Războiul este din păcate un subiect de actualitate. Ce putem face însă pentru a opri războiul, sub toate aspectele sale, aflați din acest interviu in care vom prezenta soluții la îndemâna fiecăruia dintre noi.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Introducere
Cristi Bumbenici: Dragi prieteni, o să discutăm astăzi despre război. Nu neapărat pentru faptul că acest subiect acaparează micul ecran de dimineață până seara.
Este al doilea front mare, deschis, implicațiile pot fi foarte sensibile, însă, cred și credem că este foarte util ca, înainte să discutăm despre ceea ce se petrece acum, să înțelegem cum și în ce fel a apărut această păcătoasă meteahnă a omului, fiindcă noi pare-se că ne-am inspirat din generație în generație și, din păcate, am transmis un soi de „educație”, evident cu ghilimelele de rigoare, în a ne omorî, în a ne chinui, în a face tot soiul de lucruri urâte împotriva noastră, având ca justificare inclusiv democratizarea, eliberarea unor popoare, introducerea civilizației. Or dacă judecăm așa foarte simplist, dacă eu îl ajut pe cineva cu bâta să înțeleagă mesajul meu de pace, cred că e ceva greșit.
Iar întrebarea, sigur incompletă pe care o să v-o adresez, ca să deschidem acest subiect, este următoarea: de unde ne-am inspirat noi, de unde vine această nebunie și are vreo legătură cumva, vine așa dintr-un spațiu foarte înalt în care primii care s-au războit n-au fost oamenii, ci au fost îngerii?
La bază se află libertatea de alegere
Părintele Teologos: Cristi, e vorba de libertatea umană, de libertatea oricărei ființe raționale. Ca o ființă rațională să aibă sens întru rațiunea sa, trebuie să fie liberă, să aibă posibilitatea de alegere. Și alegerile sunt împărțite în două mari categorii: alegerile bune, care cresc iubirea în univers și alegerile rele, care cresc ura, scad iubirea. Alegerile rele, scad iubirea și induc despărțirea, induc ruperea, induc delimitarea.
Cristi Bumbenici: Separarea.
Părintele Teologos: Separarea, da, cred că acesta este cuvântul cel mai bun. Separarea este germenul războiului. De ce? Pentru că separarea… De ce mă separ eu de altcineva? Pentru că eu am o altă părere referitor la realitate față de altcineva. Ei, și în clipa în care am eu altă părere referitor la realitate față de altcineva, în clipa respectivă, datorită tendinței oricărei ființe raționale de a se îndumnezei, în clipa respectivă el își împinge această părere la absolut.
Pocăința poate opri războiul
E adevărat că aici intervine… ar trebui să intervină pocăința și ar trebui să intervină relația cu Dumnezeu. Adică eu în clipa în care am o părere trebuie să întreb: „Doamne, chiar așa este? Părerea mea este adevărată sau nu?”. Dacă eu nu-L întreb pe Dumnezeu, mă auto-îndumnezeiesc și împing părerea mea în absolut care, foarte probabil, va intra în conflict cu părerea celuilalt, cu poziția celuilalt. Și de aici se naște războiul, care merge până la război armat. Sunt războaie reci, sunt războaie calde.
Deci războiul provine din depărtarea de Dumnezeu. Depărtarea de Dumnezeu ca și sursă absolută a adevărului. Pentru că în clipa în care omul se depărtează de Dumnezeu, se întunecă. Atunci fiecare om are adevărul său care este de fapt un pseudo-adevăr. Adevărul său devine de încredere doar în clipa în care îl validează cu Dumnezeu. Pentru că astăzi, din păcate, oamenii… sau, mă rog, în istorie, oamenii se auto-îndumnezeiau, adică se credeau pe sineși dumnezei, în clipa respectivă nu-și mai validau pozițiile și, cum spuneam, intrau în conflict. Intrau în conflict nu numai bunii cu răii, ci și răii între ei. Datorită faptului că omul este căzut, adică distorsionat, partea rea este de foarte multe ori mult mai atrăgătoare decât binele. Pentru că binele este blând, este moale, este smerit. Deci pentru un om distorsionat nu prezintă interes.
Cristi Bumbenici: Caută alt stimul, altă intensitate.
Pericolul auto-îndumnezeirii și declanșarea războiului
Părintele Teologos: Da, o altă intensitate și, mai ales, alt sistem de valori. Sistemul de valori al auto-îndumnezeirii, cum se spune în teologie și nu numai, al egoismului. Adică „eu sunt și nimeni altul în afară de mine”.
Pe când realitatea lui Dumnezeu este că și tu, și fratele tău, și aproapele tău. Adică trebuie să-i faci loc și lui să trăiască. Și unde mai pui că trebuie să respecți lui harisma lui. Da, dar dacă eu doresc să mă auto-îndumnezeiesc… De exemplu, eu doresc să cânt (eu n-am voce, oamenii știu), eu doresc să cânt și așa mai departe și văd pe cineva care are voce mai bună decât mine, atunci, dacă eu nu mă smeresc și nu mă pun în acord cu Dumnezeu, sau să mă las de cântat sau să cânt pe pătrățica mea, pe specialitatea mea, pe domeniul meu, până acolo unde pot, atunci auto-îndumnezeindu-mă, încerc să mă lupt cu toți ceilalți, să-i împing la margine, să-i invidiez, să-i vorbesc de rău și așa mai departe. Asta e o formă de război. Război rece.
Acest război poate să ajungă la război cald în clipa în care celălalt nu mai poate să dea înapoi. Și asta bineînțeles nu în cazul muzicii. Da, uneori se pot întâmpla și bătăi din cauza asta. În principal e vorba de lucruri vitale. În istorie clasic a fost pământul. În clipa în care cineva spunea că… și chiar avem, țin minte, la un moment dat se vorbea chiar în Vechiul Testament, vorbeau de niște regi care ăștia „băi, voi știți că Lahish-ul e al nostru și ăia habar n-au că e al nostru”. Și efectiv se duceau pe baza acestei păreri a lor, că zona respectivă, cetatea respectivă este a lor și se duceau și-i omorau pe respectivii și le luau cetatea dacă puteau.
Deci baza războiului este auto-îndumnezeirea, egoismul și încrederea în propriile păreri, fără pocăință, adică fără să dai înapoi și fără să încerci să ajungi la un numitor comun cu celălalt.
Dreptatea personală este secundară
Pentru că, da, Adevărul absolut este Dumnezeu, dar de multe ori omul nu poate să ajungă la Dumnezeu chiar dacă se roagă și, dincolo de asta, Dumnezeu trebuie să știi că uneori face în mod intenționat asta ca să discuți cu semenul tău. Chiar dacă tu știi că poate că ar fi mai bine astfel, nu te du peste el. De ce? Ca să nu-i rănești sufletul lui. Adică să pui mai presus de adevărul științific, adevărul real, palpabil, să pui mai presus dragostea față de semenul tău. Și atunci să faci răbdare cu semenul tău, cum spunem în biserică „iconomie”, adică să pui pe primul plan pacea, și nu atât dreptatea științifică, juridică.
De exemplu, eu sunt ferm convins că cutare marcă de celular sau de aparate foto-video este cea mai bună. O dată, numărul unu, nu ar trebui să fiu ferm convins pe treaba asta. Numărul doi, mă rog la Dumnezeu: „Doamne, care e cea mai bună marcă?”. Clar că Dumnezeu n-o să-mi descopere sau posibil să-mi descopere: pentru mine, cea mai bună marcă este asta și simt în inima mea. Dar, pe de altă parte, ceea ce Dumnezeu vrea de la mine e să-l înțeleg și pe fratele meu care spune că cealaltă marcă e cea mai bună. De ce? Pentru că el are altă părere și în această diversitate trebuie să ne găsim pacea. Trebuie să-l înțeleg și pe celălalt. Și celălalt încape lângă mine.
O luptă duhovnicească
Cristi Bumbenici: Ați zugrăvit foarte frumos acest context general dar și particular, pentru că ce este mare se regăsește în mic și vice-versa. O să vă rog să mergem pe fir până unde putem, până unde știm. Este vorba doar despre o inspirație? Este vorba despre asumarea cumva a unui duh care el s-a revoltat împotriva Creatorului când omul nu exista. El a încercat să ducă un război… nu știu, cine știe să ofere detalii în acest sens – să ducă un război cu Dumnezeu. Evident, s-a întâmplat ceea ce cu toții știm. Lucifer a căzut, după el a antrenat un număr de… Și omul a picat în această capcană la un moment dat. Și aici vă rog pe dumneavoastră să completați tot acest tablou. Primul exemplu beligerant care-mi vine în minte este cel al lui Cain și Abel.
Părintele Teologos: Da. Lucifer nu s-a luptat cu Dumnezeu. De ce? Pentru că…
Cristi Bumbenici: Nu putea, în primul rând.
Părintele Teologos: Nu putea, exact. Și mai ales că Dumnezeu nu este mai… Nu putem să spunem… Sigur, noi spunem că Dumnezeu este mai tare decât Lucifer și, da, este o expresie care dă o anumită stare care este corectă. Dar adevărul nu este ăsta. Dumnezeu este pe un cu totul alt plan existențial. Adică o furnică nu se poate bate cu un avion, pentru că efectiv nu ajunge acolo. Și deci nu era problema de bătălie.
Distorsiunea prin sine duce la cădere
Cum spune acolo: în clipa în care Lucifer a gândit că „Îl dau eu la o parte pe Dumnezeu” – deci numai ce a gândit asta, din punct de vedere, o dată, a raționalității sale, adică putea să aleagă despărțirea, a ales despărțirea și a spus „eu îl dau la o parte pe Dumnezeu” – în clipa respectivă Lucifer a căzut. Nu că l-a aruncat Dumnezeu, să zic așa, adică „cară-te de-aicea că eu vreau să am tronul Meu”. Nu, ci Lucifer a intrat în distorsiune, a intrat în minciună, în cea mai mare minciună posibilă: aceea când spui că „eu sunt Dumnezeu”, când tu ești un zero, tu ești un nimic. Și pentru că Lucifer a spus asta cu toată ființa sa, a căzut.
Și căderea asta nu este o cădere în care Lucifer a căzut de la o înălțime de 10.000 m, ci e vorba de ieșirea din existență pe cât este cu putință unei ființe veșnice. Adică starea normală de „a fi” este starea în care orice ființă, mai ales o ființă rațională, este unită cu Dumnezeu și primește de la Dumnezeu existența. După cum un ecran primește de la generatorul de curent, prin fir, prin priză, primește curentul și deci ecranul luminează. Lucifer a spus „eu nu mai am nevoie de generatorul de curent”. Scot din priză și mai ales că pun priza în mine. Asta a fost căderea lui Lucifer, înțelegeți?
Ce înseamnă căderea lui Lucifer și influența acesteia asupra omului
Nu a fost că, da, s-a rostogolit. Sigur, s-a rostogolit în sensul că Dumnezeu este înalt, dar toate lucrurile astea sunt existențiale, sunt duhovnicești. Nu e vorba de nu știu câți mii de metri. În clipa în care spunem că a căzut pe pământ, care este adevărat, ne referim la faptul că a căzut în materie, adică Lucifer este foarte-foarte preocupat de materie, de trup, înțelegeți? Din cauza asta, se spune în Rai despre șarpe, că șarpele se plimba prin Rai. Diavolul era. Dar de ce spune de șarpe? Pentru că era vorba de acest duh, care este un duh care se târăște pe pământ. Se târăște pe burtă, pentru că burta este simbolul patimilor trupești prin excelență. De ce? Pentru că acolo mâncăm și de acolo crește trupul nostru – prin gură, dar prin burtă.
Și diavolul se târa pe materie, pe pământ, pe burtă. Și dincolo de asta, șarpele era și foarte potrivit și datorită faptului că șarpele șerpuiește, adică nu atacă frontal, ci totdeauna se împletește cu raționalitatea omului și, oarecum pe nevăzute, nu ca un buldozer, își trimite otrava sa, care este gândul cel rău.
Cristi Bumbenici: Prin viclenie.
Părintele Teologos: Prin viclenie, da, ăsta este cuvântul.
Cristi Bumbenici: Eu încerc să-i ajutăm pe prietenii noștri…
Părintele Teologos: Deci omul, mare atenție, nu s-a inspirat de la diavol, ci omul a folosit același mecanism strâmb. Adică diavolul i-a spus „du-te în pom să cauți cunoștința binelui și a răului”, adică du-te în materie să cauți cunoștința binelui și a răului, cunoștința desăvârșită. Și omul a făcut treaba asta. În materie nu ai cum să găsești cunoștința binelui și a răului. Cunoștința binelui și a răului o s-o găsești la Dumnezeu. Dumnezeu o să te învețe. Adică Cel pur, viu, personal și duhovnicesc, total imaterial.
Pe când pomul este materie. Nu este iubitor, nu este imaterial și nu este Dumnezeu, nu este dumnezeiesc. Materia, prin sine, nu este viața plenară pe care o are omul, viața aceasta duhovnicească. Materia are, cel mult, o viață biologică, adică o anumită creștere. Nu este o viață iubitoare. În limba greacă chiar există două cuvinte foarte … Există „bios”, de unde avem și termenul de biologie, adică viața vegetativă, să zic așa, în care trupul crește, se înmulțește și așa mai departe. Și mai există în limba greacă „zoi”, Eva înseamnă „zoi”, adică viața plenară, viața duhovnicească, viața iubitoare.
Omul, în clipa în care cade în viața trupească, în clipa în care cade în păcat, în clipa în care se rupe de Dumnezeu, în clipa respectivă intră în război.
De unde a pornit primul război
Cristi Bumbenici: De unde a pornit războiul? Cine a ridicat prima piatră? Cred că putem face o referință la cei doi frați. Sunt ei exponențiali pentru ceea ce avea să se întâmple ulterior? Pentru că, nu doar că s-au ridicat vecini contra vecinilor, ci neamuri împotriva neamurilor și asta se întâmplă chiar și în zilele noastre, acum.
Părintele Teologos: E vorba de același lucru, pentru că Cain și Abel, dacă la ei te referi… E același lucru. E vorba de egoism, adică auto-îndumnezeirea, adică lui Cain nu i-a plăcut că are un concurent pe Abel. Mai ales că Abel era mai bun decât Cain. De ce era mai bun decât Cain?
Cristi Bumbenici: El își făcea treaba liniștit, în dreptul lui, și nu deranja pe nimeni.
Părintele Teologos: Da, exact și nu numai atât. Abel ducea primele jertfe la Dumnezeu. Deci Îl punea pe Dumnezeu înainte. Îl punea pe Dumnezeu înainte și ducea din primele sale produse, ducea la Dumnezeu, pe când Cain lua mai din ultimele. Dumnezeu, drept fiind, de vreme ce Abel L-a pus pe Dumnezeu primul și după aceea pe sineși, Dumnezeu l-a pus pe Abel primul. Cain L-a pus pe Dumnezeu ultimul, după sine. Și Dumnezeu pe Cain l-a pus ultimul. Drept a fost. Și lui Cain nu i-a plăcut treaba asta, pentru că Cain se auto-îndumnezeia, adică avea egoismul ăsta înăuntru și zicea: „Eu sunt cel ma bun, în pofida fratelui meu”. Și, bineînțeles, de aici a început războiul, adică l-a omorât pe Abel.
Cu cine ne luptăm în război de fapt. Situația reală a soldaților în luptă
Cristi Bumbenici: Poate exagerez puțin, dar cred că noi suntem în situația în care, crezând că ducem un război împotriva altcuiva, de fapt noi, într-un mod cât se poate de direct, ne luptăm tot cu Dumnezeu. De ce? Pentru că pe acel om l-a creat tot Dumnezeu. Acel om care niciodată n-a trecut nici măcar pe trotuarul pe care circul eu, nu ne-am intersectat nici măcar în vreun aeroport, nu-l cunosc, este de alt neam, mă aflu în fața lui, în situația în care ne împușcăm unii pe alții. Și câștigă cel care apasă mai repede pe trăgaci. Ce face omul în acest moment? Cu cine se luptă el, de fapt? Doar cu omul? Doar cu alt om?
Părintele Teologos: Nu, cu sineși se luptă. Cu modul corect de a fi, pentru că Dumnezeu, în ultimă instanță (bine, Dumnezeu este o persoană, sunt Trei Persoane, este viu), dar Dumnezeu este expresia în cotidian a modului corect de a fi. În clipa în care apare această rupere între oameni, ieșim din modul corect de a fi și asta se vede. O mare dramă aici. Și, din cauza asta, omul care ucide pe alt om, suferă foarte mult și are mari traume. Înțelegeți?
Din cauza asta, ca să se vindece, trebuie să se apropie iarăși de Dumnezeu, să se pocăiască. Chiar dacă ucide din punct de vedere instituțional, adică i s-a ordonat să ucidă în război și așa mai departe. Dacă vorbim de războaie calde, atunci lucrurile sunt mult mai complexe, de ce? Pentru că apar ordine, apare o avalanșă de structuri care-l împing pe om într-adevăr să ucidă, pentru că în ultimă instanță, dacă nu-l ucide el pe celălalt, celălalt îl ucide pe el. Îi ucide și familia, adică și pe cei dragi. Deci clar el trebuie să se lupte nu numai pentru viața lui, ci și pentru familia sa. Bineînțeles că asta vorbim de războiul de apărare.
Dacă este vorba de un război de atac, atunci lucrurile sunt foarte complicate și într-adevăr apar mari traume, pentru că omul, soldatul se întreabă „Ce caut eu aici? Ce-i cu mine?”. Totuși, nu trebuie acuzați acești soldați, pentru că ei au fost manipulați de o întreagă mașină de propagandă că se luptă pentru democrație, pentru izbăvirea unor oameni care sunt chinuiți de către un sistem totalitar, de către cineva rău și atunci ei, dacă nu-și apără familia și nu-și scapă familia, scapă pe cineva care este prezentat de către propagandă că este în situație rea și așa mai departe. Aici, bineînțeles, cine face propaganda respectivă, dacă propaganda este neadevărată are un cuvânt foarte mare de dat în fața lui Dumnezeu. Se bazează pe tendința lui de auto-îndumnezeire. Adică „știu eu, fac eu dreptate” și, mai ales, fac eu dreptate într-o altă țară, undeva unde Dumnezeu nu mă validează.
Perspectivă asupra războiului de-a lungul istoriei
Cristi Bumbenici: Ce este în neregulă cu noi, părinte? Dacă ne raportăm la ultimul mare eveniment din acest punct de vedere, cel de-al Doilea Război Mondial, când spre final lumea putea să ardă. Deja fusese inventată bomba atomică. Au fost cele două exemple teribile din Japonia și lucrurile puteau să degenereze foarte rău. Mulți ani după acest final de dramă, s-a vorbit, cred eu, destul de serios, prin toate cancelariile lumii. Este ultimul eveniment de genul acesta în istoria noastră. Nu mai poate fi conceput.
De ce? Pentru că iată unde suntem noi cu descoperirile științifice: pe de o parte, am spart atomul și găsim o lume care și de la distanță începe să ne spună cam cum se manifestă Dumnezeu. Salturile în ceea ce privește genetica sunt uriașe. Ne gândim să cucerim spațiul extraterestru și multe altele, dar în același timp ne readucem acum, în timp ce vorbim, la condiția de… Ce poate fi mai rău decât o brută?! Ce poate fi mai rău decât o creatură, nu un animal, o creatură însetată de sânge care, în anul de grație 2023, poartă război împotriva altor oameni, neînțelegând de ce.
Părintele Teologos: Războiul provine din depărtarea de Dumnezeu. Deci războiul este o stare, care apare în afară. Deci că au spus oamenii după al Doilea Război Mondial că n-o să mai fie război, asta este egal cu o convertire a oamenilor la Ortodoxie trăitoare în cotidian. Nu, războiul a fost și, dacă nu mă înșel, există o statistică că n-au fost 5 minute de pace după Al Doilea Război până astăzi. N-au existat 5 minute de pace. Deci n-au fost 5 minute în care să fie pace pe toată planeta.
Deci războiul este o stare care provine din păcatul uman, din depărtarea de Dumnezeu, cum spuneam, din rupere. În clipa în care mă rup de Dumnezeu, mă rup și de celălalt. De-acuma încolo, bineînțeles că problema cu bombele atomice și așa mai departe este faptul că, da, dacă am numai eu bombele atomice, da, ameninț. Dar, dacă are și celălalt, e periculos pentru că atunci mi-e frică și mie de el. Deci într-adevăr este un mod de gândire trupesc, animalic. Nu mă interesează pe mine de celălalt dacă nu are bombe atomice, ci mă interesează doar dacă are și el, pentru că atunci se știe că nu pot fi oprite bombele, mai bine zis rachetele lui balistice. Vin atât de repede și foarte dificil de oprit și, din cauza asta, există acest echilibru care este un echilibru de fapt tensionat. Nu este un echilibru iubitor, ci un echilibru tensionat. Soluția este întoarcerea la Dumnezeu, întoarcerea la Hristos.
Cristi Bumbenici: Evident.
Va fi război în continuare…
Părintele Teologos: Dar, de-acolo încolo, să nu se amăgească nimeni că n-o să mai fie război și așa mai departe. O să fie război încontinuu, până când oamenii o să se întoarcă la Dumnezeu. Pentru că, totdeauna, cum spuneam, eu am părerea mea și părerea mea poată să meargă la… dacă nu sunt atent, dacă nu mă pocăiesc, dacă nu sunt smerit, dar de unde pocăință și smerenie la oameni depărtați de Dumnezeu?! Părerea mea merge la absolut. Eu îl împing pe celălalt la marginea existenței, îl presez până când celălalt nu mai poate. Și, la un moment dat, celălalt izbucnește. Și atunci apare războiul.
Războiul și viziunea extraterestră
Cristi Bumbenici: Pe jumătate mi-ați răspuns la ultima întrebare pe care o să v-o adresez, însă sunt foarte curios și dornic să aflu răspunsul și în cealaltă jumătate față de următoarea realitate: noi, după ce că nu renunțăm la bâtă și ne dăm în cap unii altora, și foarte bine ați menționat dumneavoastră că va fi război în continuare, transferăm viziunile noastre sadice într-un viitor în care colonizăm planete, ieșim cu mult în afara galaxiei, dar noi nu ieșim cu steagul alb să ne împrietenim. Acum, intrăm în spațiul S.F., suntem într-un film, într-un film reprezentativ în care… aproape toate producțiile S.F. prezintă omenirea peste 100, 200, 300, 1000 de ani, dar tot bătându-se cu cineva. Ori noi între noi, ori noi cu alte civilizații.
Părintele Teologos: Războiul stelelor, da… Și ăia buni sunt cei care îi bat pe ăia răi…
Cristi Bumbenici: Din punctul ăsta de vedere, dacă Doamne ferește! – eu nu cred, dar spun așa, mergând prin absurd. Dacă Doamne ferește Dumnezeu ne va permite să ieșim în afara spațiului terestru și să găsim planete care au viață, dar nu la nivelul ăla tehnologic, noi vom fi ca cea mai mare năpastă pentru orice fel de civilizație, pentru că n-am învățat nimic din ceea ce ne-a spus Dumnezeu până acum.
Părintele Teologos: Numărul unu, asta n-o să se întâmple.
Cristi Bumbenici: Și eu sunt convins, dar pentru cineaști…
Părintele Teologos: Este imposibil. Nu. Suntem atât de departe de așa ceva, asta numai sfinții pot să facă. Numai sfinții pot să meargă pe alte planete și eu cunosc cazuri. Deci clar nu se poate. De ce? Pentru că distanțele sunt ciclopice. Și noi ne scremem să mergem doar până pe Lună. Și acum încearcă să meargă pe Marte și, dacă se merge pe Marte, înapoi nu știu dacă se mai poate ajunge.
Cristi Bumbenici: Este incredibil tocmai viziunea pe care o au oamenii ăștia despre viitor. Un viitor în care ne dăm cap în cap.
Părintele Teologos: Da. De ce? Pentru că omului îi place să vadă film cu bătăi, cum se spunea… Cu toate astea, chiar recomand oamenilor să citească o carte a lui H.G. Wells. Nu-i roman, e o nuvelă a lui H.G. Wells. Nu mai țin minte cum se cheamă… În orice caz, era vorba chiar de treaba asta, că omul pleacă pe Lună sau pe Marte, nu mai țin minte. Deci un om de știință reușește să găsească o navă, ajunge pe Lună și de acolo transmite înapoi ceea ce vede acolo. Și, mă rog, deci pe Lună sau pe Marte erau niște marțieni, niște locuitori și aceștia îl primesc cu toate onorurile, ca emisarul venind de pe Pământ și-l întreabă: „Cum e la voi?”. Și ăsta le povestește cum e pe Pământ, adică încontinuu războaie, încontinuu bătăi, ciumă, foamete și așa mai departe.
Și ăștia hotărăsc să-l închidă, să-l anihileze, să-l zăvorască. De ce? Ca să nu răspândească mai departe germenul războiului, pentru că ei erau pe planeta respectivă sau, mă rog, pe Lună, pe satelitul respectiv, erau într-o societatea plină de armonie, înfloritoare și când l-au auzit pe ăsta cu ce vine, cărei civilizații este emisar, hotărăsc să-l… Atunci pământenii, când ăsta le povestește prin transmisie ce se întâmplă pe Lună, îi cer „dacă tot o să te închidă acolo, spune-ne secretul cum ai făcut nava, cum ai făcut să ajungi și tu, că vrem să ajungem și noi.” Și zice „nu, n-o să vă spun treaba asta”.
Concluzii
Cristi Bumbenici: O întrebare adiacentă față de ultima întrebare. Nu cumva noi cei mulți validăm războiul?
Părintele Teologos: Este starea omului păcătos.
Cristi Bumbenici: A noastră a tuturor.
Părintele Teologos: Deci gândește-te că eu fac mâine un clip, da? Îl pun pe Chilie ahonită, pe canal, și zic: „Fraților, în Sfântul Munte este pace, este frumos, este puțin răcoare, păsărele…”. Câte vizualizări am eu și câte vizualizări are un film cu Războiul stelelor sau un film care este acum, nu mai știu ce franciză este?
Cristi Bumbenici: Să ne referim la o relatare dintr-un teatru de război. În spatele reporterului, deja zboară case, cadavre, copii și așa mai departe.
Părintele Teologos: Sau cazul celebru al unei doamne care se arunca jos pe burtă și mima că cad bombele, Fâșia Gaza și toate astea.
Cristi Bumbenici: A vrut să ia pulsul pământului, să vadă dacă s-a înfricoșat pământul de la aceste relatări. Probabil, zic și eu…
Părintele Teologos: Deci, vezi, se știe că omul dorește război, omul dorește luptă, durere, emoție negativă. Care este greșit. Problema este în noi, în fiecare dintre noi.
Dacă doamna reporter respectivă, Dumnezeu s-o lumineze, s-o binecuvânteze, stătea pe bancă și spunea: „Da, fraților, aici unde sunt eu este pace și liniște, dar am date din război că nu știu ce și așa mai departe” nu era atât de vizualizată ca și în clipa în care s-a aruncat la pământ și era jos. Chit că s-a aruncat la pământ fără să fie nevoie, că circulau bicicliștii pe lângă ea, era foarte clar că nu era vorba de bombardament.
Cristi Bumbenici: Am greșit când am spus că va fi ultima întrebare, dar promit că asta chiar va fi ultima. Ce putem face noi, cei mulți, ca să oprim războiul?
Oprirea războiului interior înseamnă credință
Părintele Teologos: Întâi de toate să oprim războiul din noi. Asta este credința. Pentru că omul, logica lui, îi spune că trebuie să facem organizații și trebuie să facem lupta pentru pace și trebuie să facem pancarte. Întâi de toate, trebuie să oprim războiul din noi, adică trebuie să ne oprim să păcătuim. Adică să ne întoarcem la Hristos, să ne rugăm, să mergem la biserică, să ne spovedim, mai ales, care este esențial, după care să facem răbdare cu celălalt. Să facem răbdare cu părerea celuilalt și, mai ales, să avem conștiința limitărilor noastre și conștiința relativității părerilor noastre.
Cristi Bumbenici: Vă mulțumesc frumos!
Părintele Teologos: Să ajute Bunul Dumnezeu!
Cristi Bumbenici: Dragi prieteni, pacea sau războiul și ele sunt alegeri. Ale noastre. Alegem.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
