Pocăința: revoluția împotriva stricăciunii – p. Metodie din Creta

Ascultați un frumos cuvânt al părintelui Metodie care ne învață să privim pocăința ca pe o lucrare continuă de întoarcere de la rele, ca pe o adevărată revoluție împotriva stricăciunii patimilor.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Pocăința: revoluția împotriva stricăciunii – p. Metodie din Creta

În primul rând, trebuie să spunem că Sfântul Ioan Botezătorul este, într-adevăr, predicatorul pocăinței. Predica lui a fost, în primul rând, o chemare la pocăință. Ne frapează faptul că este, în esență, identică cu prima predică a lui Hristos. Din acel moment, Iisus a început să predice: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. De asemenea, mai târziu îi trimite pe apostoli să propovăduiască tuturor neamurilor pocăința și iertarea păcatelor. Deci pocăința pare a fi predica fundamentală a lui Hristos. El cheamă pe oameni la pocăință.

Ce înseamnă pocăință? „Μετανοία” înseamnă schimbarea minții. Dar am spune că Sfânta Scriptură definește pocăința ca fiind întoarcerea de la rău și facerea binelui – lasă răul în urmă, întoarce-te și lucrează binele. Deci, atunci când Domnul cheamă pe oameni la pocăință, El îi cheamă să fugă dintr-o lume a sticăciunii, a păcatului si a morții, întorcându-se către voia lui Dumnezeu, spre credința în Cel trimis de Tatăl și spre păzirea poruncilor Lui, pentru a se face părtași la mântuire. Pocăința înseamnă nu numai o schimbare a minții, ci și o schimbare a vieții. Înseamnă să lași în urmă ceea ce lumea consideră important.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune: Oamenii tind să prețuiască trei lucruri: pofta cărnii, pofta ochilor și mândria vieții, adică iubirea de plăcere, în diferitele sale forme. Lăcomia, dorința nesățioasă pentru tot ceea ce ochiul poate vedea, iar ochiul invidiază și nu se satură niciodată, după cum se spune. Lăcomia înseamnă a fi obsedat de bogăția materială și o sete constantă de mai mult, iar mândria vieții înseamnă păcatul mândriei. O persoană care gândește foarte bine despre sine, care caută să-i impresioneze pe ceilalți, care se auto-promovează și se ridică în slăvi. Lucrurile pentru care oamenii se străduiesc și le consideră importante, atât acum, cât și în trecut. Pe acestea, Domnul ne cheamă să le lăsăm în urmă și să căutăm Împărăția lui Dumnezeu, adică să prevaleze voința lui Dumnezeu, care este adevăr, dragoste și dreptate. În primul rând în inimile noastre, apoi în relațiile noastre și, în cele din urmă, în lume. Astfel încât viețile noastre, lumea noastră, să poată deveni o Împărăție a lui Dumnezeu, unde domnește Dumnezeu, unde răul încetează, împreună cu interesele acestei lumi, cu răutatea acestei lumi, cu înșelăciunea acestei lumi și unde domnește adevărul, dreptatea și dragostea lui Dumnezeu.

Lumea, devenind Împărăția lui Dumnezeu înseamnă că devenim Familia Sa în care noi, copiii lui Dumnezeu, vom fi frați și surori unii cu alții. Toate acestea își vor găsi împlinirea după Cea de-a Doua Venire. Pocăința este o invitație la această schimbare și, în același timp, o atitudine constantă în viață. Domnul nu a spus să te pocăiești o dată, ci să te pocăiești mereu, deoarece pocăința este o experiență de durată. Începem și nu terminăm niciodată. Ceea ce înseamnă că, pentru a o spune foarte simplu, prin pocăință, trebuie sa lăsăm în urmă tot ceea ce este împotriva voinței lui Dumnezeu, ceea ce este rău în viața noastră. Trebuie să devenim lucrători ai binelui. Atâta timp cât trăim în această lume, este posibil să cădem iarăsi în păcat. Așadar trebuie să ne pocăim din nou.

De aceea, experiența pocăinței este una continuă, întrucât există un potențial constant ca omul să cadă înapoi în păcat. De aceea Biserica noastră are Taina Pocăinței și a Spovedania, pe marginea căreia a existat o controversă în Biserica creștină timpurie. Se poate pocăi cineva din nou și din nou sau nu? Ar trebui să li se acorde o șansă din nou și din nou? Sau poate de un număr limitat de ori? Unii spun doar de câteva ori, sau chiar o singură dată. În cele din urmă, Biserica, bazându-se pe cuvintele Domnului, care i-a spus Sfantului Apostol Petru: “Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” [să îi ierți fratelui]. Iar dacă Hristos ne poruncește să iertăm astfel, cu cât mai mult iartă El Însuși?

Așa am ajuns la încurajarea patristică: de câte ori vei cădea, scoală-te și vei fi mântuit. Acest lucru este demonstrat de faptul că în Biserica noastră, Taina Sintei Spovedanii, unde oamenii vin să-și mărturisească pocăința, este repetabilă la infinit. Acolo omul primește iertarea lui Dumnezeu și își continuă drumul, în trupul Bisericii. Asta înseamnă iertarea, că în Trupul lui Hristos este loc pentru toți. Totusi există și altceva în conceptul de pocăință. Nu înseamnă doar a nega răul și a face bine, ci înseamnă și a te strădui constant pentru a face binele mai mult. De aceea nu are limite [pocăința]. Cine este drept, să facă dreptate mai departe – se spune undeva în Noul Testament. Așadar binele se face mai bine, sfântul devine mai sfânt. Vedem la sfinții noștri că ei nu sunt niciodată mulțumiți de ei înșiși. Ei au avut o experiență vie și durabilă a pocăinței. Întotdeauna s-au simțit văduviți și că au nevoie de pocăință și de sporire. De fapt, pocăința înseamnă sporire [duhovnicească]. Cel care nu are pocăință nu poate înainta – crede că este în regulă. Nu trebuie să schimbe nimic.

Aș spune chiar că pocăința este o revoluție. Cum definesc sociologii și filozofii revoluția? Negarea status quo-ului de dragul datoriei. Renunțăm la ceea ce există acum pentru ceva mai bun, pentru ceea ce ar trebui să existe. De fapt, pocăința face exact acest lucru. Sfântul refuză ceva ce ar putea fi considerat perfect pentru că se străduiește pentru ceva și desăvârșit. Și din moment ce suntem chemați să devenim maturi, atingând întreaga măsură a plinătății lui Hristos, sau așa cum a spus Domnul – „Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”. Cine poate ajunge vreodată la desăvârșirea lui Dumnezeu? Tindem, dar nu ajungem. Este ceea ce spuneam noi la matematică. Tinde spre X pe măsură ce se apropie de infinit, dar nu ajunge niciodată. Deci aceasta este calea pocăinței.

De aceea, omul care se pocăiește este omul cu adevărat progresist. Este cel care are această perspectivă a perfecțiunii în mintea lui. Este cel care vede cât de departe trebuie să meargă, care nu se sprijină niciodată pe ceea ce a realizat. De aceea vedem că sfinții noștri se consideră lipsiți, încă nepocăiți, întrucât dorința lor a fost una mult mai mare. Îmi amintesc câteodată de Sfântul Porfirie, când darurile lui erau vizibile cu claritate și ne făcea să ne minunăm. “O, copiii mei, spunea el, le vedeți pe acestea și le admirați, dar Dumnezeu mi-a dat aceste daruri să fiu bun, în timp ce eu rămân neîndreptat.

Să-l luăm ca pildă pe Sfântul Iacov din Evia. Mitropolitul Pavel de Siatista l-a invitat odată la mănăstirea sa. El a spus: „Părinte Iacove, vino la mănăstire și binecuvântează-ne.” „Copilul meu, eu sunt un câine mort. Ce să fac în mănăstirea ta, să întinez locul?” Și ni se pare ciudat. Totuși, sfinții aveau această conștiință de sine, pentru că au văzut în fața lor cât de multe au de făcut, pentru a ajunge la ceea ce Dumnezeu le-a dat posibilitatea să realizeze. Deci, vezi că pocăința este o stare continuă. Înseamnă o atitudine de viață care dă omului nădejde. Înseamnă entuziasmul pentru lucrarea pe care o poate face. Înseamnă siguranța care izvorăște din cunoașterea iertării lui Dumnezeu și din convingerea că El îi va permite să-și continue viața.

Am citit odată că Sfinții au devenit sfinți pentru că au avut curajul să o ia de la capăt în fiecare zi – ceea ce înseamnă să se pocăiască în fiecare zi, să-și revizuiască viața și să meargă mai departe. Aceasta reprezinta o mare speranță. Cine ne mai oferă posibilitatea de a răscumpăra trecutul? Numai Dumnezeu o face, prin taina pocăinței. Este un mare dar al Său, asemenea cu capacitatea de a înainta continuu spre desăvârșire. Deci, pocăința este o atitudine de viață, care necesită smerenie, osândire de sine și cunoașterea voii lui Dumnezeu. Avem nevoie de toate acestea și de îngrijirea conștiinței noastre. Căci conștiința e cea care mărturisește, și ne indică ce trebuie să facem. Deci, când conștiința este luminată de Cuvântul lui Dumnezeu și, desigur, de harul Duhului Sfânt – cel care se luptă să pună în practică Cuvântul lui Dumnezeu, să trăiască cu smerenie și pocăință, să participe la Tainele Bisericii – acela primește cu adevărat harul lui Dumnezeu.

Primul dar al harului Duhului Sfânt este claritatea de a ne percepe așa cum suntem cu adevărat și de a ne vedea perspectivele, de a vedea unde ne aflăm și la ce suntem chemați. Acesta este ceea ce ne va conduce la pocăință. Și tocmai din acest motiv, pocăința nu este doar o stare mentală sau emoțională, ci o stare de viață, de continuă practică. De aceea diferă de remuşcări, de simpla realizare că am făcut ceva greșit, pe care conștiința mea îl dezaprobă, dar rămân acolo, în acea recunoaștere, acea tristețe. Și, în sfârșit, asta mă duce la o disperare lipsită de speranță sau de perspectivă. Acest lucru se datorează condiției cuiva lipsit de credință, care se încrede prea mult în sine și în propriile sale abilități. De aceea este dezamăgit. Și în loc să găsească o soluție, este condus la disperare. Acest lucru i s-a întâmplat lui Iuda. Avea remuşcări, dar nu s-a pocăit, nu s-a întors la Hristos. Nu a făcut roade vrednice de pocăință, după cum spune Sfântul Ioan.

Te-ai pocăit? Fă ceva pentru a compensa relele pe care le-ai făcut. Aceasta sunt roadele vrednice de pocăință. Sfântul Apostol Petru s-a pocăit. El nu a plecat. S-a întors înapoi la cei doisprezece ucenici, fără rușine, fără teama că ceilalți îl vor judeca pentru ceea ce a făcut, sau să-l condamne. S-a întors smerit și a așteptat. A făcut ce trebuia să facă. Iar Domnul a primit pocăința lui și, după cum știm, l-a restaurat. Sfinții Părinţi spun că, dacă Iuda ar fi făcut același lucru, astăzi ar fi fost unul dintre Sfinții Apostoli. Dar nu s-a pocăit, ci doar a avut remuşcări. Nu a făcut nimic pentru a compensa ceea ce făcuse. Și de aceea s-a dat pierzării.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!