industrială. E mai puternic decât ciocurile altor păsări. Ea are picioare speciale. Cele mai multe păsări au 3 degete în față și unul în spate. Ciocănitoarea are 2 degete în față, 2 în spate. Și așa se poate cățăra pe trunchi, pe trunchi vertical. Poate urca drept, poate să coboare, poate merge lateral, se poate cățăra unde vrea. Are niște pene speciale la coadă. Acestea sunt deosebite de penele altor păsări: mai rezistente, mai spongioase foarte puternice și dure. Pentru că se ancorează cu cele 2 picioare și cu penele cozii.

Așa că face o gaură, își fandează penele cozii și dă cu capul de copac. Ai crede că dl. ciocănitoare ar merge acasă și i-ar spune d-nei ciocănitoare: „Whaa! Am durerea asta de cap. Toată ziua am dat cu capul de copac.” Dar nu o face. De ce? Pentru că Dumnezeu l-a creat cu echipament special. De exemplu: între cioc și craniu există o bucată de cartilagiu ce acționează ca un amortizor de șocuri. Craniul este cel mai gros os raportat la greutatea corporală, dintre animale. De altfel neurochirurgii studiază creierul ciocănitorilor, cum este acesta fixat, pentru a ajuta pe accidentați cu traume craniene cărora trebuie să le fixeze înapoi creierul. Și ei studiază ciocănitori.

Limba ciocănitoarei

Ciocănitoarea cu craniul tare, cu amortizor de șoc, cu ciocul ei puternic, cu penele cozii și cu picioarele ei, e echipată, cu excepția unui lucru: odată ce face gaura trebuie să scoată afară insecta pentru că aceea îi e prânzul. Dar cum va face? La cele mai multe păsări limba iese până la vârful ciocului. Limba ciocănitoarei iese cu 4 cm în afara ciocului. De ce? Pentru că va face o gaură, va găsi tunelul insectei, își va strecura limba înăuntru și va trage insecta afară. Acum ar trebui să spui: „Mi-aș putea introduce limba în gaura din copac și să trag afară insecta?” Bineînțeles că nu. Cum face atunci ciocănitoarea? Ei bine, Dumnezeu a făcut ciocănitoarea cu țepi pe vârful limbii. Și ea, literalmente, înjunghie larva, pentru că aceasta nu vrea să iasă.

Și dacă aceasta nu este suficient, are în limbă o făbricuță de lipici care produce cu precizie exact lipiciul potrivit pentru a lipi insecta, lipici ce nu se lipește de ciocul ei. Și așa trage insecta în gură. Acum avem o problemă (Dacă evoluția este adevărată) Să zicem că în sute de mii de ani ciocănitoarea a dobândit toate astea, își lipește limba de-o insectă, apoi o înghite. Dar ce se întâmplă cu limba? Își înghite limba (!) Moare. Se autostrangulează. Dar nu o face. De ce? Pentru că atunci când introduce insecta în gură… are o altă făbricuță care produce solventul cu care dizolvă lipiciul. Deci dizolvă lipiciul, desprinde insecta, înghite insecta… Dumnezeu a făcut-o așa!

Ochii ciocănitoarei

Ciocănitorile, când ciocănesc, își deschid ochii între fiecare două ciocănituri și se concentrează, țintesc din nou, închid ochii și apoi lovesc. Deci tu auzi o ciocănitoare care face DRRR! DRRR! De fiecare dată când auzi acel DRRR! După fiecare ciocănitură își deschide ochii, se concentrează, țintește cu ciocul și lovește copacul. De ce? Se credea că doar pentru a evita așchiile. S-a măsurat forța impactului dintre capul ciocănitoarei și copac și forța e atât de mare încât, dacă nu ar fi închis ochii, aceștia ar fi sărit afară Deci te-aș întreba: ai văzut vreodată o ciocănitoare oarbă? Nu. Ele niciodată nu greșesc. Niciodată.

Ciocănitoarea verde europeană

O ciocănitoare deosebită, ciocănitoarea verde europeană. Eu cred că este unică în tot regnul animal. Nu știu sigur, dar cred că ar putea fi așa. Limba ei este diferită de oricare alta, din câte știu eu. Limba noastră începe la baza gâtului, urcă și se continuă în față spre exterior. Limba ei începe la baza gâtului, coboară pe gât în jos, urcă prin partea din spate până în creștetul capului pe sub piele, iese printr-o găurică dintre ochi, intră într-una din nări iar apoi iese în afară prin cioc.

Și tu ar trebui să întrebi: cum a evoluat aceasta? Le-am adresat evoluționiștilor această întrebare. Am zis: spuneți-mi voi cum și de unde vine această limbă? N-au nici o idee. Nu pot să-mi spună. Am zis: voi îmi spuneți că această pasăre a evoluat dintr-o altă creatură, dar nu este nici o alta cunoscută cu o astfel de limbă. Cum s-a întâmplat? N-au nici o idee. Deci ce-aș putea eu spune, creaționist fiind? Zic: Dumnezeu a creat ciocănitoarea.

Și cred că a creat-o… pentru a arunca o provocare comunității evoluționiste. Deoarece pe măsură ce studiază această mică pasăre, ei știu că nicidecum acest lucru n-ar fi putut evolua. Dar aceasta ne duce exact la pasajul din Romani, 1:18,19 care spune că pe măsură ce oamenii studiază creația, studiază ceea ce Dumnezeu a creat. Pentru că, însă, ei sunt nesinceri, vor înăbuși adevărul, vor ascunde dovezi. Și eu cred că este exact ceea ce se întâmplă.

Problema evoluționiștilor

Cred că sunt oameni foarte inteligenți care studiază știința și o fac foarte bine dar dintr-o dată ajung într-un punct unde trebuie să decidă: acest lucru s-a întâmplat cumva într-o lungă perioadă de timp sau… cu siguranță arată ca și cum s-ar fi putut întâmpla doar… BANG!! Exact așa cum este. Deci, dacă descoperă: „Hei! Nu am cum să descriu asta în termeni evoluționiști”, ei sunt puși în fața celeilalte opțiuni, care e: poate un designer și un creator. Iar ei spun: „Eu nu vreau să merg în direcția aceea.” Astfel ei înăbușă acea evidență. Și astfel, multe lucruri pe care eu le-am studiat, a trebuit să căutăm doar pentru a găsi informații despre ele, pentru că nu sunt în tratate științifice. Ei pur și simplu nu le pun. Pentru că n-au cum să le explice. Și astfel, pur și simplu le ignoră.

Pasărea incubator australiană

Narator: O altă pasăre, care i-a atras atenția dr. Martin, trăiește în Australia.

Dr. Martin: Este o pasăre mică, în Australia. Se numește „pasărea incubator australiană” Unii oameni o numesc „făuritorul de movile”. Uneori este numită „curcanul perie”. Sunt specii diferite, dar noi vom vorbi doar despre una.

La această pasăre, pe aprox. 1,5-2 Kg femela are două îndatoriri. Prima este să examineze cuibul și să verifice dacă va fi bine. Masculul construiește cuibul iar femela îl verifică.

Acum tu ai spune: ce-i așa mare lucru? Ea va verifica cuibul. Ei bine, acest cuib nu e obișnuit. Unele cuiburi au fost măsurate ca având 15 m în diametru și 6 m în înălțime. Unele dintre ele sunt săpate în murdărie. Deci este imens. De aceea se numesc „făuritorii de grămezi”. E ca o imensă grămadă de frunze uscate și paie.

Deci ea vine și sapă acolo apoi iese și îi spune d-lui pasăre: „Acesta nu îmi place.” Atunci el spune: bine, așteaptă câteva luni. Îți voi construi altul. Și el construiește altul. Să zicem că acesta îi place. Acum ea trece la îndatorirea numărul doi. Și aceasta este să facă ouă.

Ouăle „făuritorului de movile”

Ea face câte un ou la fiecare trei zile, timp de șapte luni. Și este o pasăre de 1,5-2 Kg iar ouăle sunt fiecare aproape de 230 g. Sunt aproape la fel de mari ca un ou de struț. „Imposibil! Imposibil! Este moartă!” Adică nu poate așa ceva! …Dar ea poate.

La această specie, femela face un ou cu coaja foarte groasă. Și acesta are pori. Ouăle tuturor păsărilor au pori, așa respiră puiul. Dar la aceasta porii sunt formați ca niște conuri de înghețată. Vârful conurilor este în partea de dinăuntru a cojii. Deci, pe măsură ce puiul se dezvoltă în interiorul cojii, ajunge la o zi în care nu poate lua îndeajuns aer. Face: „Hh! Hh! Nu pot lua îndeajuns aer.” Și astfel începe să răzuiască, să zgârie stratul interior al cojii. Iar aceasta face găurile mai mari. Crește conul de înghețată. Acum poate respira. Și face asta tot timpul până când, în final, iese afară din coajă.

Grija cuibului

Masculul are grijă de cuib. Femela, după ce face ouăle pleacă, iar acum el are grijă de cuib. Acum ai spune: „Păi, asta e o problemă mare?” Ei bine, da. Pentru că fiecare specie are diferite aptitudini pentru cuib. Despre aceasta voi vorbi. Masculul păstrează cuibul la 33ºC timp de șapte luni. Iar dacă variază mai mult decât un grad, în oricare parte față de 33ºC, puiul moare Deci, tăticul pasăre e acolo în fiecare zi sapă cuibul și verifică temperatura și oamenii de știință nu sunt siguri cum asigură temperatura.

Dar el o verifică: „Ho! Sunt 34ºC, este prea cald. Trebuie să fac ceva.” Așa că aleargă repede înapoi și încearcă să pună nisip deasupra pentru a se reflecta mai multă lumină de la soare. Are moduri diferite de a face asta. Totodată păstrează cuibul la 99,5% umiditate. Dacă coboară la aprox. 80% puiul se deshidratează. Oul se usucă. Trebuie să păstreze cu strictețe 99% umiditate. Deci 33ºC, 99% umiditate. Este imposibil pentru o pasăre de 1,5-2 Kg.

Eclozarea

Când puiul eclozează din ou are deja toate penele. Din câte știu este singura pasăre care e gata de zbor. Dar nu poate zbura pentru că e sub grămada de frunze și paie. Nimeni nu hrănește această pasăre mică. Tati nu hrănește pasărea, mami nu o hrănește. Puii ies din ouă și cumva ei știu: „Trebuie să ies de-aici.” Deci se întorc pe spate și încep să zgârie crenguțele și frunzele de deasupra lor. Acestea vor cădea pe piept.

Își scutură pieptul, le aruncă jos cu aripioarele, apoi iar sapă, acestea cad, le scutură, le aruncă jos. Trebuie să sape trei zile pentru a ieși afară din cuib. Și nimeni nu le-a spus să facă asta. Nimeni nu le-a spus să plece. „Încotro, în ce parte să merg?” Dar cum știu asta? Evoluția nu poate explica lucruri din acestea.

Deci, iese din cuib și nimeni nu-i arată ce să mănânce. El pleacă, știe ce să mănânce, știe cum să prindă și să găsească. Iar apoi, anul următor, masculul va construi cuibul. Dar tăticul pasăre nu i-a arătat cum. El începe să construiască o movilă singur deși nimeni nu i-a arătat cum să facă. Este o minune. Este chiar o minune. Și te uiți chiar și la o pasăre cum ar fi „pasărea incubator australiană” și spui: „Cum ar putea evolua așa ceva?” Dacă această poveste evoluționistă este adevărată cum se poate întâmpla așa ceva? Aș spune: „Doar Dumnezeu ar fi putut face asta.”

Ouăle

Narator: Iată ceva ce scoatem din frigider, mulți dintre noi, în fiecare dimineață.

Dr. Martin: Dacă iei un ou și îl pui în apă caldă vei vedea ieșind bule de aer. De ce vezi acele bule? Pentru că sunt mici găurele pe tot cuprinsul cojii. De fapt sunt cam 10.000 în coaja unui ou de găină. Acele găuri sunt acolo pentru ca puiul să respire, pentru că pe-acolo își primește aerul, să poată elimina deșeurile în afara cojii, Deoarece, pe măsură ce se dezvoltă puiul, va mânca gălbenușul și rezultă deșeuri, apă și altele de care nu are nevoie și trebuie să poată să scoată deșeurile în afara cojii sau… De exemplu, doar apa, pe care trebuie s-o elimine: s-ar îneca, chiar acolo în coajă.

Cum explici toate mecanismele complicate și sincronizarea perfectă necesare ca un ou să se dezvolte așa încât toate acestea să aibă loc? La fiecare pas, puiul ar fi mort fără ele. Totul trebuie să se întâmple într-o zi anume, într-o anumită ordine și sincronizarea trebuie să fie perfectă sau ai un pui mort.

Dacă ai fiert vreodată un ou, ori ai mâncat ouă fierte tari, ai observat că în interior este un fel de membrană. Membrana trebuie să fie acolo și vom vorbi despre asta într-un minut. Dar la un capăt oul este plat. Și arată de parcă puiul nu a umplut complet oul. Ei bine, acela este un loc special numit „sac aerifer”. Deci acum luăm toate aceste părți și le punem împreună și avem un ou fertilizat, iar acum puiul se dezvoltă.

Creșterea puiului în ou

În a 5-a zi inimioara lui funcționează, vase de sânge au crescut în afara puiului, două dintre acestea au urcat și s-au prins de membrană. Și acelea sunt cele prin care va respira, prin care își va primi aerul. Aerul vine prin pori, prin găurile din coajă până la membrană, iar apoi membrana transferă oxigenul la arteră, care intră în pui. Apoi celălalt vas care se prinde de membrană elimină deșeurile, așa că este un proces în care unele intră iar altele ies din coajă. Încă două vase de sânge se prind de gălbenuș și așa se hrănește el. Și pe măsură ce trăiește în găoace se mărește și nu mai are suficient aer și asta este în cea de-a 19-a zi.

În acest timp i-a crescut un dinte mic pe vârful ciocului numit „dinte de ou”. Nouă în general ne cresc dinții înăuntrul gurii nu pe cioc, dar puiul are acest „dinte de ou”. Și în a 19-a zi face cu acesta o găurică în zona plată a oului unde se află aerul, numită „sac aerifer”. Acum puiul are aer pentru șase ore.

Eclozarea în detaliu

Noi când înotăm și ajungem pe fundul piscinei și nu mai avem aer și ne ridicăm la suprafață, zicem: „Ha! Am reușit.” De obicei stăm acolo, ne relaxăm, respirăm un timp… Ei bine, puiul nu! Deoarece, când puiul intră în sacul aerifer, și face: Hh! Hh! „N-am suficient aer.” Și găurește sacul în ziua a 19-a, nici mai devreme nici mai târziu, altfel e mort. În a 19-a zi! Intră în acel sac. Acum are șase ore. Acum, oare stă acolo și respiră acel aer sau spune: „Trebuie să fac altceva cu aerul acesta.” Asta și spune. „Trebuie să sap o găurică și să folosesc aceste șase ore de aer.” „Am șase ore să fac o găurică prin găoace.” Și acum el respiră din a 19-a până în a 21-a zi prin această găurică din înveliș. A 21-a zi este ziua în care el iese afară din găoace.

Între timp, sistemele care erau prinse de membrană și sistemele care erau prinse de gălbenuș, toate acele vase au început să se desprindă, să se detașeze și când puiul iese afară din găoace, uneori s-ar putea să aibă vase de sânge atârnând pe undeva, sau așa ceva. Dar adevărul e că pentru el e ca și cum și-ar fi dat jos costumul spațial. Și e gata de plecare.

Dumnezeu le-a făcut pe toate

Deci iese din găoace în ziua a 21-a, dar fiecare pas din acest interval a trebuit să se sincronizeze perfect și a trebuit să se realizeze perfect și când iese afară e o entitate distinctă. Nu e nici o greșeală. Acesta e un pui. E ceea ce vedem în întreaga natură. În fosile și în creaturile vii. E chiar distinct, identificabil. Le putem eticheta: „Aceea este o vacă, acela este un pui.” Deci eu cred că aceasta e încă o dovadă că Dumnezeu a făcut totul, inclusiv puișorii, exact așa cum sunt.

Narator: Uau! Micul dejun nu va mai arăta la fel. Știați că într-un test oficial al universității din Missouri găina numărul 2988 a ouat 371 de ouă în doar un an? Sunt o grămadă de ouă.

Castorul

Știți că animalele respiră aer. Deși unele par mai acasă în apă. De exemplu, castorul.

Dr. Martin: Castorul e uimitor pentru că e inginer. Își construiesc vizuinile cu tehnică inginerească. Inginerii studiază digurile lor pentru a vedea cum să întărească barajele și cum să canalizeze apa. E ca și cum castorul știe toate acestea. Așa că inginerii noștri merg la facultate ca să studieze castorii, așa cum neurochirurgii studiază ciocănitorile. Ca și cum Dumnezeu ne-a dat exemple în creația Lui ca să facem lucrurile bine.

Deci, un castor își construiește casa și de obicei are vreo 2 intrări ce vin sub apă și își construiește casa astfel încât gazele, care se acumulează înăuntru, să poată fi eliminate iar oxigenul să intre. Însă își construiește casa în așa fel încât el se păstrează uscat înăuntru. Astfel pot avea acolo pui de castor și au un loc plăcut, curat și uscat. Depozitează hrană pe fundul râului, și asta înseamnă că el trebuie să fie sub apă frecvent.

Echipat de Dumnezeu

Iarna, acolo unde trăiesc cei mai mulți castori, se face foarte frig. A prevăzut Dumnezeu asta? O, da! Bineînțeles! Castorul intră sub apă. Are un fel de pleoape transparente, ca ochelarii, și poate vedea prin pleoape, sub apă. Și pentru nu-i intra gunoaie în ochi. Are supape nazale care se închid pentru a nu-i intra apă, supape la urechi care se închid pentru a nu intra apa în urechi.

Un lucru deosebit care îmi place: are niște supape în fundul gurii care îi acoperă gâtul și molarii, măselele din spate. Dinții din față nu sunt sensibili, deoarece aceștia sunt cei pe care îi folosește pentru a roade copacii. Și aceștia se tocesc. Ei cresc continuu, se tocesc și cresc iar. Deci nu sunt sensibili. Dar dinții din spate sunt. Deci Dumnezeu a făcut niște supape mici pentru a-i proteja de apa rece din timpul iernii.

Apoi să ne gândim la felul în care înoată castorul. Poate lua o ramură care are o greutate, o încărcătură pe ea și poate traversa chiar o apă cu curenți. El vrea să traverseze, dar este dincoace și curentul este puternic și trage o creangă și poate traversa exact perpendicular. Va compensa. Deci face calcule matematice. Și calculează cum trebuie să cârmească cu coada pentru a compensa greutatea încărcăturii și curentul din râu și ajunge de fiecare dată acolo unde vrea să meargă. Nu cred că evoluția are o explicație pentru asta dar cred că Dumnezeul meu are.

Ornitorincul

Un alt animal este ornitorincul. Și acest animal e fascinant. E similar castorului, petrecând o mare parte a timpului în apă. Are degete membranare și face ouă, cam ciudat pentru un mamifer. Dar, oricum, ceea ce e fascinant e felul în care își găsește hrana. Un ornitorinc mănâncă creveți foarte mici pe care îi găsește în apă. Dar când intră în apă, spre deosebire de castor, care are pleoape transparente, ornitorincul își închide ochii, are supape nazale care se închid și ele, așa că nu vede nimic, nu miroase nimic.

Deci cum își găsește crevetele? Are în interiorul lui un mecanism care detectează impulsurile electrice generate în coada crevetelui între mușchi și nerv. Când nervul trimite un impuls mușchiului, este un impuls electric foarte mic, iar ornitorincul „citește” acel impuls electric și asta îl conduce la hrana sa.

S-au făcut experimente în care au pus un crevete mort în acvariu cu baterii de lanternă. Și ornitorincul s-a îndreptat spre baterii pentru că acolo era un curent electric. Își găsește hrana „citind” minusculii curenții electrici. Acesta este un miracol. Absolut un miracol.

Păianjenii

Narator: Nu știu despre voi, dar eu nu sunt un fan al păianjenilor. Asta-mi dă de gândit. Cum ar putea ceva atât de înfiorător și sălbatic să fie incredibil?

Dr. Martin: Există un păianjen pe care noi îl avem în Texas și se găsește și în alte zone ale U.S. numit „Păianjenul de grădină negru și galben”. Unii oameni îl numesc „păianjenul fermoar”. Pentru că în mijlocul pânzei întotdeauna face niște semne mici, caracteristice, ca un fermoar mic din mătase. Și acest păianjen e chiar uimitor. Noi am crescut câțiva… au crescut în casa noastră. Deci i-am urmărit, i-am hrănit cu lăcuste și greieri și…

Și ei au șapte tipuri diferite de pânză pe care le fac. Ei fac un anumit tip de pânză care nu e lipicios. Și pe aceea aleargă pe pânză să captureze mica insectă. Mai au o pânză care e lipicioasă, care prinde insecta. Și aceste pânze nu sunt mici. O femelă matură are o pânză cu diametrul de cca 60 cm. Ea are cam 5 – 6 cm și face lucruri interesante.

Dacă vii foarte aproape de ei în timp ce stau acolo liniștiți pe pânza lor, uneori vor face ca pânza lor să tremure ca o trambulină. Vor veni la tine spunând: „Pleacă de-aici! Nu vreau să te-apropii!” Dar apoi, când prind o insectă, aleargă și o prind și lansează fâșii de pânză cu care înfășoară insecta. Și lansează fâșii, nu firișoare subțiri. Și mi se pare fascinant, cum ei pot controla asta. „Am nevoie de o fâșie pentru acest lucru.” Sau… „Am nevoie de un fir pentru acest lucru.” „Am nevoie de un fir lipicios pentru acest lucru.” Știu exact ce vor să facă.

Nașterea

Unii din ei, după ce se nasc, puii de păianjen… De fapt femela depune de la 30 la 55 de ouă în săculețul ei. Încă un lucru interesant… ea face acest sac de ouă din diferite tipuri de pânză. Și rotește acest săculeț apoi îl înfășoară cu o pânză mătăsoasă și în final înfășoară o pânză de culoare castaniu-roșiatică. Deci are chiar și diferite culori ale pânzei. Dar umple acest sac… ai crede că îl umple pe sus. Dar îl umple din partea de jos.

Merge dedesubt și își împinge ouăle de jos în sus în sac și apoi pudrează fiecare ou cu un fel de praf fin de la o altă făbricuță pe care o are în interior așa încât ouăle să nu se lipească unele de altele. Apoi împinge ouăle înăuntru și sigilează fundul. Și uneori face asta toamna. Noi avem chiar acum unul la noi acasă, stând acolo și primăvara viitoare ouăle vor ecloza. Deci stă acolo toată perioada iernii.

Zborul

Uneori acești mici păianjeni când eclozează decid: „cred că vreau să plec la Acapulco.” Nu știu ce cred ei, dar ies afară și lansează fire de pânză și așteaptă să-i ia vântul. Apoi dau drumul pânzei și vântul în ridică. Oamenii au găsit acești păianjeni la 5000 m sus în aer. I-au urmărit zburând 2500 Km. E fascinant. Cum decide un păianjen: „Azi plec într-o călătorie.” „Voi arunca pânza, cred că trebuie să plec în altă parte.” Dar așa se împrăștie ei.

Un alt lucru interesant este felul în care cresc. Carapacea lor nu crește. Au un fel de carapace la exterior. Deci trebuie să iasă din ea, iar dacă nu o fac, mor. Păi, cum vor ieși? Ei bine, au o făbricuță în interiorul lor care face cu exactitate și precizie fluidul potrivit. Se numește „fluid de lepădare”. Așa că într-o zi anume ei fac să țâșnească acest „fluid de lepădare” într-un loc anume a carapacei. Trebuie să fie locul potrivit. Și acesta dizolvă carapacea și face un fel de trapă. Astfel ei pot împinge acea trapă în sus, se târăsc afară din acea crustă și apoi încep să își formeze una nouă. Și le leapădă de mai multe ori pe măsură ce cresc.

Problema evoluționistă

Păi, acuma poți zice: „Să gândesc oleacă!” „Dacă evoluționismul este adevărat… cum ar putea acest păianjen mic să dezvolte această făbricuță?” „Să producă fluidul de lepădare ca acesta să dizolve cochilia?” Trebuie să fie fluidul potrivit pentru a dizolva crusta. Dar trebuie s-o dizolve în locul potrivit, altfel tot nu poate ieși din ea. Și toate astea trebuie să se întâmple exact în ziua potrivită, altfel păianjenul moare în carapace. Deci: supraviețuirea celui mai adaptat? Atunci acești păianjeni n-ar trebui să existe.

Unii oameni văd acești păianjeni mari și le place să-i strivească. Dar eu spun: „Să-i lăsăm… lăsați-i să trăiască!” Ei mănâncă alte insecte dăunătoare și altele și sunt păianjeni frumoși și sunt amuzanți. Dumnezeu a făcut creaturile sale și creația Sa, și pentru ca noi să o studiem. Și să o studiem cu atenție. Ideea e că pe măsură ce o studiem îi mulțumim și Îl slăvim. Și cred că așa trebuie să studiem lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat.

Narator: Poate că în cele din urmă păianjenii nu sunt atât de răi. Cum de nu am învățat acestea în școală? Mai am ceva de studiat.

Șopârla Gecko

Dr. Martin: În sud-vestul Statelor Unite, avem diferite tipuri de șopârle și câteva sunt foarte interesante. Una dintre ele, numită „Gecko”, are niște caracteristici foarte speciale: picioarele ei. Dacă ai o șopârlă gecko acasă – sunt prietenoase – o poți vedea alergând pe tavan. Poți să ai tavanul din sticlă. Aleargă și pe sticlă. Nu cade. Gravitația nu o trage jos.

Iar oamenii de știință, pentru mulți ani, pur și simplu nu au știut: ce face această șopârlă să se lipească așa? Așa că i-au luat picioarele, care sunt speciale, și le-au mărit. Și au descoperit că pe ele sunt un fel de perișori, smocuri mici de păr. Și s-au gândit: „Păi asta nu-i de-ajuns.” Asta a fost la o mărire de 2000 de ori. Și au zis: „Ei bine, nu e de-ajuns. Aici ne scapă ceva.”

Piciorul special

Așa că au pus perișorii la microscopul electronic cu baleiaj și i-au tot mărit. Și au ajuns la o mărire de 35.000 ori. Și dintr-odată… acolo era răspunsul. Toți acești perișori sunt ventuze minuscule. Dar trebuie să le mărești de 35.000 de ori doar pentru a vedea ventuzele. Aceste ventuze sunt atât de puternice, încât dacă piciorul nu ar fi fost făcut într-un fel special, acea gecko – când să spunem că și-ar pune piciorul pe tavan – s-ar fixa acolo, n-ar mai putea mișca.

Deci, piciorul ei a trebuit să fie făcut în așa fel încât să poată folosi alte părți ale piciorului ca să își desprindă ventuzele. Deci ceea ce va face este… și dacă te uiți la piciorul gecko-ului arată diferit de o șopârlă normală. Cele mai multe șopârle au degete cu unghii mari, iar gecko are aceste pernițe la picioare. Și poate lua picioarele – care sunt aproape rotunde pe partea de jos, așa că, de exemplu, poate folosi ventuzele din față pentru a le desprinde pe cele din spate.

Sau le poate folosi pe o parte să desprindă pe cele din cealaltă parte. El face asta în mod natural, dar așa se întâmplă. Cum și-ar putea evolua o șopârlă ceva care trebuie mărit de 35.000 ori pentru a putea fi văzut? Cum și-ar dezvolta ea așa ceva? Și de ce ar evolua așa ceva? Și de ce ar avea exact tipul potrivit de picior necesar pentru a funcționa cu acele ventuze? Toate acelea trebuie să fie fost acolo deodată.

Șopârla Chakowala

Apoi avem cealaltă șopârlă, numită șopârla Chakowala. Și ea are trei lucruri distincte care o face deosebită. Una dintre ele este că are pielea de pe spate aproape ca o pătură. Această piele își schimbă culoarea. Va începe dimineața, când va fi întuneric, trebuie să absoarbă mai multă lumină, pentru că este un animal cu sânge rece și are nevoie să-și încălzească sângele ca să fugă de dușmanii săi. Astfel îl va încălzi.

Dar mai târziu, după amiaza în deșert, când soarele este fierbinte, se schimbă în culoarea bej deschis. Și reflectă soarele, astfel încât sângele ei să nu fiarbă. Are și un mecanism de apărare: Coioții vor să mănânce aceste mici șopârle. Și ei chiar încearcă să le mănânce. Ea va alerga într-o crăpătură dintre stânci. Și își va expanda corpul ca un pește balon. Își va umfla corpul. Acum ea este blocată și ei n-o pot scoate afară. Nu e nici o cale de a o scoate. A luat forma acelei crăpături… mecanismul ei de apărare.

Fabrica de desalinizare

Ceea ce-mi place la șopârla Chakowala este fabrica de desalinizare. Asta înseamnă că are prea multă sare în sânge. De ce? Pentru că trăiește în deșert și nu este apă și nu are nimic de băut. Deci, mâncând plante, animăluțe și insecte, adună sare. Pentru că nivelul sării crește, e destul să moară. Când știe ea că are prea multă sare? Păi, când are prea multă sare ce face aceasta? O omoară. Deci, supraviețuirea, sau extincția. E terminată. Dar nu este. De ce?

Dumnezeu a făcut o făbricuță în nasul lui. Este o făbricuță de desalinizare. Este o făbricuță care pe măsură ce sângele adună sare, deodată se gândește: „Cred că trebuie să scot sarea afară din sânge” „O voi arunca prin fabrica mea.” Astfel că presează sângele, direcționează sângele prin această făbricuță. Și acea făbricuță scoate sarea din sânge. Din când în când șopârla Chakowala face: … „Hapciu!” Și strănută cristale pure de sare. Cred că ai putea lua o șopârlă Chakowala s-o pui pe masa din sufragerie și să spui: „Bine, Chuk. Avem nevoie de puțină sare.” Avem sare pură din strănutul unei șopârle. Cred că asta-i incredibil. Ea este una din creaturile incredibile pe care le-a făcut Dumnezeul nostru.

Omul

Narator: Care este cea mai complexă creatură? Trebuie că noi suntem.

Dar cum am ajuns aici? Suntem noi veri îndepărtați ai maimuțelor? Sau am fost concepuți de un Creator? Iar dacă este așa, este posibil să fie adevărat ce zice Biblia despre creație?

Dr. Martin: Dacă privim la relatarea din Facere despre crearea omului de către Dumnezeu, aceasta spune că El a făcut omul complet matur. Adam, când apare, era adult, bărbat adult, bătrân de doar un minut. Spune că El a luat o coastă și a făcut-o pe Eva.

Unii creștini ar spune: „Pot avea evoluția, pot avea și Biblia.” Ei bine, acum avem o problemă. Sunt evoluționiști cei care învață că femeile au evoluat din coaste? Bineînțeles că nu. Ceea ce spune Biblia e că Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coastă. Când Adam se trezește din anestezie și o vede pe Eva… ea este complet adultă. Ea este în vârstă de două secunde, dar este complet adultă. Dacă credem perspectiva Biblică, trebuie să credem că Dumnezeu a creat creaturi adulte și că omul este una dintre acele creaturi.

Referințele biblice

Aș putea adăuga: „Poate Creatorul nostru să face astfel de lucruri?” Biblia spune în trei locuri că Iisus este Creatorul: Coloseni 1, Evrei 1, Ioan 1. Deci Iisus este Creatorul. Deci El a creat omul pe deplin adult. Când Eva a apărut ea era complet matură, femeie complet adultă, complet matură; pomii, complet maturi cu piersici pe ei. Piersica era coaptă.

– „Adam, în cât timp crește o piersică?”

– „Trei zile, Eva.”

– „Asta nu se poate.”

– „Ba da. Dumnezeu a făcut pomul cu fructul acum 3 zile.”

Dacă vom crede creaționismul, așa cum o relatează Geneza, trebuie să credem că Iisus, Creatorul, a avut abilitatea de a face asta.

Păi, una din minunile Sale… Prima Sa minune, Ioan, cap.2: schimbă apa în vin. A folosit șase vase mari cu apă. În Ioan 2:8 că atunci când nunul a gustat din acea apă a spus: „Ăsta-i cel mai bun vin!” Păi cum faci vin bun? Se învechește. Cât de vechi este? Are un minut. Câte vase? Șase. Câte zile au fost în săptămâna creației? Șase. Crearea cu o vechime instantanee în Geneza 1… crearea vinului cu vechime instantanee în Ioan cap.2. Nu cred că acesta e un accident.

Urechea umană

Cum a făcut omul? Păi, hai să ne gândim la urechea noastră. Mai întâi, privești la urechea umană și te gândești: „Ăsta-i un lucru ciudat.” Adică, avem aceste lucruri cu care auzim. Apoi te uiți la animale și toate au urechi și totuși nu toate au. Multe animale aud fără urechi. Dar noi avem urechi.

Timpanul urechii umane este o minune. Are o mișcare atât de mică încât chiar nu o poți măsura. Unii oameni de știință au spus că mișcarea timpanului sub acțiunea sunetelor, este cam aceeași cu o sutime din grosimea unei molecule de hidrogen. Aceasta este cea mai mică moleculă! Deci acea mișcare minusculă poate face diferența dintre o trompetă, toba mare, mama ta spunându-ți să mergi să-ți faci patul, tatăl tău spunându-ți că nu poți avea mașina deseară, pentru că nu ai ajuns la timp seara trecută… Și acea mișcare minusculă face diferența între toate acele sunete diferite.

Și ele intră exact în creierul nostru, iar creierul ne spune: „Asta care vorbește e mama iar acesta e tata, aceasta este orchestra simfonică.” Și noi putem auzi muzică. Putem auzi pe cineva spunând: „Te iubesc!”, ceea ce tuturor ne place. Cum? Doar cu o mișcare nici cât grosimea moleculei de hidrogen. Ăsta-i un miracol! Ăsta-i un miracol! Și asta e în interiorul capului nostru!

Ochiul uman

Ochiul nostru. Același lucru. Oamenii de știință nu au fost în stare să reproducă ceea ce face ochiul nostru. Nu pot face o lentilă pentru camera foto – și fotografilor le-ar plăcea să aibă o astfel de lentilă – care vede clar la mare distanță, vede clar foarte aproape, dacă vorbim despre un ochi bun, nu unul bolnav, sau cu ochelari. Ochiul face constant așa, vibrează tot timpul. Și totuși imaginile pe care le vedem nu fac așa. Ele sunt fixe. Cum se întâmplă asta? Datorită modului în care Dumnezeu a asamblat întregul ochi împreună cu diverșii mușchi din ochi și modurilor în care sunt conectate prin nervul optic și merg la creier. Și vedem lucrurile, deși imaginea e proiectată răsturnat.

Și au făcut experimente în care li s-au pus oamenilor ochelari care răstoarnă imaginea, și, în două săptămâni, o persoană cu acel tip de ochelari poate conduce o mașină. Creierul său a compensat toate acestea. Și gândiți-vă la cum funcționează corpul uman… Cum ar fi putut evolua așa ceva?

Concluzie

Acum, când ne gândim la asta… ne-am uitat la mai multe creaturi, și privești la acestea și începi să te gândești: „Cum ar putea fi așa ceva? Sunt toate acestea rezultatul unui proces impersonal, întâmplător, bazat pe noroc? Sau poate că există un Designer? – O putere care a avut genialitatea de a proiecta toate aceste lucrușoare astfel încât ele să funcționeze?”

Și fiecare parte lucrează împreună cu celelalte părți. Și totul iese la lumină cu aceste creaturi minunate care sfidează evoluționismul în toate modurile posibile.

Eu cred că demonstrează că există un Designer. Și cred că-I știu numele. Și cred că El vrea să aibă o relație personală cu fiecare dintre noi.

Și cred că El a străpuns timpul și spațiul Lui în persoana Fiului Său, Domnul Iisus Hristos, Care este Designerul și Creatorul, Care are puterea și geniul pentru a face toate acestea.

Narator: Iată! Animalele sunt mult mai complexe și mai interesante decât am realizat.

Dr. Martin are dreptate. Data viitoare când te uiți la toate aceste frumuseți înțelege că acestea nu sunt întâmplătoare.

Traducerea: www.ChilieAthonita.ro

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!