Arestarea, prințul Ghica, Nichifor Crainic – dl. Demostene Andronescu

Vizionați o sinaxă (adunare) cu dl. Demostene Andronescu în care acesta răspunde întrebărilor maicilor de la mănăstirea Petru Vodă – Paltin.
Dl. Demostene povestește despre arestarea sa și evidențiază personalitatea prințului Alexandru Ghica pe care l-a cunoscut în închisoare precum și lupta titanică a lui Nichifor Crainic.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

DEMOSTENE ANDRONESCU: „ÎNTR-O ÎNCLEȘTARE CA A NOASTRĂ NU E IMPORTANTĂ VICTORIA, CI E IMPORTANTĂ LUPTA”

PRIMA ARESTARE

Domnule Demostene, v-am ruga să ne povestiți care a fost motivul pentru care v-au arestat și când v-au arestat?

Spre fericirea mea eu am fost arestat tocmai în momentul când s-a terminat fenomenul de la Pitești, exterminarea de la Pitești. Am fost arestat în ziua de 20 mai 1952. Am dat ultimul examen la facultate, sâmbătă seara și marți m-au arestat. Deci, am intrat în închisoare cu facultatea terminată. Nu aveam luată însă licența pe care nu mi-au dat voie să o dau, nici când am ieșit în ’64. Am dat-o abia în ’70, fofilându-mă așa cu ajutorul unui profesor al meu, la care aveam licența. El m-a anunțat că în ’70 a apărut un Decret prin care Ministerul Învățământului dădea voie tuturor celor care de-a lungul timpului, începând din ’45 până în ’70, nu și-au dat examenele de licență, să se prezinte să le dea. Și eu, cum nu dădusem licența, mi-am făcut teza la profesorul meu de bizantinologie, voiam să fac bizantinologia. Iar profesorul mi-a spus: “Vrei să faci bizantinologia? Trebuie să înveți greaca și latina”. Și m-am apucat.

Am fost arestat, am stat la Jilava trei ani și ceva și după trei ani m-au judecat și m-au condamnat la cinci ani. M-au dus la Gherla, am stat și la Gherla un an și în noiembrie ’55, m-am eliberat cu un Decret de grațiere. Cei care aveau până la cinci ani – eu aveam cinci ani de condamnare – erau puși în libertate. Și m-au pus în libertate. Era o situație nițel mai aparte. Atunci a început conflictul între Comitetul Central al Partidului Comunist Român cu rușii. Și Gheorghiu Dej, care s-a dus la Moscova, voia să ia legătura cu Occidentul, să trateze cu Occidentul ca să aibă cu cine face schimburile economice și să fie ajutați de Occident. Și Occidentul le-a pus condiția să ne elibereze și ei au dat un Decret de grațiere, dar au dat numai pentru cei cu condamnări până la cinci ani.

Majoritatea erau condamnați la zece ani, la cincisprezece ani, la douăzeci de ani, douăzeci și cinci, pe viață. Până când a apărut Securitatea, Justiția a dat pedepse mai mici. Nu îți dădea 20 de ani pentru orice fleac: că ai spus o glumă despre comunism. Îți dădea un an jumătate, trei ani, așa încât s-a ieșit mai ușor. Eu am ieșit și am mers și m-am înscris la Facultatea de Limbi Clasice (greacă și latină) unde am făcut un an. Exact la un an, m-am eliberat pe 10 noiembrie 1955 și am fost rearestat pe 10 noiembrie 1956. Începuse evenimentul din Ungaria. Ne-au acuzat că noi, cei care eram câțiva studenți, vreo 15-20 care făcuserăm deja niște ani de închisoare, ne-au acuzat că am instigat studențimea română ca să se facă o manifestație de solidaritate cu studențimea ungară. Nu ne-au mai investigat și ne-au condamnat. De data asta, era Securitatea și ea a dictat condamnarea.

A DOUA ARESTARE

Pe mine m-au condamnat 20 de ani, pe Marcel 25 de ani, pe așa-zisul șef, că ne-au găsit și un șef, l-au condamnat la muncă silnică pe viață și am început a doua parte a închisorii.Am stat un an pe la Jilava și nu știu de ce, pe mine m-au băgat cu dreptul comun. Pe urmă, m-au băgat cu sioniștii. Tocmai se înființase statul Israel. A fost o mișcare a tineretului sionist pe aici și au fost arestați. Am stat o lună de zile cu ei. Când m-au băgat înăuntru, le-au zis: ”Uite, domnule, v-am adus un legionar, judecați-l!”. Au venit la mine, am vorbit cu ei. Șeful lor a venit la mine și mi-a spus: ”Domnule Andronescu, dumneavoastră știți că noi, tineretul sionist, ne facem educația dintr-o cărticică a șefului de cuib?

A fost tradusă în ebraica veche și ne facem educația de pe aceeași carte ca și dumneavoastră”. M-am împrietenit cu ei. Câțiva erau arestați din Iași, majoritatea erau din București. Însă, erau vreo 30 de tineri care aveau alt regim. Noi nu aveam voie să scriem celor dragi de acasă și nici să primim scrisori sau pachet. Ei aveau și pachet, aveau voie să vorbească, veneau și la vorbitor părinții lor sau cei care rămăseseră dintre ei afară. Am stat cu ei o lună, nu m-au pus la nici o munca, m-au scutit de orice corvoadă. Eu aveam atunci 28 de ani. Prima dată când m-au arestat, aveam 23 de ani și la a doua arestare aveam 28-29 de ani. Între timp, anii au trecut. În ʼ57 m-au băgat la Jilava, unde am stat cam o jumătate de an și pe urmă m-au trimis la Aiud.

Cum ați primit vestea arestării?

A doua oară știam că o să mă aresteze. Însă, prima dată am fost foarte surprins. Terminasem facultatea și pe atunci studenții făceau armata în cadrul facultății. Aveam ofițeri care veneau de pe la MAI și trebuia să ne ducem să facem o lună de zile practică. Eram la artilerie și trebuia să facem instrucție cu ostașii care erau la artilerie. M-am dus la facultate unde eram și așteptam să vină profesorul și când a venit, a întrebat: ”Cine e Andronescu ?ˮ. Nu ne cunoștea că era altă facultate.

Ne chemaseră la Facultatea de Științe Naturale. M-am dus la cancelarie și nu era nimeni cu el. Era doar șeful catedrei de acolo. M-am uitat în dreapta, în stânga. Așteptau. Au primit telefon și au fost îndemnați să mă cheme și să nu-mi dea voie să plec. Eu când am văzut, mi-am dat seama că e ceva în neregulă și am încercat să ies afară. Și zice: ”Nu! Nu aveți voie!ˮ. ,,Dar ce, domnule, m-ați arestat dumneavoastră?ˮ.

A apărut o mașină, a venit Securitatea, m-au suit în mașină, unul în dreapta, altul în stânga. Mi-au pus “ochelari orbi” pe ochi, pentru prima dată. Erau ochelari cu care să nu vezi în dreapta, în stânga, care aveau în loc de lentile o bucată de tablă. Nu vedeam decât dacă ne uitam în sus sau în jos. M-au dus în arestul Ministerului de Interne, al Securității, unde este acum închisoarea Rahova. M-au băgat într-o celulă și am început închisoarea. M-au luat la anchetă. Ancheta a fost destul de suportabilă. Era încă o perioadă când anchetatorii nu aveau voie să bată. Mi-au dat câteva palme și bușituri în perete, dar nu a fost o bătaie sistematică, așa cum a fost a doua oară.

Când ne bătea, șeful care conducea zicea: ”Ușor să nu se sufoce, să moară! Îl plătim de bun”, că-mi băgase o cârpă sau un prosop în gură și mă sufocam. Și cel care lovea: ”Se poate, domnuʼ căpitan? Noi lucrăm științific”. Deci, am fost prima dată arestat și am făcut 3 ani și jumătate și după 3 ani și jumătate m-am eliberat și m-am înscris la facultate – eram încă tânăr, aveam vreo 26 de ani în ’55, când m-au arestat, aproape 27 de ani. M-am înscris la facultate, am dat primul an și toamna, la sfârșit de octombrie, a izbucnit revoluția din Ungaria. Și, bineînțeles că și în Ungaria și în România, în linia întâi au fost studenții. Și studenții noștri au hotărât – nu știu, eu eram conștient că pe noi ne vor trage la răspundere că noi am instigat studențimea să iasă în stradă.

Și ne-au arestat, au făcut comitetul de punere de acord a celor patru mari centre universitare din țară: București, Iași, Cluj și Timișoara. Întâmplător, cu o lună și ceva înainte de evenimentele din Ungaria, eu m-am dus la Cluj. ”Nu, te-ai dus la Cluj să pregătiți evoluția pe acolo”.  

Ce sentimente v-au încercat de-a lungul închisorii?

Închisoarea a fost grea în primul an. Pe urmă, am ajuns la o concluzie: că dacă e să ne eliberăm, ne vom elibera la termen, făcându-ne pedeapsa sau ne vom elibera cu toții deodată datorită evenimentelor internaționale. Și așa s-a și întâmplat. M-au dus la Aiud în toamna lui ʼ57 și acolo m-au băgat în cameră cu Prințul Ghica. Eu, în cartea pe care am scris-o, Reeducarea de la Aiud, am spus că dacă ar fi să se facă o statuie pentru demnitatea umană, aș pune bustul Prințului Ghica.

PILDA PRINȚULUI GHICA

Ce v-a impresionat cel mai mult la Prințul Ghica?

Înțelepciunea lui. Am stat cu el trei luni, m-am împrietenit cu el. I-am povestit cum sunt, cine sunt și pe urmă el a dispărut deodată. A fost luat o lună de zile. Noi am crezut că a fost dus în altă parte, dar el a fost plimbat prin țară, să vadă realizările regimului ca să fie convins să-și facă reeducarea. L-au dus la Bicaz, la fabrica de tractoare de la Brașov, la Cluj, la București să vadă blocurile care s-au făcut și când l-au adus la noi, ne-au strâns să ne spună Prințul Ghica ce a văzut el prin țară și ce i-a plăcut lui mai mult din ce a văzut. Prințul Ghica zice: „În drumul pe care l-am făcut, am trecut și pe malul Mureșului și am văzut niște sălcii plângătoare atât de frumoase!”. ,,I-auzi ce a văzut Prințul Ghica, după ce o lună de zile l-am dus prin țară să vadă ce a făcut regimul nostru popular! Lui i-au plăcut sălciile plângătoare de pe malul Mureșului!”.

El avea 70 de ani și făcea din ʼ45 pușcărie. În primele zile, am vrut să mă duc eu în locul lui când îi venea rândul să măture în cameră, să ducă tineta și nu a acceptat pe nimeni. El și-a făcut tot ce i se cuvenea lui să facă: a măturat pe jos, a spălat tinetele de murdărie, că trebuia să le aruncăm la un canal, și nu a acceptat să fie ajutat.

În primele zile petrecute acolo ne-a scos la plimbare (era înainte de a-l cunoaște mai bine pe Prințul Ghica). Era regula că atunci când treci pe lângă un gardian – indiferent de grad, de la simplu gardian și până la colonel, trebuia să îți descoperi capul și să spui “Să trăiți, domnul șef”. Eu nu știam această regula și nu am făcut-o. Gardianul nu a spus nimic, m-a lăsat să îmi termin plimbarea și la întoarcerea în cameră m-a chemat și mi-a notat numele. După o oră, au venit și m-au luat la izolare pentru șapte zile pentru că nu l-am salutat și i-am răspuns urât.

El a zis ”Bă, tu, ăla al patrulea, nu știi să saluți?!” Și eu i-am spus ”Fără bă, că nu am mâncat dintr-o strachină împreună”. El s-a simțit jignit și m-a băgat la izolare. La izolare era cam frig, nu era chiar iarnă, era o toamnă mai timpurie, prin septembrie-octombrie. La izolare, o zi îți dădea să mănânci, două nu.

La izolare camera era complet goală, nu aveai pe ce să stai ,ne rezemam de zid. Seara la 10, ne băga o zdreanță de pătură, vorba unuia dintre noi ”asta a fost pătură de cai, în Primul Război Mondial”. Nu te puteai odihni, mai ales iarna, în decembrie, ianuarie, februarie, când erau geruri, ne băgau cu o hăinuță subțire și tremurai. Trebuia să facem mișcări de gimnastică, toată noaptea ne plimbam prin cameră, încât învățasem să dorm mergând. Dacă vedea că mă reazem de perete, deschidea vizeta și striga ”Mișcă de acolo, nu te rezema de perete!” ”Dar unde vreți să stau?!” ”Jos, pe ciment.” Unii dintre noi îi mai înjuram, apoi ne înjurau ei pe noi. Era foarte greu.

Când ne întorceam în cameră de la izolare… Mie mi-a priit singurătatea, mă simțeam foarte bine singur și mi-am descoperit, în a doua parte a perioadei de închisoare, o vocație. Căutam poezii de Gyr, de Blaga, de Arghezi. Poezii memorate, știam eu două-trei poezii, altul patru-cinci. Și ajunsese că în închisorile din România circulau aproape opere complete și Blaga și Arghezi. Nu mai vorbesc de Gyr, care făcea acolo, în închisoare, poezii. Tot aici era și Crainic, care era un scriitor consacrat și era cunoscut ca poet. Că veni vorba de Crainic, el avea o neputință, era flămând. Era fecior de țăran dintr-o comună din Bărăgan, de fapt pe el îl chema Dobre Ion, pseudonimul era Nichifor Crainic și așa a rămas cunoscut în literatura română.

El umbla întotdeauna cu o gamelă după el și gardienii de acolo se amuzau pe seama lui: ”Băi, Crainic, există Dumnezeu?” ”Nu. Există Dumnezeu!” ”Dacă spui că nu există, îți dau o gamelă de arpacaș.” Și îi dădea și o mânca săracu’. Dar pe același om l-am descoperit noaptea, între paturi – îl vedeau cei care stăteau în cameră cu el – rugându-se. Se ruga cu atâta tărie încât îi curgea sudoarea pe frunte. El a scris o poezie, ”Foamea”: ”(…) În țara turmelor și-a pâinii/ Visez o mână de ciuperci…/ Lăsați-mă în rând cu câinii/ La raiul unui blid de terci./ O, Milostivule, Tu Care/ Cu doi ciortani și cinci colaci/ Făcuși un munte de mâncare/ Și săturași pe cei săraci,/ Repetă, Bunule, minunea/ Și-ndestulează mii de guri,/ Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:/ Dă-mi doar un coș cu firmituri.”

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!