Închisoarea ca o Sfântă Liturghie – d-na Galina Răduleanu

Vizionați un fenomenal cuvânt al d-nei Galina Răduleanu despre abordarea duhovnicească a necazurilor din viața noastră, abordare dobândită în anii de închisoare. Un adevărat regal duhovnicesc, cu darul lui Dumnezeu.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Dar măcar în fiecare zi să ai o oră în care să nu existe televizorul deschis, să nu existe calculatorul, uite, telefonul să-l închizi complet, și timp de o oră, să meditezi asupra ceea ce a fost în ziua respectivă. Rămâi cu tine, măcar o oră pe zi! Să-ți faci un fel de bilanț.Un fel de-a te uita în oglindă. Să nu-ți pierzi legătura cu tine însuți.

În ultimul an de detenție, am făcut în mod conspirativ cu încă o colegă de închisoare din Oltenia: o echipă de colinde formată din 2 colindători. Și ne-am pornit pe la paturi în seara de Ajun când toată lumea era cu amintirile și sentimentele de familie și de altă dată; și am început să colindăm. „A venit și-aici Crăciunul” și una din colege, o moldoveancă, care făcea norma și primea pachete a venit și ne-a dat, câte două bucățele de zahăr cubic și niște nuci. Era o fericire teribilă! Și pe urmă am fost și la una dintre cele care erau acolo, era olteancă: „Păi la mine nu veniți?! Că și eu am!” Și asta a fost colindul nostru pe la paturi.

„A venit și-aici Crăciunul!”

Dar mai târziu, când am ieșit și când mi s-a pus în vedere că (…) cu cei care am stat în închisoare, mi-am adus aminte și acum îmi fac, parcă, o legătură. Prietena mea cea mai bună, omul care a reprezentat în România un model, de caracter și de omenie și de frumusețe interioară – era o profesoară de Latină, de la Călărași. Și numai de Crăciun, exact așa cum erau primii creștini, care atunci când se întâlneau desenau pe jos un pește. Atunci se recunoșteau că sunt creștini. Și eu trimiteam o felicitare în care scriam numai o singură frază: „A venit și-aici Crăciunul!” Și ea știa, și eu știam, asta este comunicarea noastră. Ne era mult, mult mai mult: cu asta spuneam totul! Cu asta ne reaminteam și tot ce s-a trăit împreună și tot ceea ce ne lega. Apropo de colind…altfel nu era voie.

Nostalgia Paradisului

Dar știți, odată cu trecerea anilor sunt niște amintiri așa cum copilăria iese în evidență  cu cât trece, înaintezi în vârstă. Când ești tânăr, copilăria nu-ți spune nimic, poate că nici nu ți-o amintești foarte puternic. Dar odată cu trecerea anilor este așa, timpul o scoate în evidență. Ei bine, fericirile din copilărie, pe care le trăiești ca fiind cel mai frumos lucru din viață, ei bine, tot așa se-ntâmplă și cu închisoarea. Pe măsură ce trece timpul, departe de-a se șterge , departe, departe…e din ce în ce mai pregnantă, ocupă mai mult loc, celelalte amintiri dispar. Închisoarea e mai evidentă și mai evidentă și mai puternică și parcă o descoperi pe zi ce trece noi și noi fațete pe care nu le-ai observat nici până atunci. E nesfârșită, e infinită. Poți să vorbești despre ea la nesfârșit. Și nostalgia, vorba lui Nichifor Crainic; ar trebui cineva să scrie,„Nostalgia Închisorii” cum a scris Nichifor Crainic  – „Nostalgia Paradisului”.

Este o nostalgie teribilă, aceasta. Teribilă…Asta e.

Cea mai mare fericire

Cum vă adunați acolo în celulă? Cum aflați că e Crăciunul? Am înțeles că nu se putea.

Nu se putea manifesta sub nici o formă. Te închideai în tine. În interiorul tău. Viața interioară în închisoare, la cei mai mulți rezonează. Trăiai mai mult pe dinăuntru decât pe dinafară. În afară  erau niște lucruri neplăcute, bine, dureroase chiar și stereotipe și goale inumane. Totul era în interior. Acolo retrăiai poate și niște lucruri care le-ai citit, lucruri care le iubești, acolo spuneai poezii. Poeziile lui Radu Gyr, de exemplu, care le învățasem de la cele de acolo. Eu nu le știam, bineînțeles, deși pentru Radu Gyr a fost una din acuzațiile care i s-au adus, care au cântărit în balanță la sentință. Ele știau, erau și închise de 10 ani de zile; veniseră cu ani mulți de închisoare. Și apropo de asta, într-adevăr, prin comparație, pe mine la un moment dat, pentru că eram foarte, foarte rebelă, m-au aruncat, cum se spune așa la „fiare”, la pedepsele cele mai mari acolo, crezând c-o să-mi găsesc nenorocirea. Și-acolo a fost cea mai mare fericire.

Condamnarea ca slavă

Oamenii aceia m-au învățat ce înseamnă să fii om, chiar în condițiile cele mai grele și când venea seara, venea paznicul care trebuia să închidă ușa și striga prezența. Te striga pe nume și tu trebuia să răspunzi cu condamnarea.

„- Ionescu!

– 15.

– Rădulescu!

– 20.”

Așa erau condamnările: 20, 23, 18, 15. Și la sfârșit eram și eu.  Și aveam un sentiment de rău. Mi-era o rușine…zic: „Să spun 7, după ce ăia spuseseră 20, 25…” Și zic:

– 7.

Da. Parcă mi-era jenă. Mă simțeam așa, urâtă în fața oamenilor care au această condamnare. Ca să vedeți, ce înseamnă. Comparată, eu în loc să fiu fericită, c-am numai 7, eu spuneam: „7.”  dar așa cu o voce mică, cu foarte puțină mândrie.

Descoperirea sinelui

Și acolo învățasem poeziile lui Radu Gyr. Mai ales poezia aceea care a făcut istorie și care-i aproape o legendă.  „Azi noapte a venit Iisus în celulă”. Pe care după ce o înveți și-n condițiile acelea, poți să stai și să meditezi asupra ei. Mult. Așa cum poți să meditezi asupra multor alte creații artistice, poezii, cântece, poeme, piese –  o viață infinită. Și de-o frumusețe inimaginabilă. Și pe care n-o retrăiești afară. Afară începe să se spulbere. Sau foarte puțin. Știu Eminescu, dar atunci am înțeles am înțeles din „Odă în metru antic”: Ca să pot muri liniștit/ pe mine, mie redă-mă. Ei bine, acel „mie redă-mă”, în închisoare trăiești, vezi ce înseamnă să fii tu și să-ți descoperi eul interior. De fapt tu ești acela, nu cel ce te manifești în afară.  Ci cel care ești înăuntru. Uneori mai iese în afară interiorul, alteori, dincolo – te disociezi de eul tău sau alte ori pur și simplu ți-l golești și ești ca un robot gol.

Așa cum sunt din păcate atâția. Și mai mult în Occident decât la noi. La noi încă mai există acest interior. Aveți grijă!

De Occident? S-avem grijă de Occident?

Nu. S-aveți grijă de voi. Acolo nu mai aveți ce mai aveți grijă că acolo au rămas numai niște manechine foarte bine programate. Ele sunt foarte bine programate. Niște roboți perfect programați.

De vorbă cu noi înșine

Cum ați sfătui tinerii de astăzi să se întâlnească cu ei?

Cu roboții?

Nu. Cu ei înșiși.

Să facă niște exerciții, așa cum faci exerciții de gimnastică sau de kinetoterapie; când simți că un picior ți-e mai slab faci exerciții de gimnastică pentru ca să te pui pe picioare sau cum se recomandă pentru inimă, pentru plămâni, faci mișcare 30 de min pe zi. Deci toată gestiunea asta care privește trupul și pentru suflet se recomandă kinetoterapie. Adică, în fiecare zi foarte mult. Dar măcar în fiecare zi să ai o oră în care să nu existe televizorul deschis, să nu existe calculatorul, uite, telefonul să-l închizi complet, și timp de o oră, să meditezi asupra ceea ce a fost în ziua respectivă. Rămâi cu tine, măcar o oră pe zi! Să-ți faci un fel de bilanț.Un fel de-a te uita în oglindă. Să nu-ți pierzi legătura cu tine însuți. Și apropos, uitați ce frumos a vorbit părintele Calciu. Impresionant. La el e impresionant tot ce spune dânsul în toate conferințele care le-a ținut, pentru că vorbește din interior, nu vorbește cerebral. Vorbește sufletește, vorbește din inimă. Și faptul că trăia moartea în locul unui compromis major. Îl înțeleg foarte bine.

Compromisul și compromiterea conștiinței

Dar să știți că și compromisurile minore pot să fie catastrofale. Poate să ți se pară că e un lucru de nimic, de exemplu, la noi exista – v-am spus – o detenție în ultimii ani, o cerință de reeducare, dar nu de reeducare prin tortură ca la Pitești și nici chiar ca la Aiud, ci ca să intre în viața minunată a lumii noi pe care o creaseră; atunci se crease un club, unde după orele de muncă, după cele 10 ore de muncă. Te duceai vrând-nevrând, voiai, nu voiai, trebuia să mergi la club, acolo se mai punea o dată pe săptămână un film educativ, nu era chiar din ăsta politic. Și-ți dădeau, când citeai ziarul Scânteia și anumite cărți.  Tot așa, literatură. Cezar Petrescu, așa. Și pe lângă asta se înființaseră Eminescu. Asta a fost bucuria noastră, că eu am tăbărât pe Eminescu și am vrut să învăț o mulțime de poezii pe dinafară. 

Pentru că acolo îți pierdeai memoria. Și era un mare efort de a-ți menține memoria. Chiar după ce ieșeai era o foarte mare problemă să-ți revii, ca memorie.  Și mai înființaseră tot așa, ca să fim la curent cu existența de afară, o gazetă de perete. Și la gazeta asta de perete trebuia să scrii un articol legat de muncă –  să fie mobilizator. Și șefa atelierului car era nouă făcea socoteala. Încetul cu încetul, toată lumea trebuia să scrie articole. Și mai rămăseserăm două. Două oi negre. Era maica Mina și cu mine și toată lumea, erau femei foarte bune, îmi spuneau:

„ – Măi, dar nu înseamnă nimic chestia asta! Cei-?! Scrii așa, ce vrei tu…

 – Nu înțelegi că nu pot? ”

Simțeam că acest mic compromis, foarte mic – este totuși foarte mare.

Câți ani aveați atunci?

Nu știu. eu am intrat la 27 de ani. Cred că aveam 30. Am stat 4 ani. Nu puteam! Și nu pot să explic de ce. Nu puteam. Și se spunea, cine nu face chestiile astea, tot așa, îi spunea că-i dă drumul. Sau dacă nu își va sfârși viața acolo. Nouă ne spunea că ne reduce pedeapsa, la cele care dăm dovadă de atașament și de modificare a concepției și de părere de rău a faptului că am gândit și că ne-am purtat așa împotriva unui regim care voia fericirea poporului. Și tot așa trebuia să faci și niște recenzii; că erau cărțile astea care le citeai. Deci educatorul, care este un analfabet, care abia dacă poate face, punea pe toată lumea să scrie recenzii. Și cât s-au luptat ei cu mine:

„Măăi, fă o recenzie, uite, ai Cezar Petrescu, să faci Aurul Negru. 

– Dar nu pot. Nu pot!

– Ce vrei? era în stare să facă el compromisul. Ce vrei să-ți dau?”

Eu care eram îndrăgostită, pasionată de muzică simfonică:

„- Vreau să ascult muzică!

– Asta nu pot! ”

Așa că nu am făcut nici recenzia.

V-a întrebat ce vreți și i-ați cerut muzică?

Da. „Vreau să ascult muzică.” A zis că nu poate. Nu-i permite regulamentul. Atunci eu eram convinsă că va trebui să execut toată pedeapsa.

Ați avut un gând să scăpați mai repede de pedeapsă?

Nu! Nu, nu. Nu voiam să scap mai repede. Nu. Dar cum să spun, nu era așa, totuși o plăcere, să știi că ai încă de făcut încă niște ani. Dar nu puteam. Indiferent. Îl înțeleg foarte bine pe părintele. Pentru că dacă cine mi-ar fi spus, chiar dacă era detenție pe viață. „Dacă nu faci treaba asta, mâine te executăm sau găsim un mod în care să nu mai exiști.” Nu. Tot asta a fost. Nu i-a fost frică.

Jertfa pentru țară – lucrul cel mai firesc

Ce vă întărea?

Luptam, adică eram eu. Simțeam încât nu mă mai puteam uita în oglindă. Nu se putea trăi. Nu poți să trăiești cu sila de tine! Și mai ales de așa ceva. Și pe urmă, vezi, noi nu știu dacă generația mea – poate e mult generația mea, o parte – cei din care erau dinainte, am povestit părintelui stareț sau părintelui Filotheu, am cunoscut un om excepțional, de-o calitate caracterială, umană, inteligentă, care făcuse 23 de ani de închisoare. 23. Din 1941 până în 1964.  Și-n 1941 cânt a fost patefonul, lovitura aia, sau ce-a fost acolo, când cu Antonescu și cu legionarii – deci s-a întors Antonescu împotriva legionarilor, el mai cu infatuarea asta așa a tinereții, era la o întrunire sau la o adunare din asta mare pe un stadion, a cântat Sfântă Tinerețe. A fost imediat prins, arestat, dar a reușit să scape. Și atunci legionarii intrând în conflict cu Antonescu și Antonescu purtându-se așa cum s-a purtat, au emigrat toți în Germania.  Erau și-n Germania. Și el, scăpând, i s-a aranjat ca să meargă cu un vapor pe Dunăre ca să poată să ajungă la Viena. Și l-a dus noaptea și vaporul aștepta și el înainte de a pleca, s-a aplecat ca să mai sărute pământul țării. În momentul asta a izbucnit în plâns  și n-a mai plecat.Și-a făcut 23 de ani. În Aiud avea porecla Ocnă. Așa i se spunea. Ocnă!

Deci asta era psihologia. Era o dragostea de țară extraordinară. Îți iubeai țara mai mult decât viața ta. Mai mult decât familia, erai îndrăgostit. Erai îndrăgostit și considerai jertfa pentru țară lucrul cel mai firesc. Știu că pe vremea lui Ceaușescu, mi-era atât de îngrozitor ce se întâmpla, atât de îngrozitor încât mă gândeam, tot așa, la modul fantezist, bineînțeles. „Doamne…- făceam niște socoteli cu bunul Dumnezeu-uite, eu renunț la viață, numai măcar cu o lună devreme de zile să scap mai devreme de comunism.” Da!

Trepte

Voia să vă întreb care a fost cea mai frumoasă întâmplare pe care ați trăit-o. Unul dintre cele mai frumoase momente care le-ți trăit în închisoare?

În închisoare? Toate! Primele zile au fost grele. Le-am mai spus-o și maicilor. Foarte greu te desprinzi de viața anterioară, de ce-ai lăsat, de ce-ai iubit, de familie. Foarte greu. Trăiești extraordinar de mult cu trecutul tău de care trebuie să te debarasezi, dar nu-i ușor. Noi stăteam pe Uranus, acum a fost dărâmat Uranusul. Era o clădire masivă. Mi-aduc aminte că era tramvaiul care când îl auzeam…ăla era viața din afară, era lumea, spunea ceva! Mă impresiona tramvaiul. Ei bine, încetul cu încetul, sentimentul acesta a început să se șteargă și-n final tramvaiul nu-mi mai spunea nimic. Mi-era indiferent. Mi-era ca un lucru oarecare. Nu mai reprezenta nimic pentru mine. Adică lumea dispăruse. Rămăsese pregnantă lumea din închisoare și în final lumea din interior. Deci astea au fost niște trepte. Și când am ajuns la lumea din interiorul meu – o lume minunată. Fiecare dintre noi avem această lume minunată, a dumitale, sau a altuia. Toți avem niște lucruri minunate în interiorul nostru.

Ei, când am ajuns să mă înfrupt din ea, mi-a dat drumul!

Ați regretat când ați ieșit?

Enorm!

Ne puteți spune o poezie care ați învățat-o acolo?

„Cu Iisus în celulă”. Azi noapte a venit Iisus în celulă. Are așa și niște cuvinte de neuitat, știi, când spui acolo în celulă poezia asta. Pune-mi pe răni mâna Ta. Mi se pune ceva în gât…extraordinar. Pune-mi pe răni mâna Ta. Da. Poezia asta este extraordinară! 

E ca o rugăciune.

Exact. Exact și te aruncă în lumea aceea a divinității, aproape ca o Liturghie.

Colegele de celulă – organizarea diabolică

Cum v-ați înțeles cu colegele? Mă refer la cele care erau mai vechi.

Eu nu sunt prea tolerantă. Față de unele aveam o admirație nețărmuită și pe altele le înghițeam cu noduri.

Era o ierarhie acolo în celulă?

Ce se întâmpla, ei începuseră să fie psihologi. De altfel, psihologia era și din momentul când intrai în închisoare, când te aresta, erai băgat într-o celulă unde acolo era tot o fostă deținută, care era condamnată dar era deja informatoarea lor. Adică făcuse pactul ca să spună informații și să influențeze pe cei care erau arestați, în schimbul scăderii pedepsei. Asta era deja o chestie Pe urmă te așezau după cum știau că poți să fii influențat. De exemplu, pe mine, m-a așezat cu o femeie care era ultra, foarte cunoscătoare ale muzicii, ale literaturii. O evreică. Cu simțul umorului, știa mai multe bancuri -evreiești – de la ea le-am învățat. Foarte interesantă, dar era omul lor. Și și-a făcut datoria. Într-adevăr.

Cum v-ați dat seama că e omul lor?

Eu nu mi-am dat seama. Eu dacă-mi dădeam seama eram altfel. Nuu. Eu consideram că toată lumea e de bună calitate și toată lumea-i sinceră și curată. Eram picată din lună, nu trăiam în realitate, trăiam în realitatea mea. Nici vorbă.  Ca să spun așa, un exemplu, ce a durat până la vârste înaintate și poate și până acum. Eu nu îmi încuiam niciodată cabinetul meu medical. Pentru că dacă îmi încuiam cabinetul înseamnă că eu consideram că cineva e hoț și vrea să mă fure. Și asta era o jignire! Eu nu încuiam, drept care am fost jefuită de nu știu câte ori. Asta era.

Nu v-a fost frică?

Nu. Mi-a furat și banii și nu știu ce vase de cristal. Nu puteam, cum adică? Să cred eu că cineva e hoț! Nu! Nu puteam să cred lucrul ăsta. Și altele și altele. Cu toate că îmi scriu memoriile așa că o să găsești. Asta e. Deci asta vreau să spun, că făceau aceste combinații ca să poată să te influențeze. De exemplu, pe verișoara mea, viitoarea maică Mina a așezat-o cu cineva față de care – un cadru monahal – avea o evlavie monahală și care se bucura de o apreciere și evlavie generală așa pe țară. Și față de care s-a mărturisit. De ceva care trebuia să ascundă. Securitatea a aflat. Deci vreau să spun că nu mai erau chiar atât de proști.

La ancheta, discuția era următoarea:

„- Ia spune, ce discuții ați vorbit? asta era expresia. Ce discuții ați vorbit?”  Ăsta-i nivelul. Eu nu știu, nivelul nostru să nu fie foarte departe.

Bucuria actuală

Da. Totuși avem speranțe de mai bine.

Eeeh, am prins eu niște perle din astea. De pe la radio. Chiar din Parlament.

Ce vă bucură astăzi?

Speranța. Și vreau să vă spun un lucru care mi-a dat o bucurie imensă. Eu sunt convinsă că Binele va triumfa. Dar când și prin ce chinuri va trebui să trecem ca să ajungem la el. L-am întrebat pe tata, tata fiind preot, fiind și el închis. L-am întrebat:

– Tata, de ce este atâta ură împotriva poporului ăstuia? Și ură din afară și ură dinăuntru.

Și tata a răspuns:

– Pentru că poporul acesta are un rost. Și rostul și-l va îndeplini.

Și eu cred lucrul ăsta. Totuși, gândindu-mă așa, văzând cum se desfășoară lucrurile și graba cu care vrem să ne aliniem corectitudinii politice. Măi, să fim desființați și transformați așa? În niște manechine care nu se uită decât la micul ecran și care trăiesc numai din punctul ăsta de vedere, în rest, viața lor interioară este zero. dar vreau să vă spun, că voiam să vă spun maicilor, da? Poate o să fie repetiție.

Minunile se întâmplă la fiecare pas!

Am trăit două minuni. Deci minunile se întâmplă la fiecare pas! Eu nu pot să spun că n-am o oarecare înclinație înspre elementul cerebral, adică sunt un pic mai sceptic, găsesc niște explicații. Acum 4 ani de zile, o colegă de-a mea, psihiatră de foarte bună calitate a suferit de o boală psihică, chiar ea. Psihiatrii au foarte multe cazuri de boli grave. Psihiatria este extrem de atacată de diavol. A fost afară și a fost internată într-un salon unde mai era cu o cetățeancă, și ea bolnavă. Cetățeancă respectivă mi-a spus, zice:

„ – Știți, acum vreo câteva luni – asta era acum 4 ani – acum pe câteva luni, pe calendarul care era la bucătărie, un calendar din acela de perete, în mijloc având-o pe Maica Domnului, când am intrat în bucătărie am văzut pe chipul Maicii Domnului urme de lacrimi.”

Nu mi-a venit să cred. I-am cerut o fotografie, într-adevăr erau urme de lacrimi pe fotografia Maicii Domnului, pe un perete, pe un calendar. Și-atunci am zis: „Maica Domnului plânge nu pentru femeia respectivă, pentru ceva care într-adevăr se va întâmpla.” Și-așa a fost. De-atunci se întâmplă lucruri îngrozitoare. Îmi pare rău că nu am păstrat fotografia aceea. Era o fotografie în care se vedeau clar urmele de lacrimi ale Maicii Domnului. Ne plângea pentru ce ne așteaptă. Nu știu pentru ce perioadă, pentru cât va dura. Dar acum câteva luni de zile, când am lansat cartea mea la Facultatea de Medicină: Jurnalul unui psihiatru, când m-am întors acasă, era ora nouă seara și m-a sunat telefonul:

„ – Sunt părintele Valerie.”

Părintele Valerie nu-mi spune nimic.

– Da. Ce doriți? Era și seară și eu obosită. De ce mă sunați?

Un părinte pe care nu l-am cunoscut niciodată, foarte vag am auzit despre dânsul. N-am vorbit cu el niciodată și care m-a sunat.

– Vă sun pentru că știu că aveți o problemă. Or eu, atunci, eram foarte puțin în cunoștință de adevărata problemă.

Într-adevăr aveam o problemă foarte gravă pe care eu nu o realizam. Și am stat de vorbă cu părintele Valerie până la 12 noaptea. Este un călugăr în Mănăstirea Monteoru din munții Vrancei. Și vreau să spun că peste luni de zile, am ținut neapărat să mă duc. Am ajuns acolo. Deci e o mănăstire la 1400 de m. O mănăstire splendidă construită acum după 1990. Cu 8-9 călugări și cu un părinte care este vestit: părintele Macarie. L-am cunoscut pe părintele Valerie, acesta care a simțit despre ce primejdie mă paște sau în ce primejdie mă zbat. Vă spun, este de nedescris, foarte puțin am vorbit cu dânsul și nici nu trebuia să vorbesc. Părintele Valerie, era suficient să-l vezi. În momentul în care-l vedeai parcă te umpleai de pace și de lumină.

România și armata salvării

Dar ce vreau să vă spun, care mi-a dat sentimentul că noi vom fi, dacă vreți, un fel de eveniment al lumii. Această mănăstire este înconjurată numai de munții Vrancei, de încă 2 mănăstiri la distanță mică una de alta. Sunt construcții excepționale, una din ele are un singur călugăr – părintele Alexie . După sinea mea, consider că părintele Alexie când a făcut această mănăstire, a prevăzut că ea va fi cândva plină. Și pe urmă, la mănăstirea Diaconești, când am vorbit cu maicile de acolo mi-au spus că s-a făcut o statistică și că în România există cele mai multe mănăstiri din lume, raportate la suprafață și la numărul de locuitori. Într-adevăr, munții noștri, și toată țara asta este plină de mănăstiri! Plină!

Un călugăr de la Antim, părintele Irineu, dacă nu mă înșel, a fost mutat undeva în Munții Apuseni. La Ponor. Într-un schit din ăla prăpădit. Acum, sunt două mănăstiri făcute de părintele acesta, o mănăstire sus, de bărbați, în care nu intră femeile, ca la Frăsinei. Și o mănăstire de femei. E plin. Iar munții noștri sunt de asemenea plini de pustnici. Plini! Și mi-am dat seama , că pe vremea când au intrat comuniștii s-a făcut o armată în munți care s-a luptat cu arma în mână, ca să-i alunge, acum avem o armată în munți de altă factură, armată spirituală, care va salva nu numai țara asta, dar și lumea! În asta, apropo, în ce sper, în asta sper.  Este o avalanșă de mănăstiri. Cum vine o călugăriță, cum face o mănăstire, chiar dacă-i de una singură! E plin, plin! Un plin. Asta-i armata salvării noastre!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!