Apple explică de ce ar trebui să-i cumperi copilului tău un iPhone
31 mai 2023
Duhul Sfânt și Noile legi – p. Pimen Vlad
1 iunie 2023
Ascultați un cuvânt impresionant bazat pe predicile părintelui Serafim Rose care ne ajută să distingem care este adevăratul creștinism după prezența (sau absența) unui anumit semn de recunoaștere a acestuia.
Care este?
Urmăriți acest material pentru a afla!
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
În Evanghelia După Sfântul Ioan citim de un om care a fost bolnav 38 de ani. A rămas în boală și în suferință, și nu a mai putut să aibă speranță! Toți putem răspunde suferinței în moduri diferite și primul lucru pe ar trebui să îl spunem, fiecare dintre noi este capabil să cadă în disperare, oricine dintre noi poate să se cufunde în deznădejde ca acest om, putem fi conduși la deznădejde pe tot parcursul suferinței noastre, putem fi conduși la pocăință.
Dar să fim clari! Dacă permitem nerăbdarea și resentimentele să crească în inima noastră, dacă răspundem la dificultăți fără con-tristare, dacă nu suntem capabili să ne recunoaștem propria noastră păcătoșenie chiar dacă suferim, cred că Grigorie Palma spune că putem stoca de fapt altele și mai mari pentru noi ziua finala a lui Dumnezeu. O lipsă de răbdare, O lipsă de pocăință, o lipsă de regrete. Imediat vocile lumești vor striga către noi când auzim această învățătură ei vor spune unde este justiția, dreptatea în această suferință?
Desigur, este un standard lumesc de justiție, dreptate… și multe voci vor indica exemple de oameni care se presupune că nevinovați suferă în moduri teribile și vedem într-adevăr copii care suferă, dar din această cauză vocile lumești ne vor respinge învățătura salvatoare și vor spune ah, realitatea nedreptății înseamnă că toată suferința trebuie criticată, cumva trebuie să strig împotriva nedreptății suferinței mele.
Dumnezeu ne cheamă la ceea ce se numește un doliu mântuitor, doliu mântuitor, este pocăință. Mângâierea divină nu este așa cum ne-ar spune lumea, nu cum ar vrea lumea să credem. Trebuie să încercăm să evităm să ne transformăm credința într-o altă sursă de bunăstare a fericirii o tehnică de bunăstare în căutarea unor înălțări spirituale și conforturi spirituale care nu sunt altceva decât senzualitate spirituală, care înlocuiește pur și simplu senzualitatea materială pe care lumea o are de oferit acum, există mângâieri spirituale, dar nu sunt ale noastre să le pretindem, nu noi să le cerem! Dumnezeu oferă Mângâiere când vrea și pur și simplu trebuie să avem încredere, să crezi și trebuie să avem răbdare. Regele David spune să ne lăsăm să ne închinăm să cădem și să plângem; să ne închinăm să cădem și să plângem.
Părintele Serafim Rose ne amintește că unul dintre semnele adevăratului creștinism este durerea de inimă, el spune că nu poate exista creștinism, nici un adevărat creștinism fără durere de inimă durere pentru păcatele noastre. Și Sfântul Grigorie Palama ne spune că oricine, lipsit de această tristețe, întristare, această durere de inimă pentru păcatele noastre nu a ascultat de Domnul. Dacă existăm în starea care este complet eliberată de orice durere de inimă pentru păcatele noastre orice stricăciune trăim în neascultare.
Iisus spune că fericiți sunt cei care plâng și, bineînțeles, chiar și Sfinții Apostoli au plâns și nu doar pentru păcatele lor, ci pentru că au recunoscut, ca o consecință a apropierii atât de aproape de Hristos, felul în care omenirea a schimbat pentru Paradis pentru prietenia cu Dumnezeu Omenirea a schimbat lucrurile acestei lumi luate, vândute din Paradis pentru aceste mângâieri materiale lumești. Am căzut și am luat o lume străină în schimbul Paradisului, bucuria paradisului și cu cât sfinții se apropie de Dumnezeu, cu atât mai clar acest lucru, devine realitate pentru ei, li se arată. Am dat compania îngerilor pentru a ne urmări propriile dorințe, dar în tristețea noastră avem bucurie avem bucurie în întristare și avem recunoștință.
Nici în tristețea noastră Dumnezeu nu ne-a părăsit. În Sfintele Taine ale Bisericii Dumnezeu se întâlnește cu noi, dacă ne mărturisim păcatele. Dumnezeu promite că ne va ierta dacă primim Trupul și Sângele Lui și Sfânta Împărtășanie se alătură nouă, ne dă viață nouă. Când suferim nu trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu ne-a părăsit în vreun fel acesta este drumul spre deznădejde, drumul înșelăciunii. Când suferim ar trebui să ne întoarcem la El în rugăciune.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, vom iubi voia Lui în toate și vom primi tot ceea ce îngăduie El, chiar și atunci când ne permite să suferim, deoarece avem încredere că este voia Lui ca noi să fim mântuiți și prin răbdare, putem intra în această mântuire. Nu trebuie să ne punem ochii pe lucrurile acestei lumi. dar eternitatea ne pune mereu ochii pe eternitate, este perspectiva Eternității care dă la tot însemnătate, moartea, suferința și viața însăși, aceasta este singura perspectivă care ne va putea aduce realitatea naturii trecătoare atât a vieții noastre, cât și a suferințelor noastre în această viață. Toate luptele noastre, natura trecătoare a lor, Dumnezeu ne îngăduie să suferim, dar numai pentru o vreme.
Omul pe care Iisus l-a vindecat acolo în Evanghelia Sfântului Ioan, capitolul al cincilea, pe care l-a așezat acolo timp de 38 de ani și suferind, incapacitatea lui de a trăi o viață a devenit un mod de viață pentru el și l-a acceptat l-a acceptat în sensul că nu tânjea la nimic altceva a renunțat, nu a mai întins mâna la agitația apei unde credea că va avea loc miracolul. Boala a devenit un mod de viață, motiv pentru care Iisus îi spune: Vrei să fii vindecat? La început, ne putem întreba ce întrebare ciudată pe care Iisus i-o pune unui om care a rămas bolnav timp de 38 de ani. Vrei să fii vindecat? Cu alte cuvinte, Iisus îi spune: ești dispus să accepți schimbarea pe care vindecarea mea o va aduce în viața ta? Perturbarea modului de viață cu care te-ai obișnuit? Ești dispus să accepți tot ceea ce vindecarea mea îți va cere? A durat 38 de ani de durere pentru ca acel om să-L poată întâlni pe Iisus și să găsească Vindecarea și, într-un anumit sens, unii oameni vor spune: O, dar aceasta este o poveste în care Iisus vine și el pur și simplu alina durerea și este voia lui Dumnezeu să aducă vindecare, vedem asta în timpul lui Hristos. Este Evanghelia care pătrunde în această Lume Căzută, dar a fost nevoie de 38 de ani de suferință pentru ca acel om să fie gata să-L întâlnească cu adevărat pe Hristos în această plinătate și în adevărul Său. Nouă Iisus ne spune același lucru. Ne întreabă dacă suntem dispuși să acceptăm orice ar fi pentru a fi vindecați? Când strigăm către Hristos când ne rugăm pentru mântuire și iertare când ne rugăm ca păcatele noastre să fie luate de la noi, suntem dispuși să acceptăm ceea ce va face Hristos pentru a ne vindeca? Suntem dispuși să acceptăm ceea ce va face Hristos pentru a ne salva?
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
4 Comments
Părinte, de ce unii oameni au ajuns sfinți fără să fi pătimit mult pentru păcatele lor, ba din contră, trăind în lux și posibil păcate mai toată viața (exemplu, Constantin și Elena), iar alții au trebuit să pătimească ani buni în deșert ca să se ridice din păcat și să ajungă sfinți (exemplu, Maria Egipteanca)?
De ce împărații primelor secole de creștinism ajung sfinți doar crezând în Hristos și răspândind credința, iar oamenii de rând ajung sfinți doar prin chinuri cumplite?
Să fie oare fiindcă pentru cei bogați și puternici mântuirea e aproape imposibilă, iar atunci când ei fac cel mai mic efort creștin, lupta interioară e extrem de mare, iar Dumnezeu îi răsplătește pentru acea luptă?
Și apropo de Sfinții Împărați, am citit că împăratul Constantin și-ar fi amânat botezul până în ultima clipă fiindcă știa că botezul șterge toate păcatele, și știind că viața regală pe care o duce e plină de păcate by default, a vrut să se asigure că nu mai are timp fizic de păcătuit după botez, ca să ajungă direct în rai. E ceva adevărat în teoria asta?
Și am mai citit următoarele, share-uite de preotul rebel Matei Vulcănescu pe facebook (cel cu scandalul recent cu pisicile si iadul): „Sf. Elena a trăit în păcat mult timp (concubinaj) iar Sf. Constantin zis și cel Mare și-a ucis fiul și a 2-a nevastă, bănuiți de incest.”. Sunt acestea adevărate? Dacă da, cum de au ajuns sfinți doar crezând în Hristos și creștinând imperiul? Cum de ei n-au avut nevoie de ani de patimi trupești ca să ajungă sfinți? Adică… da… înțeleg să se mântuiască, dar de la mântuire la sfințenie mai sunt niște pași, cum de ei au trecut atât de ușor? Sau poate n-a fost ușor și nu știm noi adevărata luptă din sufletul lor?
Doamne ajută, iertați mulțimea întrebărilor, nu trebuie să răspundeți la toate, evident, doar așa două cuvinte pe scurt dacă puteți, ca să avem un reper. Mulțumesc mult!
Nu este așa, însă, întâi de toate, nu putem să intrăm în judecățile lui Dumnezeu. Dincolo de asta, măsura sfințeniei este pe măsura iubirii față de Dumnezeu și nu măsura chinurilor, chiar dacă, desigur, chinurile sunt un mare semn al iubirii lui Dumnezeu. Sf. Constantin cel Mare a trecut prin multe peripeții – a fost ostatic în copilăria și tinerețea sa, după care a purtat multe războaie. Mama sa, Sf. Elena a fost o femeie foarte vrednică și smerită (a fost o hangiță care a ajuns împărăteasă) și s-a nevoit foarte mult pentru Hristos. Creștinarea imperiului a fost o muncă titanică într-o lume păgână pe care cei doi au dus-o personal. Nu-l lua ca sursă pe părintele Matei. Lucrurile au fost mult mai complexe.
Doamne ajută, mulțumesc, și apropo de părintele Serafim Rose, are el un clip în are insistă că porta e îngustă și că puțini vor intra prin ea în împărăția cerurilor, citând din Matei. Sunt descurajatoare cuvintele acestea, ce să înțelegem? Pare că doar 1% din noi vom ajunge în rai. Dacă e așa, atunci sunt foarte mici șanse să ajungem, indiferent de cât de mult ne străduim… Pe de altă parte, Dumnezeu are multă milă, am auzit pe părintele Calistrat zicând într-un clip că Dumnezeu bagă în rai o sumedenie de oameni, cum vede ceva bun la ei, îi bagă în rai ca să nu-i piardă. Plus că am avut și avem atât de mulți pustnici și sfinți care nu fac altceva decât să se roage cu lacrimi pentru cei ce nu se roagă.
Deci cum e? E mică poarta și intră doar 1% în rai, sau Dumnezeu din mare mila sa înghesuie pe acea portiță mică pe aproape toată lumea și 90% din noi ajungem în rai? Multe învățături par să se bată cap în cap din acest pdv… chiar atributele Lui Dumnezeu Însuși par a fi paradoxale și contrare: după dreptatea Sa nimeni nu ar intra în rai, dar după mila Sa toată lumea ar intra în rai. În final cum se întâmplă?
Nu sunt mutual exclusive. Poarta e strâmtă, dar ce nu e cu putință la om e cu putință la Dumnezeu.
Paradoxul stă la temelia învățăturii creștine iar asta îi dă veridicitatea pt că lumea însăși e paradoxală.
Nu contează cât de strâmtă e poarta, Hristos ne-a zis să nu deznădăjduim că El a biruit lumea și că Este cu noi pentru totdeauna.
Dreptatea lui Dumnezeu nu se aseamănă deloc cu a noastră. După noi, de ar fi să luăm la bani mărunți, defapt nici Sfinții Împărați și nici nimeni altcineva nu ar fi Sfânt.
Dar, după cum cita Părintele Steinhardt din altcineva (am uitat cine), să nu hulim zicând că Dumnezeu e drept, că un dumnezeu drept nu s-ar fi întrupat Fiu trimis de Tată că să moară pe cruce pt păcatele noastre.
Dar Dumnezeu e în primul rând iubire, nu are trebuință pt o dreptate juridică, contabilă. Dreptatea Lui e spre iubirea tuturor. Toate ni se vor părea paradoxale până nu vom înțelege asta, că Dumnezeu ne iubește și din iubire nu ne calcă voia, și El smerindu-se în fel și chip ne tot caută să ne dea soluții (Răstignirea și Învierea fiind un blank check, parcă zic unii Părinți că nu a pierdut umanitatea prin păcatul lui Adam cât a câștigat prin Înălțarea Domnului Hristos).
Ambele sunt adevărate. Poarta e strâmtă și Dumnezeu ne urnește prin ea. Dar doar cu voia noastră.
Și mai gândiți-vă la iubirea Domnului pt noi, că și de era doar 1 om picat, nu toată umanitatea, pt acel om ar fi pătimit cum a pătimit pt toți. Domnul în iubirea Sa îndrăznesc să zic că suferă pt căderea noastră mai mult decât suferim chiar noi. Și poate din această perspectivă, și o persoană dacă ratează poarta, e prea strâmtă, că Domnul ne-ar vrea trecuți pe toți prin ea.
Toate cad într-o logică când avem în minte iubirea atât de smerită, de gingașă, de puternică, de uluitoare a Domnului pt noi.