Virtutea preoților – p. Pimen Vlad

Ce poate face un preot în sat când are curaj, înțelepciune și dragoste de oameni? Părintele Pimen Vlad le vorbește unor pelerini dintr-o parohie tânără despre virtutea preoților, pornind de la preotul din satul său natal, care a ridicat o biserică în comunism fără niciun leu din afara satului și care, rămas văduv, se roagă zilnic pentru fiecare om din sat. Exemplul părintelui Calciu și comunitatea românească de la Viena arată că jertfa preotului aduce roade împreună cu implicarea enoriașilor, de la copii până la bătrâni, iar amintirile de la Sihla vorbesc despre bucuria de a face totul din drag.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Construcția bisericii din satul natal în perioada comunistă: virtutea preoților la încercare

Deci, în primul rând, ca și preot într-o comunitate tânără, trebuie să le dai și lor activități, să-i poți aduce la biserică, să-i implici în ceea ce faci. Uite, la noi în sat, când s-o construit biserica, eram și eu copil atunci, pe la 15 ani, 16 ani, în perioada aceea. Era în timpul comuniștilor, când nu se făceau biserici. Și o reușit preotul să ia o aprobare să repare biserica veche, care avea vreo 300 de ani. Și el ce-o făcut? O lăsat biserica veche în mijloc și o săpat temelie roată și o făcut o biserică mare și o închis-o pe aia veche înăuntru. Și după ce o acoperit-o pe asta veche, a desfăcut-o în bucăți din astea mici și o scos-o pe ușă și o mutat-o alăturea ca să o poată construi pe cea nouă.

Bineînțeles, o venit, cum era atunci, securitatea, să-l ia, să-l închidă, amenințări de toate felurile, că n-avea aprobări cum se zice. Dar Maica Domnului l-o lăsat. Când îl chema securitatea, lua 12 consilieri cu el. Și când ajungeau la securitate ei ziceau să intre numai preotul, dar ei nu îl lăsau și intrau toți acolo. În felul ăsta nu puteau să-l bată, nici să-l… Și știu că preotul a spus așa: „Nu vreau să fac biserică decât cu oamenii din sat”. Și gândiți-vă, că o făcut o biserică în perioada aia, în ’86, ’87, ’88, fără să se adune niciun leu din afara satului, deci numai dintr-un sat. Preotul anunța în biserică: „Mâine am nevoie de 50 de oameni la biserică”. Erau 60 în fața bisericii dimineața, așteptând să ajute la treabă.

Ce putea face un preot în sat sub ochii Securității și de ce veneau 60 de oameni când el cerea 50 se înțeleg mai bine când ne amintim ce i-a ținut pe oameni în acei ani: credința în Dumnezeu, care umplea bisericile, cum a spus părintele Pimen atunci când a explicat cum a început decadența României.

Tot satul s-a implicat în construirea noii biserici: ce poate face un preot în sat

În sat la mine erau echipe în toate domeniile: zidari, fierari, cutare… Adică era un sat în care existau meseriași din toate domeniile. Fiecare echipă o venit și o lucrat degeaba în domeniul ei. Singurul care a fost plătit a fost cel care s-a ocupat de lucrare, că era adus din altă parte, cel care urmărea. Restul toți or lucrat degeaba. Fiecare familie din sat dădea o zi mâncare la toți care lucrau acolo. Și asta însemna că îți venea rândul o dată la doi ani să dai mâncare la toți de acolo, cum era satul, familiile. Și uite așa s-or implicat toți. Preotul anunța duminică în biserică: „O să avem nevoie de atâția bani. Epitropii or să împartă satul în cinci și să se ducă fiecare din poartă în poartă să adune”. Vedeau duminică cât adunau și hotărau ce urmau să facă în continuare.

Consilierii care intrau cu preotul la Securitate și epitropii care adunau bani din poartă în poartă sunt dovada că virtutea preotului rodește prin implicarea enoriașilor. Ce rost are consiliul parohial, care hotărăște împreună cu preotul paroh cele mai importante lucruri din viața comunității, și cine este enoriașul, cel care prin tot ce face are în vedere bunul mers al parohiei, arată limpede pagina Parohie de pe OrthodoxWiki.

Mici aventuri din cauza lipsei de experiență

Și permanent oamenii au sărit toți așa. Și s-o făcut biserica. Știu că am fost și eu cândva cu căruța la pădure, să aducem stejar și așa mai departe. Știu că n-aveam eu experiența aia la 16 ani, am încărcat căruța cu stejar de-ăla așa mare și trebuia un deal din ăla mare, să-l coborâm cu frâna pusă la maxim, ușor ușor, că eram vreo 20 de căruțe acolo. Și când eram spre finalul dealului, am socotit eu, că de acum gata, îi dau drumul la frână, că nu mai e mult, că era panta ușoară. Aveam noi iapa noastră, Lolica, micuță, și când stejarul o început să o împingă n-o mai putut ține căruța și o început că să alerge la galop. Eu am sărit repede în căruță, s-o țin de hățuri, nu mai aveam timp să mai sar în spate, să mai pun frâna, că era viteză.

În față erau căruțele cu ceilalți. Și drumul era îngust de-ăsta de țară, cu șanțuri de un metru și de o parte și de alta. Și cum să mai opresc? Am tras-o la limită să o iau pe lângă cea fin față, să nu mă duc nici în șanț. Dar cealaltă căruță din față, pe lângă stejar, avea un lemn cât mâna ieșit. Și pe ăla nu am avut cum să-l evit și iapa l-o luat exact cu pieptul. Când am văzut, lemnul acela ducea exact sub omul care conducea căruța și l-o aruncat pe ăla în sus din șocul acela. Și o început să strige: „Bă, mă omori, măi băiete, ce faci acolo?”. Eu am trecut cu viteză cu căruța pe lângă el, iar lemnul ăla s-o pleznit și s-o rupt.

… dar nu am pățit nimic

Am trecut mai departe și m-am oprit. Am lăsat să treacă toți cu căruțele. Prima dată m-am dat jos și m-am dus să văd dacă i s-o rupt pieptul, ce s-o întâmplat? Deci un lemn de-ăsta să-l iei în viteza aceea… Avantajul a fost că bucata aia de lemn era putredă și în momentul în care o lovit, aia s-o rupt. Și ea avea ham lat aici și a lovit cu hamul. M-am dus, o pipăiam, vorbeam cu ea, se uita și ea la mine, dar n-avea nimic. Deci nu mai știu, m-am rugat în sinea mea, ce-o fost atunci în situația aceea, deci n-am pățit nimic, că totuși putred, putred, dar era ascuțit, era cât mâna, exact așa, aici l-o luat. Și ea n-avea nimic, nici măcar rănită, nimic.

După aia m-am liniștit și mi-am dat seama, stai, că nu merge așa. Nu aveam experiența ca și copil la vârsta aceea, gândiți-vă, la 16 ani, nu aveam experiență la pădure. Mai mergeam eu cu tata, dar nu era… Și de asta, biserica s-o făcut cu munca oamenilor, dar o știut preotul să-i implice. Preotul era venit tânăr, fusese bătrânul care ieșise la pensie, avea un dar al lui. Deci el când predica, plângea și el, și plângea toată biserica. Intra în amănunte, lua de exemplu Sfânta Scriptură din margine și-i explica un verset într-o duminică și venea cu istorioare. Deci i-o dat Dumnezeu darul ăsta că toată lumea plângea în biserică și o reușit să adune cumva lumea în jurul lui și în felul ăsta toată lumea se implica.

Darul de a predica până la lacrimi, pe care Dumnezeu i l-a dat preotului din sat, a rodit în slujirea primită la hirotonie, prin har preoțesc. Despre acest har, numit de părintele Zaharia de la Essex „harul supraceresc al Preoției”, vorbește părintele Iosia Trenham în Minunea hirotoniei, arătând măreția și delicatețea Tainei prin care un om din turmă devine păstorul ei.

Părintele avea și personalitate, era și bun istoric: virtuțile preotului din sat

Dacă zicea părintele ceva lumea imediat: „Părințele, gata, toată lumea”. După aia, după ani discutând cu el că acum e bătrân, are aproape 80 de ani, îmi spunea: „Știi, o fost un concurs în țară cu cei mai buni istorici ai României, 100 de întrebări. Și am participat și eu la el. Și zice: 100 de întrebări, 100 de răspunsuri corecte. Am luat locul întâi pe țară. Deci ce capacitate era și el ca om. Îi plăcea să citească și din cei mai buni istorici ai României, el ca preot, să ia ei locul întâi… Și atunci exista un almanah pe tipul lui Ceaușescu. Cine era trecut acolo însemna că că era bun, cum se zice. Și era și el acolo ca cel mai bun istoric, dar nu a scris preotul cu tare , i-o scris doar numele.

Și s-o dus la ei și le-o zis: „Dar, ce vă e rușine să scrieți că e preot, ia să schimbați.” Și or schimbat ăia și au pus „preot cutare”. Zice: „Mă, dacă tot sunteți corecți, adică fiți corecți până la capăt, ce e rușine să spuneți că un preot e cel mai bun istoric din țară?”. Adică i-o făcut de râs, pe toți, cum se zice. Da! Și uite că o reușit, o reușit să facă lucruri frumoase. Îmi spunea odată, că mai treceam pe la el, acum e singur, că i-o murit preoteasa. I-o fost preoteasa bolnavă cred că de cancer, cam un an și ceva la pat, deci grav de tot.

Virtutea preoților: exemplu de devotament față de preoteasă…

O stat cu ea în spital, peste tot și spunea, când s-o împlinit ziua ei, era inconștientă la pat. S-o dus și i-o luat trandafiri după numărul anilor câți avea ea și i-o pus la capătul patului într-un lighean așa mare. Și când și-o revenit ea cumva, o văzut trandafirii, dar ea avea momente când conștientă, când inconștientă, adică știa că nu mai scapă. Când mai mergeam în țară în perioada aia, mai trecem pe la el, stăteam în curte de vorbă și după 10 minute fugea repede până în casă să vadă ce face preoteasa, că era în stare gravă. Da! Și după ce a plecat la Domnul, n-au mai putut predica. Orice predică începea, plângea. Plângea, adică nu mai putea vorbi.

…și de har preoțesc

Avea obicei să citească Acatistul duminica dimineața. Nici acela nu mai putea să-l mai citească. Bine, avea al doilea preot tânăr acum, care slujea. Și îmi spunea, zicea: „Eu nu ieșeam din casă fără să trec prin filtrul ei. Se învârtea odată în jurul meu și se uita să nu fiu boțit, să nu am un puf pe haină”. „Tu când te duci la oameni, tu trebuie să fii exemplu”. Deci totdeauna era atentă, nu ieșea din casă fără să treacă ea odată în jurul lui. Deci era foarte atentă. Și zice: „Na, eu veneam acasă, mâncarea caldă, cald în casă”. După ce o plecat ea, îmi spunea: „Na, uite în casă, e frig, eu nu știu să fac mâncare. Singurul lucru pe care știu să-l fac, îs cartofi prăjiți. Restul nu știu nimic”.

Virtutea preotului se sprijină și pe familia lui: părintele Gheorghe Schinas spune în Echilibrul din viața clerului căsătorit că preoteasa este o persoană cu totul deosebită în viața preotului și că problemele din casă ajung, mai devreme sau mai târziu, și în lucrarea lui pastorală, iar tot acolo amintește de preotul de la țară din cartea Ora 25, care era tată pentru toți sătenii. Iar preotul din satul părintelui Pimen nu ieșea la oameni fără să treacă prin „filtrul” preotesei sale.

Dar a rămas singur: jertfa preotului pentru tot satul

Și era singur, copiii căsătoriți plecați la ale lor, iar căsuța aia era a bisericii. Căsuța aia veche, dacă biserica avea 300 de ani, cred că și căsuța aia la fel era și aceea. Era amărât acolo în casa cu două cămăruțe de-alea vechi, acolo o stat, deci simplu. Și acum îl găsesc cum se zice, tot acolo. Un lucru așa pe care mi l-o spus, pe care nu-l știe satul acolo, zice: „Și vezi? Am un cățel, e singurul pe care-l am aici în curte și el e de pe malul Moldovei. Casa cumva în spate e lungă și dacă te duci încolo treci în Moldova, că e partea aia de case care e în spatele grădinilor lor, treci în Moldova. Și zice, ies la plimbare după-amiaza, cățelul după mine, îmi iau un băț și trec în revistă tot satul, din capul satului.

Da, acolo Bădița Aurel, era primul om din sat. Da, el o plecat la Domnul. „Doamne, ai grijă de el acolo. Nevasta lui uite, e bătrână, ai grijă de ea. Copii lor, cutare, cutare…”, că dacă el i-o botezat, îi știa și copiii, „Doamne, ai grijă de ei”. Apoi la casa următoare. Și așa trecea prin tot satul în fiecare zi și zicea o rugăciune pentru fiecare om. I-a botezat, i-a îngropat, i-a așa… și oamenii din sat, nici nu știu. Îi ține Dumnezeu pentru ce face el, că face lucrul ăsta două ore, asta face el în fiecare zi, se duce-n lunca aia și trece prin mintea lui pe fiecare din sat. Nu spune, nu se laudă, nu cutare, stă acolo cuminte în colțul lui. Mai vine la biserică la preotul ăsta tânăr, care îi dă cinste și respect.

Ce nu poți cu faptele, fă cu rugăciunea! Virtutea preotului care merge cu turma lui la Hristos

Cumva îl are ca tată pentru că l-o primit acolo și întotdeauna o avut grijă de el ca preot începător acolo. Și de asta spun, uite ce poate să facă un preot în sat. Dar ce înseamnă jertfă! Și gândiți-vă că acum nu mai avea nicio datorie și el încă trece în fiecare zi prin mintea lui pe fiecare om din sat și zicea o rugăciune pentru el. Că e conștient că atunci când o să se ducă la Dumnezeu, o să-l întrebe Dumnezeu de cei pe care i-o botezat și i-o cununat. Și atunci zice: „Poate unii au apucat pe căi greșite, Doamne, vezi, ai grijă de toți acolo!”. Contează foarte mult ca și păstor, de asta am zis, părinte, contează mult implicarea nu numai prin fapte, ci și prin rugăciunea pentru de toți pe care-i aveți acolo.

Pentru că preotul când are o turmă, cu ea se duce la Hristos, cât s-o câștigat, cât s-o pierdut și nu mă refer la unii care poate nu calcă pe la biserică, ci în sensul în care poate uneori fără să vrei îi smintești, că ești om. Ei, aici trebuie atenția aceea, ce nu poți cu faptele, fă cu rugăciunea. Cu timp și fără timp.

Rugăciunea zilnică a preotului din satul părintelui Pimen pentru fiecare om arată ce poate face un preot în sat și ține de jertfa preotului descrisă de părintele Moise McPherson în Realitatea preoției: rugăciunea intensă pentru cei încredințați și viața dăruită continuu oamenilor. Îndemnul „cu timp și fără de timp”, dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei pentru propovăduirea cuvântului, se află în capitolul 4 al Epistolei a doua către Timotei.

Părintele Calciu din America și virtutea preoților în diaspora

Mi-amintesc de părintele Calciu din America. El când s-o dus acolo, și erau românii noștri pe acolo, în timpurile alea și-a spus: „Părinte, să ne slujești așa…”. Zice:

– Mă, mă vreți tot timpul la dispoziție?

– Da, părinte!

– Bun! Am și eu familie, trebuie să trăiesc. Îmi asigurați o mie de dolari lunar și pe mine mă găsiți 24 din 24 în biserică. Hai, noaptea, Dumnezeu știe, dar ziua eu o să fiu tot timpul în biserică. Vă aștept la spovedit, la o rugăciune, la cutare, tot!

Glasul părintelui Calciu l-am păstrat în înregistrarea conferinței de la Cluj din 2006, ultima conferință înainte de adormire. Virtutea preoților mărturisitori o arată viața lui, descrisă în pagina Gheorghe Calciu-Dumitreasa de pe OrthodoxWiki: după anii grei de închisoare comunistă și după ce a fost silit să-și părăsească țara, a păstorit cu dăruire, în America, parohia Sfânta Cruce din Washington.

Oamenii l-au ajutat, iar părintele și-o dedicat viața comunității

Și el și-o dedicat viața acolo oamenilor și oamenii puneau fiecare, că cine să-i plătească lui salariul, cum era acolo? Că el a spus, băi, dacă nu, trebuie să mă angajez și eu și atunci la biserică ajung și eu duminica, cum se zice. Și oamenii au zis: „Avem nevoie de sfinția ta aici. Uite, îți asigurăm salariul ăsta lunar”. Puneau toți cât era pe fiecare familie, fiecare tăia din salariul lui și îi puneau să aibă asigurat. Și el era permanent în mijlocul lor. Deci era o comuniune între preot și oameni și oamenii erau alături. Am văzut prin străinătate, s-o mai format lucrul ăsta, că am fost acum 2-3 ani la Viena. Am fost acolo că m-o invitat mitropolitul Serafim al Germaniei la întâlnirea tinerilor ortodocși și o avut de grijă de mine un preot care construiește o biserică frumoasă în mijlocul Vienei.

Comunitatea de la Viena

E pictată pe exterior frumos, cu scene… Vă dați seama, într-o țară unde nu sunt ortodocși, să treacă ăia pe lângă o biserică cu pictură exterioară ca și Voronețul, cu scene, cu tot! Păi, ăia numai de curiozitate se duc și ei să uite sau se interesează, băi, ce înseamnă scenele astea pe pereți. Că ei tot îmi mai trimit de acolo fotografii și zic: „Părinte, deja fața de la intrarea în biserică e pictată, o laterală e pictată, mai avem o laterală exterioară” și în același timp și în interior se lucra, mai aveau ceva de făcut. Da, în mijlocul Vienei! Și am văzut și acolo ce comunitate s-o format roată, s-o adunat. Păi, când am avut o conferință în biserică, după ce s-o încheiat tot evenimentul s-o umplut biserica full.

Biserica din Viena, ridicată de la zero în mijlocul orașului, a cunoscut-o părintele Pimen la Întâlnirea tinerilor de la Viena, în 2024, când pictura exterioară abia urma să înceapă. Comparația cu Mănăstirea Voroneț, numită „Capela Sixtină a Estului”, are un temei frumos: părintele Emanuel Nuțu, preotul bisericii din Viena, își trage rădăcinile din Gura Humorului, orașul de care ține astăzi Voronețul, iar biserica lui are hramurile Sfântul Ștefan cel Mare, ctitorul Voronețului, și Pogorârea Sfântului Duh. Virtutea preotului care a bătut la uși închise pentru un teren în mijlocul Vienei se vede acum în comunitatea adunată în jurul bisericii.

Doamna Maria

Părintele de acolo mai are o biserică la subsol făcută, că dacă nu o avut teren mare în exterior, o făcut și la subsol. Acolo face evenimente cu copiii, dar e exact cât biserica de mare. Și zice: „Părinte, vezi cât e biserica de plină aici, că n-ai unde să arunci un ac? Așa-i și la subsol. Le-am pus un ecran ca să vadă și ei”. Deci putea intra 1500 de oameni în Viena. Bine, erau veniți și din afara Austriei pentru conferința aceea, dar vreau să spun că erau atâția oameni adunați acolo! Și mi-o plăcut mult de o doamnă care avea restaurant, Maria, o româncă. Soțul ei nu era român, doar ea. Aveau pictorii care lucrau aici la biserică și o spus: „Părinte, cât timp pictează biserica, eu le asigur mâncarea”. Ani de zile, gândiți-vă ce înseamnă pictură la o biserică, ani de zile permanent.

Dumnezeu te salvează când lucrezi din dragoste

O venit pandemia și preotul i-o spus: „Doamna Maria, nu mai e nevoie, știm că v-o închis”, adică nu vă mai permite să funcționați cu restaurantele deschise, dar ea o zis: „Părinte, nu, eu am promis că dau, eu o să dau toată pandemia, nu contează cât o să dureze, mâncarea la muncitori!”. Și îmi spunea ea: „Părinte, am fost singurul restaurant din zonă care a rămas deschis. Toate au falimentat, chiar dacă nu lucrau fizic la restaurant, dar aveau comenzi și trimiteau acasă. Am fost singurul restaurant care n-am închis, n-am falimentat și am rămas și am asigurat și mâncarea la muncitori. Toate care au fost în jurul nostru, că era o zonă de restaurante, toate au falimentat”. Deci ca să vedeți cum lucrează Dumnezeu când te depășești pe tine și ai milă. Ea din dragoste o făcut, nu pentru biserică.

Zice: „Părinte, e biserica noastră, a creștinilor, a românilor de aici! Nu se poate, dau tot ce am!” și în continuare și acum ea încă face lucrul ăsta. Săraca, era cu toată dragostea, când mergeam să mâncăm acolo, chiar de nu era acolo, o sunau fetele și venea ea de acasă și tot mă întârzia să-mi aducă mâncarea că să vină ea să mi-o pună ea pe masă, știi? Adică era cu atâta drag! M-am bucurat, oameni minunați și în străinătate, români de-ai noștri. Și unde se adună ei? În jurul preotului la biserică. Am văzut, acolo imediat caută toți, măi, unde-i biserica? Pentru că dai de greutățile străinătății. Și pe ce-i mai frumoși oamenii îi găsești în jurul bisericii, acolo îi întâlnești. Da! Și trebuie luptă!

Doamna Maria a dat mâncare pictorilor toată pandemia, fără să socotească ce pierde, așa cum ne îndeamnă și părintele Pimen în Să facem binele neîncetat în jurul nostru. Iar vorba ei, „e biserica noastră, a creștinilor”, arată că lângă virtutea preotului stă chemarea fiecărui credincios, despre care se vorbește frumos în Toți creștinii sunt preoți.

Enoriașii fac parte din aceeași lucrare ca și părintele: jertfa preotului are nevoie de oameni alături

Na! Sunteți cu părintele acolo. Și voi faceți parte din aceeași lucrare, trebuie să vă implicați la fel de mult, că preotul e un om și face cât poate ca om. Ei, voi trebuie să fiți implicați, de la voi pleacă mai departe, tot se extinde toată lucrarea și îi sunteți alături și îl ajutați. Pentru că să știți un lucru, când se face o biserică, cei care sunt alături, contribuie, își dau silința să facă și ei ceva acolo, cât dăinuie biserica aceea, la orice liturghie și să nu-i numească după nume preotul, când zice la Ectenie „pentru binefăcătorii sfânt locașului acesta”, pentru ctitorii sfânt locașului acesta, deci toată familia vă intră și-i pomenită acolo. Noi nu ne dăm seama ce înseamnă lucrul ăsta, să fii pomenit permanent! Te duci la drum, poate faci un accident, se întâmplă ceva și vezi că nu pățești nimic.

Și pentru rugăciunea aia, pentru că ești pomenit acolo, Dumnezeu te salvează. Sunt situații de-astea, chiar îmi spunea o doamnă, mergea pe aici prin Grecia, că ei acum au ieșit la pensie, soțul cu soția, îi știu de mulți ani. Și mai vin de două, trei ori pe an prin Grecia, pe la mănăstiri, le place mult. Așa, încetul, merg cu o mașină micuță, dăi, dăi, și zice: Mergeam pe aici prin Grecia, cu mașina. Și mergeam noi așa încet, pe prima bandă, în ritmul nostru așa, după vârstă. Și vedem că ne depășește unul cu o viteză și numai bine, trece și deodată îl vedem că nu știu cum îi fuge mașina și începe să învârtă peste cap”. Povestea ea, zice: „În momentul ăla, l-am auzit pe soțul meu când o strigat din toată inima de s-o cutremurat mașina: Maica Domnului, nu, nu-l lăsa! Adică ajută-i!

Dacă strigi, Maica Domnului te salvează

Și după ce s-o învârtit câteva ori peste cap, mașina s-o așezat pe roți și s-o oprit. Noi repede ne-am apropiat, ne-am dus să vedem și s-o dat jos o fetiță din mașină și râdea și se uitat roată. Niciunul n-o pățit nimic! După ce s-a dat mașina de atâta ori peste cap, fetița aia râdea de parcă a fost o glumă pentru ea. Își scutura și ea fesul de pe cap. Cred că au avut centurile și de-asta nu au pățit niciunul nimic în mașină. Și spunea ea, zice: Cred că l-o ascultat pe soțul meu, la cât de tare o strigat la Maica Domnului să nu pățească oamenii aceia nimic. Deci vedeți ce înseamnă o rugăciune din toată inima?

Virtutea preoților se prelungește în cei care zidesc biserica alături de ei: cine a pus o cărămidă la o biserică rămâne pomenit între ctitori cât dăinuie biserica, a spus părintele Pimen și în Programul chiliei, moaștele și ctitorii. Strigătul soțului care s-a rugat pentru niște necunoscuți seamănă cu rugăciunile scurte din Mijlocirea Maicii Domnului în viața noastră, unde părintele o roagă pe Maica Domnului și pentru bolnavii pe care îi vede la clinică: rugăciunea nu este doar pentru noi.

Faceți bine celor care nu vă pot răsplăti!

Și de asta nu ne gândim numai la noi, ci și la cei din jur. Pentru că Dumnezeu, cum se zice, dă ploaie și peste buni și peste cei nebuni și de toate. Vedem, Maica Domnului mijlocește pentru noi totdeauna și de asta să încercăm și noi să fim buni. Buni cu cei din jur cât de mult putem. Pentru că anii trec și-o să ne uităm în urmă, ajungem la o vârstă și te uiți, băi, ce am făcut? Am mâncat, am băut, m-am îngrijit de familie. Nu-i suficient! La Dumnezeu ne ducem cu ce am făcut bine celor din jur care nu pot să ne răsplătească, care nu ne oferă dragoste. Aceea ajunge la Dumnezeu cu adevărat. Cealaltă e o datorie. Măi, ai făcut copii, trebuie să îi crești. Trebuie să îi crești cum trebuie, trebuie să muncești, e datoria ta.

Implicați-i și pe tineri! Virtutea preoților într-o parohie tânără

Ei, celelalte se fac din dragoste, dragoste ce este răsplătită de Dumnezeu. Și de asta, am zis că-i parohie tânără, că-s mulți tineri acolo. Ei, faceți și momente cu tinerii din astea, în ce fel? Mai adunații, sunt diferite evenimente sau când e de făcut o treabă de-asta la care e nevoie de efort, de tineri, aduceți copiii de-ăia de la 10 ani până la nu știu cât, să se implice. Unul dă cu mătură, altul face altceva, să simtă și ei gustul ăla: „Măi, am făcut și eu ceva la biserică”. Deci trebuie cumva permanent făcut lucrul ăsta, copilul trebuie implicat. Adică parohia înseamnă că trebuie implicați de la copil de când s-o născut și până ajunge bătrân. Fiecare poate să facă ceva pe lângă biserică, să dea cu mătura, să facă ceva.

Toți erau implicați, de la mic la mare: ucenic printre zidari

Exact ceea ce vă spuneam eu cum o fost în sat la mine. Toți erau implicați. Când venea, de la mic la mare, era plin la biserică de oameni în fiecare zi. Toți se duceau să facă ceva. Eu ce, eram copil, lucram cu o echipă, dar nu eram așa meseriaș la zidit. Și când m-am dus cu echipa de zidari, eu le dădeam lor la mână. Mai zidisem, dar cu cărămizi de-astea mari. Acolo la biserică erau cărămizi brute de-alea mici. Și era zidul de un metru și ceva și trebuiau în așa fel legăturile, fiecare se leagă una cu alta, ceea ce nu făcusem în viața mea. Și meseriașul, când a văzut că-s cu echipa, mi-a zis: „Bă, tu zidești aici!” și m-am trezit cu grămezile, că-mi mi-aduceau cu roabele cărămizi și zideam așa cum am socotit eu.

Vine meseriașul: Băi, dar pe tine cine te-o învățat meserie? Așa se leagă cărămizile? Și-o văzut șeful meu cu care mai lucrasem și-o venit repede un pic: ”Fii atent, ia-le așa, așa, așa”, mi-o arătat oleacă și după aia… Și acum de câte ori mă duc la la biserică mă uit că am zidit deasupra unui geam acolo, vreo metru în sus și tot mă uit, zic băi, încă rezistă, e bine! Adică ai și bucuria aceea că ai făcut ceva, ai pus ceva acolo dezinteresat, că atunci nu te lăuda nimeni, nici nu erai plătit pentru asta. Te duceai să faci și tu ceva din drag.

Tot ce faceți din drag nu se pierde

Faceți tot ce puteți din drag, că lucrurile astea nu se pierd. Așa, cu cei din jur, împreună, cu biserica, cu toate, alături de părintele, ce se poate face și o să vedeți că Dumnezeu nu lasă, Maica Domnului nu lasă și Sfânta Teodora, dacă ea o să fie ocrotitoare, o să fie și ea acolo, pustnica aceea care o trăit în peșteră. Da, o să fie acolo să facă și ea ceva, să dea și ea, cum se zice, ajutorul, pentru că o să fie o casă a ei.

Pelerin: Ne-a dăruit părintele stareț Pahomie o sfântă icoană mare, pictată cu chipul Sfintei Cuvioase Teodora, care a stat în peștera Sfintei.

Ce facem din drag, fără să așteptăm plată, arată virtutea preoților și a enoriașilor: în capitolul 14 al Evangheliei după Luca, Domnul îl numește fericit pe cel care îi cheamă la masă pe cei ce nu pot să-i răsplătească. Icoana dăruită pelerinilor vine de la Sihla, al cărei stareț, părintele Pahomie, mărturisește în 36 de ani în colțișorul de Rai de la Sihla că a învățat de la Sfinții Cleopa și Paisie să-i primească pe toți cu dragoste; acolo, în peșteră, s-a nevoit Sfânta Teodora de la Sihla, cea dintâi româncă trecută în rândul sfinților.

Cum a fost la Sihla

Părintele Pimen: Eu la Sihla am stat doi ani din 1988, că după aceea m-am dus în armată de acolo. Deci exact în ziua în care o fugit Ceaușescu, m-am dus la comisariat că trebuia să mă ia militar, dar erau speriați ăia și ne-o trimis acasă, zice: „Du-te, că nu știm ce se întâmplă și vă chemăm noi!”. O trecut revoluția și după aia m-am dus în armată. La Sihla am stat doi ani. Eram doi tineri și șase bătrâni. Noi ăștia doi tineri, făceam tot. Eu făceam mâncare, le dădeam mâncare la bătrâni, citeam aproape toată slujbă la biserică. Eram tânăr atunci și mai alergam și pe stâncile alea toată ziua. Crăpam lemne, făceam de toate, adică era energia aceea. Da! Și-o fost frumos doi ani în pustia aceea. Nu era nimic din ce-i acum.

Dacă îți asumi și faci cu drag, orice devine bun

Era doar bisericuța veche din din curte și o căsuță de lemn veche, unde e asta mare acum tot în dreapta, iar aici la poartă era sala de mese care de fapt era și bucătărie, care era din scândură. Acolo aveam o sobă mare și acolo făceam eu de toate. Ce știam eu să fac mâncare? Puneam un cazan de 100 de kg, băgam câteva găleți de apă, o găleată de cartofi, niște urzici, niște pătrunjel, oleacă de sare să dea gust și asta era! Pfff, mâncau bătrânii!… Zic: „E bun?”. „Bun!” făceau, știi? Gata! Deci, cum se zice, dacă îți asumi și faci cu drag, orice devine bun.

Hai să vă mai zic o fază frumoasă. Am eu masa la bătrâni, că la ei asta era, zice: „Părinte, să fie fierbinte!”, dacă erau toți bătrâni pe la 70-80 de ani, vă dați seama, mai ales toamna, iarna, să fie mâncarea fierbinte. Și fac eu curat acolo, strâng și de afară, că aveam un loc acoperit cu două mese, unde mai dădeam mâncare la oamenii care veneau. Și vine o familie din București, soț, soție și doi copii. Se vedea că sunt pic aerieni, tot se uitau ei pe sus pe la stânci, intră în curte, se învârt, mă văd pe mine acolo, văd mesele, zic: „Aveți ceva de mâncare?” Zic: „Am!”. Se duc și se așază la masă întâi și strigă: „Auzi, vino oleacă încoace!”. Mă duc eu la ei, că am înțeles eu cam care-i situația și ei zic:

– Aveți ceva de mâncare?

– Am niște borș!

– Adă-ne câte o porție aici!

Bun, mă duc eu, le pun câte un castron, le-o plăcut. Zic: „Mai adă-ne câte o porție!”. Bun, le duc oala toată, le-o pun acolo:

-Serviți-vă cât vreți!

– Ce mai ai?

Mâncare nu mai aveam, dar în magazie aveam niște halva, niște margarină. Zic:

– Halva și margarină!

– Adă-le încoace și pe alea!

După borș, halva și margarină

Le aduc și margarina și halvaua, le pun pe masă, o mâncat ei bine, acum erau mulțumiți, zic:

– Nota!

– Care notă?

– Păi, nota de plată pentru ce am mâncat.

– Cred că ați încurcat locurile. Aici nu-i restaurant, aici e mănăstire.

– Și dacă e mănăstire, ce?

– La mănăstire nu se plătește!

– Cum adică nu se plătește?

– Noi dăm din drag din ceea ce avem la toată lumea.

– Cum așa?

Au început să s-agite, să-și ceară scuze, zic: „Noi am comandat ca la restaurant, că așa am crezut că…”. Că și la mănăstire erau prima dată în viața lor, ei veniseră să vadă munții. Veniseră pe jos, așa era pe la Sihla. Deci când au plecat de acolo, că eu stăteam acum, m-am pus așa rezumat de o stângă și mă distram. Deci mergeau mai mult cu spatele decât cu fața și tot își cereau iertare, până nu i-am mai văzut, tot își cereau scuze că au comandat ca la restaurant. Da, vezi că oamenii sunt diferiți, dar întotdeauna ce aveam noi le puneam pe masă la toți. Asta era, adică deschiderea aceea pentru că ți-o dat Dumnezeu, dai mai departe, când s-o terminat s-o terminat. Când nu mai aveam, n-aveam nici noi, deci nu era… Da, lucruri frumoase am trăit și la Sihla în momentele acelea.

La Sihla era viață simplă

Adică era pustie, acolo nu era curent, nu era nimic. Era cu lumânărele, cu lampă cu gaz. Părintele Nicon era cu vacile și îl vedeai noaptea când se întorcea de la vaci cu un felinar. Este sub stânci o casă unde o stat și Sfântul Paisie Olaru, părintele Onufrie, părintele Casian, dar acolo era pustiu acum. Am stat și eu o perioadă acolo, cât am stat la Sihla și de acolo de sus vedeam totul jos. Veneau veverițele la geam, le-am pus o scară dintr-un brad și ele veneau și le dădeam alune, nuci. Veneau și băgau câte două așa, se strâmbau la mine, după aceea să jucau și fugeau. Da, adică era în natură totul, era simplitatea aceea, acolo nu exista nimic, totul era simplu, deci frumos.

Sfântul Paisie Olaru, care a locuit și el în casa de sub stânci pomenită de părintele Pimen, s-a nevoit ca sihastru la Sihla între 1972 și 1985, cum arată pagina Paisie Olaru de pe Wikipedia; ca duhovnic al întregii obști a Sihăstriei, a fost o pildă de har preoțesc pentru cei care l-au cunoscut. Despre cei doi ani petrecuți la Sihla în tinerețe, alături de șase bătrâni, părintele Pimen a povestit și în materialul despre Hramul Sf Teodora, Sihăstria, Sihla, iar despre proclamarea locală a canonizării Sfinților Paisie și Cleopa, la care a fost de față, a vorbit în Maica Domnului, Sfinții Paisie și Cleopa.

Alte amintiri

Bine, mi-au rămas multe amintiri. Mai venea câteodată câte o familie cu căruța, să facă câte un praznic. Și atunci eu le dădeam oalele, zic: „Vă ocupați voi”, dar supravegheam acolo să fie în regulă, să nu le lipsească ceva când veneau cum ar fi sâmbăta, să facă pomenire. Și veneau ei ore întregi cine știe de unde, cu căruța, cu alimente, cu tot ce trebuia. Și venise o familie tânără și cu părinții mai așa la vreo 70 de ani, dar erau foarte haioși bătrânii. Întâi soțul o făcut borș de pește și o pus un bol de-ăla din care mâncă aproximativ cinci inși, de-ăla mare care se punea pe mese. Și l-o pus în față și dă-i, dă-i până l-o mâncat tot. Și tot făcea: „Văleu, nu mai am aer! Văleu, nu mai am aer!”.

Zic: „Dacă ai mâncat cât cinci, cum să mai ai aer?”. Acum, la soție îi plăcea vinul. Și ea și-o pus o cană de 2 litri de vin și singură, dă-i, dă-i până l-o băut tot. Și zice: „Părinte, dacă mai beau o cană de asta, îți cânt un cântec!”. După 2 litri, știi? Adică, se vedea că la viața lor au fost ceva, nu știu, că trăiseră bine cumva. Zice: „Hai să vă povestesc ceva!” că acum își dăduse drumul la limbă, că astea mi-au rămas de atunci. Zice: „Odată trebuia să prind trenul, să mă duc până la băieții mei” nu știu unde. Și zice „Când ajung eu în capătul gării șuiera trenul că pleacă și-o început să se miște. Și am început să alerg, dar n-am văzut că într-un loc, din beton era un fel de sârmă ieșită în sus”.

Soția, trenul și controlorul

Ea era dolofană bine și acum era așa la vreo 90 de kg, dar legată bine. Și zice: „Alergam eu, alergam și m-am împiedicat în fierul ăla. Și când am zburat prin aer așa, am căzut drept la picioarele controlorului. Dar am pus așa, mâinile…” ca să amortizeze, dacă era grasă și cu o burtă mărișoară și buf, o sunat betonul. Mă învârt cu greu și mă ridic și controlorul se uita la mine râzând și-o zis: Cucoană, dacă n-aveai amortizoare bune nu știu ce se întâmpla!”. Mi-o rămas multe lucruri din perioada aceea, adică cu oamenii, lucruri de-astea, iar acum uit de pe o zi pe alta. Dar lucrurile alea prin care am trecut în tinerețe de multe ori mi le amintesc exact cuvânt cu cuvânt sau momentele toate. Și vedeți că toate astea dădeau frumusețe vieții noastre în pustia aceea.

Energia tinereții

Și contactul ăsta cu oamenii, aveai de învățat de la ei, fiecare venea cu dispoziția lui, erau momente pe care le trăiai în perioada aceea. Uitați, un copil cum eram și eu, la 18 ani, să fii acolo. Dar aveam energie multă, adică făceam și treabă și avea și timp să mă mai plimb și prin pădure, știi, după toate astea și noaptea făceam slujbă, că era utrenia de noapte, era cutare. Da! Vedeți că Dumnezeu întărește! Atunci nu exista tehnologie ca acum, nu existau toate astea ca să pierzi timpul cu ele. Atunci tu trebuia să-ți umpli timpul. Îmi plăcea să citesc mult, citeam câte o carte de 250 de pagini la zi.

Să nu vă lipsească Biblia și cărțile duhovnicești din bibliotecă!

Și atunci alta e când citești o carte din carte, te odihnește. Când citești din calculator, din telefon, te obosește. Și plus că acolo sunt altfel imaginile. De asta o recomand la mulți: măi, să aveți o bibliotecă acasă cât de mică acolo, un dulap cu cărți, să nu lipsească Biblia, un ceaslov, o psaltire, ceva din viețile Sfinților, câteva povestiri duhovnicești de întărire, de curaj, să fie acolo. La orice moment să iei o carte, te-ai dus în grădină dacă ești la țară, sub un copac, ai luat cartea și citești fără telefon lângă tine și ai să vezi că de mult te odihnește. Deci trebuie să ne simplificăm un pic viața, altfel ajungem și înnebunim. Și să avem multă nădejde la Maica Domnului, că Maica Domnului e legătura noastră cu Cerul! Ea permanent mijlocește pentru noi.

De asta am scris și ultima carte, „De mână cu Maica Domnului”. Asta e ultima pe care am scris-o, de ce? Am vrut să fie o carte numai a Maicii Domnului. Că am scris 17 cărți până acum. Dar am vrut ca una să fie numai a Maicii Domnului, de la început până la sfârșit viața Maicii Domnului și cu minuni și cu toate astea. Asta pentru că în timpul vieții am înțeles ce înseamnă Maica Domnului pentru noi. De mult n-ar mai fi ținut Dumnezeu lumea dacă nu era Maica Domnului. E legătura noastră cu Cerul. Și de asta să O iubiți pe Maica Domnului, să vă rugați la Ea și să-I cereți ajutorul! Bine, ajunge! Hai, să vă ajute Maica Domnului, Doamne ajută!

Dragostea de carte se numără printre virtuțile preotului din satul părintelui Pimen: îi plăcea să citească și a ieșit primul pe țară la un concurs cu cei mai buni istorici ai României. Părintele Pimen ajunsese încă din copilărie să citească o carte de 200 de pagini pe zi, cum mărturisește în Familie, copii, cărți, învățământ, iar la Sihla citea câte una de 250. De ce cartea duhovnicească rămâne mai roditoare decât orice ecran vă arăt în Cărți duhovnicești ortodoxe: ce să citim, de ce și cum.

Maica Domnului să vă fie temelie!

Pelerin: Anul trecut ne-am dus cu o problemă la Mănăstirea Dohiariu și acolo am văzut pentru prima dată cum se roagă călugării Maicii Domnului, cu acel paraclis minunat.

Părintele Pimen: Da, da, da!

Pelerin: Și nici nu am ieșit bine din mănăstire și Maica Domnului ne-a răspuns.

Părintele Pimen: Da, da, da! Maica Domnului ajută, știți cum? Că e în comun, că e în particular, că ești pe drum, ești la volan, strigă la Maica Domnului acolo! Știi cum? Intervine direct în orice problemă, în orice situație. De asta, Maica Domnului să vă fie cumva așa, temelie, bază! Hai, Doamne ajută!

Icoana Maicii Domnului Grabnic Ascultătoare de la Dohiariu, căreia mulțime de credincioși i se roagă zilnic, se află într-o încăpere mică dintre biserică și trapeză, cum arată Mihail Urdea în Mănăstirea Dohiariou: scurtă prezentare. Pentru virtutea preoților și pentru viața oricărei parohii, părintele Pimen ne îndeamnă să o avem pe Maica Domnului „temelie, bază”, mijlocitoarea noastră la Hristos, căreia i-a închinat și cartea De mână cu Maica Domnului.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Sumă donație

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altele

Valoare

€

Frecvență donație

O singură dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Donează