Întrebări și răspunsuri despre: religii, iertare, iubirea lui Dumnezeu, viață…
7 aprilie 2024
“Credeți că răpirea minorilor și îngroparea lor de vii prezintă un risc?”
8 aprilie 2024
Ascultați o foarte interesantă discuție în care părintele Teologos răspunde la întrebările lui Adrian Artene legate de post, despre părțile sufletului, despre rugăciunea lui Iisus, rugăciunea neîncetată și despre luminarea minții.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Introducere
Adrian Artene: Asemenea unor clopote din valea ce se deschide sub privirea Vârfului Athon răzbat rugăciunile călugărilor care viețuiesc pe muntele Athos. Este chemarea Muntelui Sfânt, Muntele amintit de Homer în Iliada și despre care ne spune istoria că aici s-au așezat primii dintre pustnici încă din vremea împăratului Constantin cel Mare.
Într un sfârșit de februarie, am intrat pe Muntele Athos, printr-una din ușile acestuia, portul Sfântul Pavel. Atunci ni s-a înfățișat Grădina Maicii Domnului, o grădină a Edenului care pe creștetul ei poartă o liniște profundă, ca pe o coroană.
Se zice că pe acest munte, scăldat de apele Mării Egee, a pășit și Fecioara Maria alături de trei dintre apostoli și le-a spus celor care trăiau aici, că acest loc a fost sortit mie de către Fiul și Dumnezeul meu. Pe muntele acesta voi trimite bărbați din toată lumea ca să viețuiască în curăție, după chipul îngerilor.
Athosul este patria monahismului ortodox și adăpostește una dintre cele mai însemnate comori de spiritualitate din întreaga lume creștină.
La schitul Lacu, unde am poposit în călătoria noastră, ne-am întâlnit cu părinți care poartă duhul lui Dumnezeu. Sub tâmpla Athonului, am filmat și prima ediție specială cu Părintele Vlad Pimen. A fost o discuție ca o spovedanie, o bucurie izvorâtă din vorbele senine, pilduitoare ale părintelui Stareț.
A doua zi, am pornit pe cărările Sfântului Munte pentru a asculta tăcerile lui Dumnezeu dimpreună cu Părintele Teologos, dar și pentru a primi din înțelepciunea acestuia. Și pentru că se apropie postul Sfintelor Paști, iar după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, vom păși pe drumul Învierii, ne-am așezat într-o poieniță la un dialog înălțător.
Ne aflăm într-un loc sfânt. Parcă îl auzim pe Dumnezeu aici, în preajma noastră. Parcă îl auzim și cântând, prin glasul păsărilor, pe care le ascultăm de 10, 15 minute încoace, le ascult alături de Părintele Teologos, într-o poieniță. Suntem supravegheați de Athonul care este acum, Părinte învăluit în ceață. Nu ni l-a dezvăluit Dumnezeu în această dimineață, ni l-a dezvăluit ieri.
Bine v-am găsit.
Părintele Teologos: Bine ați venit! Ne bucurăm tare mult să vă avem aici în mijlocul nostru.
Despre post – izgonirea lui Adam din Rai
Adrian Artene: Ne propusesem așa, să filmăm astăzi o predicție pentru Postul Mare. Dar, urcând de la chilie spre poieniță aici, am înțeles că întrebările lumii creștine sunt mult mai ample, și poate nu ne vom rezuma doar la Postul Mare, la postul care va începe de Duminica de după izgonirea lui Adam din Rai. Într-un fel sau altul suntem și noi Adam. Am fost și noi izgoniți din Rai, dar avem nădejdea că am putea reajunge acolo.
Părintele Teologos: Așa este, noi de fapt, suntem Adam. Trebuie să înțelegem un lucru, și oamenii trebuie să înțeleagă un lucru, este foarte important, noi credem că suntem 8 miliarde sau 7 miliarde jumate cât suntem, mă rog, nu mai știu, de oameni. Lucrul acesta nu este adevărat. Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Sa. Ce știm noi despre Dumnezeu? Știm că Dumnezeu este un singur Dumnezeu, în trei Persoane. Aceste trei Persoane ale dumnezeirii sunt atât de strâns unite între Ele, că formează un singur Dumnezeu. Se întrepătrund. Cum sunt, de exemplu, trei sunete de la trei instrumente diferite, acolo există un singur sunet, dar trei sunete. Trei sunete într-un singur sunet. Sigur că nu există o imagine prin care să se poată descrie această întrepătrundere a persoanelor, dar această aproximație cu sunetele, ne dă oarecum o idee despre ce se întâmplă.
Chip și asemănare. Un singur om
Ei bine, omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică a fost făcut un singur om, un singur Adam global, și deci, starea raiului, starea pe care Adam o avea înainte de cădere era starea de întrepătrundere a persoanelor umane. Adică Eva nu a fost făcută dintr-o altă bucată de materie, ci din coasta sa. Deci starea Raiului este starea de întrepătrundere. Adică eu să fiu în tine, tu în mine, noi o să fim în Ștefan, Ștefan în noi, noi în Dumnezeu și Dumnezeu în noi. Și aceasta va fi marea bucurie a Raiului. Când vezi frumusețea inefabilă, inexorabilă, atât de simplă și atât de complexă, a celuilalt, înăuntrul tău. Deci, darul cunoașterii gândurilor, darul cunoașterii emoțiilor celuilalt, darul cunoașterii trăirilor celuilalt, este un dar natural, care s-a pierdut prin căderea lui Adam.
Noi la ora asta, nu ne mai cunoaștem gândurile, pentru că suntem îmbucățiți de păcat. Suntem rupți de păcat, și aceasta este drama noastră. Iadul este singurătatea veșnică, iadul este lipsa de înțelegere, deci noi la ora asta trebuie trebuia să fim o minte gigantică, asta crease Dumnezeu de fapt, prin acest Adam global, o minte gigantică urmând să colaborăm, toți împreună, în timp real, fără lipsă de înțelegere, toți pentru același scop, care este perfecțiunea. Bineînțeles, fiecare pe postul său, pe specificitatea sa. Căderea, am spus că este această rupere între noi, această lipsă de înțelegere. Acum, cum ne întoarcem? De vreme ce ruperea s-a făcut prin păcat. Trebuie să explicăm ce este păcatul. Păcatul este o sursă de atracție care ne rupe din acest Adam global, în care este Dumnezeu și sunt toate celelalte persoane.
Ce rupe unitatea noastră
Adrian Artene: Tentațiile care ne îndepărtează, de această ființă întreagă, unică.
Părintele Teologos: Așa este. Deci să ne imaginăm ca niște magneți. Noi ne îndreptăm către perfecțiune, și la un moment dat avem pe marginea drumului nostru niște magneți care ne atrag în direcția respectivă, și ne rup. Ei, această forță de atracție se numește păcat. Este forța de atracție a păcatului și centrul magnetului respectiv este centrul de păcat, ispita, cum i se spune în Biserică. În clipa în care ne lipim de magnetul respectiv, se numește patimă sau în termeni mai moderni se numește și adicție, dependență. De vreme ce această forță de atracție, forța păcatului, atracția de magnetul respectiv este resimțită de către creierul uman ca plăcere, înseamnă că eliberarea de acolo sau menținerea echilibrului, se face printr-o forță contrară care este o durere. Și una din durerile pe care Biserica ne propune și ne spune să le avem, este postul.
Postul este o abținere de la plăceri, în principal, de la plăcerile cele mai apropiate de noi, care sunt plăcerile trupești, și din plăcerile trupești, desigur că Biserica vorbește, în primul rând despre mâncare. Dar postul nu se limitează doar la mâncare, ci se limitează la toate plăcerile care vin prin simțuri.
Adrian Artene: Are o dimensiune mult mai mare.
Tradiția postirii
Părintele Teologos: Mult mai mare. Ei, în cazul postului de mâncare ca să închidem treaba asta, a fost pe vremea Sfinților Apostoli, deci nu vorbim că, stai să vezi că de la a cincisprezecea ureche și așa mai departe… Pe vremea Sfinților Apostoli a fost un Sinod apostolic, care, devreme ce a fost singurul ținut pe care l-au făcut înșiși apostolii și prezidat chiar de Sfântul Apostol Iacob, care a fost primul arhiepiscop al Ierusalimului. Adică vorbim de un Sinod cu autoritate indiscutabilă în Biserică.
Acolo Sfântul Apostol Iacob spune să ne ferim de sugrumat și de sânge. De sugrumat, de ce? Printre altele, că rămâne sângele în animalul pe care îl sugrum. De sânge, asta arată că noi mâncăm sânge doar prin pogorământ. Adică noi ar trebui să mâncăm numai mâncăruri fără sânge. Mâncăm mâncărurile cu sânge doar prin pogorământ. Deci în post, mâncăm mâncăruri fără sânge, care, aceste mâncăruri fără sânge sunt: evident, mâncărurile vegetale, și produsele de la animale, de origine animală care nu au sânge. În speță mierea, produsele apicole și fructele de mare. Aici este problema în România cu fructele de mare.
Adrian Artene: Este întrebarea care persistă în spațiul public de ani în șir.
Părintele Teologos: Exact din cauza asta am adus discuția, și am spus că pe baza Sinodului Apostolic, care este în Sfânta Scriptură în Faptele Apostolilor, deci nu vorbesc de tradiții locale și stai să vezi… Poate ar fi bine să explicăm de unde a apărut în România treaba asta.
În România a apărut treaba asta, datorită faptului că deschiderea la Mare a României este foarte mică, adică nu este esențială, cum este în Grecia. În Grecia este peste tot, în România… Ei și dacă în România mergeau preoții la o babă din Munții Apuseni, care e mai sfântă decât noi, dar dacă îi spui babei respective: babă să nu mănânci caracatiță, spune tulai, no! Adică, știi? Atunci preotul îi zice: nană mănâncă tu numai legume și animale… Înțelegi? De acolo a apărut … adică era mult mai simplu. Pe când în Grecia, și în general, în ortodoxia de limbă greacă și de limbă engleză și așa mai departe, unde există multă deschidere la mare, se știe că fructele de mare și melcii și moluștele sunt de post, pentru că, după cum spuneam, nu au sânge. Din cauza asta și pe asta se bazează pe tema sângelui.
Postul minții. Retragerea din simțuri
Adrian Artene: Închidem paranteza referitoare la postul alimentar, și aș vrea să deschidem paranteza referitoare la simțuri. Aș vrea să defalcăm ce presupune postul referitor la simțuri? Cum trebuie să postim?
Părintele Teologos: Da, cum trebuie să postim. Întâi de toate, de bază, principiul de bază este cel pe care îl spune Sfântul Isaac Sirul care spune: retrage-ți mintea din simțuri, retrage-ți mintea din simțuri! Pentru că dacă îți lași mintea în simțuri, mintea se îmbucățește, se rupe și decade.
Adică, dacă eu acum îmi pun mintea în simțuri, acum mintea mea este concentrată pe discuția cu tine, este concentrată pe persoană. Acesta este un gest nobil. Dar dacă eu mă duc în simțul văzului de exemplu și mă concentrez pe fâșul tău, de exemplu, este o decădere. Adică, întâi de toate, te neglijez pe tine, neglijez persoana. Și dincolo de asta, în momentul în care mintea cade în simțuri, adică în materie, datorită faptului că materia are principiul excluziunii, adică, în materie, până aici e al meu, de acolo încolo e al tău; ce al meu, nu e al tău, acesta este principiul excluziunii. Acest principiu al excluziunii este principiul războiului. De ce? Pentru că eu vreau să ți iau fâșul tău și atunci n-o să mai fie al tău, o să fie al meu și tu îl vrei înapoi.
Adrian Artene: Să-l recuperez.
Părintele Teologos: Da. Înțelegi? Apare această tensiune, și din cauza asta, primul lucru este să-ți retragi mintea din simțuri. Dincolo de asta, omul nu este animal. Asta este foarte important. Dacă îi spui cuiva, gândește-te, dacă îi spui cuiva că este o maimuță evoluată, acest lucru este jignitor. Deci omul își simte în conștiința lui, faptul că nu este provenit din maimuță, că nu este animal. Și dacă îi spui iarăși unei doamne că este o grămadă de celule, iarăși este foarte jignitor. Nu se poate treaba asta.
Deci omul, întâi de toate este suflet, spirit, duh. Diferența principală dintre om și animal, om și maimuță, de unde vine și această conștiință a jignirii, în clipa în care pe omu îl cobor la nivelul animalelor, provine din faptul că sufletul uman este total diferit de sufletul animalic. Nu trupul, pentru că trupul, da ok, avem două membre, două mâini, două membre superioare, două membre inferioare și așa mai departe, și ADN-ul este diferit de 1,9%, 1,4% .
Nu e problema la trup. Problema este la suflet și diferența esențială este faptul că sufletul uman este făcut de Dumnezeu ca să supună materia și să se îndrepte către perfecțiunea duhovnicească personală, veșnică. Pe când sufletul animal este un suflet care este supus materiei. Adică maimuța se oprește la banane și reproducere. Aia e problema. Ei și dacă omul nu-și retrage mintea din simțuri și devine rob al simțurilor, omul cade în animalic și devine o fiară, „homo homini lupus”, cum spuneau arheii. Adică omul este lupul oamenilor. Se referă la omul căzut, la omul sub simțuri. Înțelegi?
Și din cauza asta vezi că patimile trupești sunt grave pentru că omul nu se mai poate opri. Pentru că toate simțurile lui se îndreaptă către patimile astea, mai ales dacă vorbim de patimi trupești grave, adică vorbim de distorsiuni sexuale și așa mai departe, care distrug familia și de asta și-au dat seama, nu vorbim acum de ortodocși și așa mai departe, vorbim de toată istoria milenară, adică tema asta cu distorsiunile sexuale, este vorba de experiența milenară a planetei. Înțelegi? Nu e vorba că, hai să vedem astăzi, că astăzi o apărut.
Încă din secolul IV înainte de Hristos, un filozof păgân, Parmenide, în Grecia antică spunea că lipsa e rușinii este pulverizarea civilizației. Și asta se vede astăzi, adică, în clipa în care omul se desfrânează, n-are nicio frână, se duce ca bolovanul în patimile trupești, și nu mai poți să-l scoți de acolo că nu mai știe nimic altceva.
Despre rușine și conștiință
Adrian Artene: Rușinea este și conștiința noastră?
Părintele Teologos: Rușinea este un mare dar de la Dumnezeu, care într-adevăr vine prin conștiință, și prin vocea lui Dumnezeu, care este conștiința, prin minte, care îi spune omului ai grijă nu te duce în direcția respectivă, că nu te mai poți opri, ca și bolovanul care e pe marginea prăpastiei și Dumnezeu îi spune: „nu te duce în jos, că nu te mai poți opri”. Omul din mândrie zice: „nu, hai că încerc, hai că mă atrage”. Și după aceea vede că nu se mai poate opri și atunci încearcă cumva să acopere lucrul ăsta, să spună că e normal și așa mai departe. Dar, în clipa în care vezi că el în continuu cere validare și caută validare, asta arată că conștiința lui spune că nu este validat, că nu este normal, că nu este corect. Vezi că un om normal, un om firesc nu caută validare, că el știe că… Înțelegi?
Eu niciodată nu caut validare pentru publicul nostru, că hanoracul ăsta e, că știu că e ok. Aici se vede… și asta provine, cum spuneam, din lipsa postului în simțuri. Și cel mai periculos simț este simțul pipăitului. Acolo e problema cea mare. Desigur că simțul prin care ne vin cele mai multe informații este văzul, dar simțul care provoacă cele mai intense senzații, este pipăitul. Și din cauza asta mare atenție, unde punem mâna, știți la ce mă refer….
Practica postului
Adrian Artene: Cum ne putem antrena sufletul pentru a-l elibera din această temniță a simțurilor, a trăirii în simțuri?
Părintele Teologos: Am vorbit, am făcut analogia dintre păcat și forța magnetică, forța de atracție. Și chiar se spune de multe ori: doamna respectivă-i atrăgătoare, mă atrage. Ei, analogia se poate continua. Toate forțele de atracție: gravitațională, magnetică și așa mai departe, ca formulă fizică lăsată de Dumnezeu, ca lege fizică, scad cu pătratul distanței. Adică, dacă mă depărtez de magnet de două ori, forța scade de patru ori. Mă depărtez de trei ori, forța scade de nouă ori, de patru ori, șaisprezece ori. Deci primul lucru: fugi cât poți departe de lucrul respectiv. Vezi ceva pe Internet? Închide imediat browser-ul. Vezi pe cineva pe stradă? întoarce-ți privirea. Vezi un loc care te atrage? O sută de metrii distanță. Nu zi că ești puternic, că eu mă țin. Nu te ții! Nimeni nu se ține; că eu-s tare, că ești tare. Nimeni nu-i tare. Mai ales în problema asta păcatelor trupești.
Adrian Artene: Cu alte cuvinte, în perioada postului, să nu avem ochi de văzut și urechi de auzit?
Părintele Teologos: Exact! Deci, limitarea expunerii. Și eu de foarte multe ori le vorbesc tinerilor de post de celular, post de telefon, post de internet. Pentru că la ora asta informatica, la ora asta, cu primul iPhone, informatica s-a transformat din informatică utilitară, adică încă un buton, încă un meniu, încă o facilitate… în informatică ca și formă de drog. Dacă vreți, pot să spun și de ce. Deci, la ora asta, totul, începând de la interfețele de utilizator, aplicațiile…. Bine, nu mai vorbesc de jocuri, care este evident, sunt forme de drog, și sunt făcute în mod științific. Vorbesc foarte serios.
Adrian Artene: Și granița este foarte fină între a folosi o tabletă, un telefon, un laptop
Părintele Teologos: Un ecran.
Adrian Artene: În interesul utilitar și a derapa către plăceri, absolut lipsite de sens, de conținut.
Părintele Teologos: Așa este. Diferența, întâi de toate, omul trebuie să aibă limite, clar. Deci e vorba de timp, program, omul trebuie să facă ascultare de program, adică să spună „nu, mă opresc aici”. 10 minute în plus ok, dar nu 10 minute și încă 10 minute și încă 10 minute. Și doi, este vorba de scop: de nevoință. Adică, eu să stau pe ecran, nu pentru că vreau eu, ci pentru că vrea celălalt. Adică asta vreau să spun: ne-voință.
Celălalt, adică publicul sau prietenul sau clientul sau șeful ierarhic are nevoie de mine să fac cutare lucru pe care bineînțeles că-l fac cu ajutorul ecranului. Deci totdeauna e vorba de o formă de iubire. Și dacă e vorba de o formă de iubire pentru celălalt, nu pentru mine, deci dacă nu e vorba de egoism, atunci Dumnezeu te acoperă. Dar evident că și ai simți oarecum problema și din cauza asta e nevoie de timp, adică de program, te oprești. Dar dacă tu îți satisfaci patimile tale atunci, ferească Dumnezeu!
Credința și dependența de Dumnezeu
Adrian Artene: Un antrenament pentru suflet ar fi adicția de credință, adicția de Dumnezeu?
Părintele Teologos: Evident. Deci, am vorbit doar de o singură forță, prin care ne eliberăm de patimi, adică ne căpătăm libertatea. Pentru că postul este modul eliberării. Și această forță este durerea, o forță contrară ca sens și cel puțin egală în valoare. Mai există și o altă forță care este plăcerea, dar plăcerea adevărată, care este plăcerea dulce, plăcerea după Dumnezeu. Pentru că plăcerile păcătoase, nu sunt adevărate, sunt himere. Adică, este vorba doar de o reacție chimică care se întâmplă în sistemul nostru nervos. Toată lumea știe de dopamină, serotonină, adică, să nu intrăm în detalii că deja sunt prea tehnice. Dar, clar că e vorba de o reacție chimică care nu împlinește niciodată persoana.
Pe când plăcerea care vine de la altă persoană, direct de la Dumnezeu sau prin reflecție de la altă persoană pe care Dumnezeu le validează în fața noastră, persoane duhovnicești: duhovnic, familie, prieteni, acea plăcere este plăcere adevărată și împlinește persoana. Omul se simte într-adevăr fericit, se simte împlinit. Pe când, o reacție chimică niciodată nu împlinește persoana, n-are cum. Și din cauza asta… sigur, eu sunt din păcate, un monah ratat, dar pentru că am stat în Sfântul Munte destui ani, pot să dau mărturie în fața oamenilor că niciodată, niciodată omul care a păcătuit trupește căruia i-a intrat mintea sub simțuri nu s-a simțit împlinit, absolut niciodată. Sigur așa o satisfacție de moment că a lins o înghețată, da, ok sau să nu zică altele și mai rușinoase, dar după aceea simte o mare goliciune și o neîmplinire și așa mai departe.
Singura împlinire adevărată este împlinirea dragostei, împlinirea iubirii care vine, cum spuneam, de la Dumnezeu, care este singura sursă de iubire și această iubire vine sau direct prin rugăciune sau prin ceilalți, prin comuniunea interpersonală dintre noi.
Despre rugăciune
Adrian Artene: Așadar pregustăm această plăcere, prin rugăciune. L-am întrebat și pe Părintele Stareț, pe Părintele Pimen: care este cea mai puternică rugăciune?
Părintele Teologos: În discuția noastră, sunt trei forme de rugăciune, le amintesc foarte pe scurt: prima formă de rugăciune este rugăciunea spoveditoare, cu cuvintele noastre: Doamne ajută! Această formă de rugăciune, este o rugăciune pe care sigur Dumnezeu o ascultă, pentru că este produsul sincer al inimii noastre. Dar această formă de rugăciune are niște impedimente. Întâi de toate, noi dorim, fără să ne dăm seama de multe ori, să-L închidem pe Dumnezeu în cadrele foarte strâmte ale viziunii noastre, îi facem caiet de sarcini.
Adrian Artene: Și trasăm și direcțiile.
Părintele Teologos: Asta zic, faci aia, faci aia, faci aia! Da, să trăiți! Din cauza asta, cea mai bună formă de rugăciune spoveditoare este rugăciunea de mulțumire: „Doamne mulțumesc!” „Cum vrei tu!”, „Slavă lui Dumnezeu!” Și din cauza asta vezi că Mântuitorul spune: „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ.” Deci, nu voia noastră, voia ta, pentru că noi suntem foarte limitați.
A doua formă de rugăciune este rugăciunea liniară, o poveste: „Tatăl nostru care ești în ceruri sfințească-se…” Și această formă de rugăciune, care este de fapt baza slujbelor Bisericii, are un neajuns, care este împărtășit și de prima formă de rugăciune, rugăciunea spoveditoare, aceea că conține foarte mulți centri de atenție, foarte mulți magneți: „pâinea noastră cea spre ființă dă ne-o… băi ce pâine bună am mâncat ieri, cred că trebuie să mă duc să mai cumpăr… și s-a dus mintea, a zburat. Asta se numește răspândirea minții și poți să citești un paraclis, un acatist și la sfârșit te trezești undeva prin Australia. Băi l-am citit, nu l-am citit… l-ai citit, dar mintea s-a dus, alunecă. Din cauza asta, cea mai puternică formă de rugăciune, este rugăciunea ciclică, rugăciunea dintr-un gând: „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!”, atât. „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!” Și mai ales dacă, în această formă de rugăciune, se folosește și metanierul, care folosește, după cum spuneam, pipăitul…
Adrian Artene: Și pentru a contabiliza…
Părintele Teologos: Evident. Mintea se adună foarte bine. Contabilizarea, numărarea care se face pe metanier este esențială și asta nu pentru că Dumnezeu este contabil, adică îmi dai atâta, îți dau atâta, ci pentru că asigură constanță, asigură program omului. Omul, după căderea lui Adam, ruperea din acea minte gigantică, omul este victima influențelor, este foarte labil. Și din cauza asta are nevoie de program, are nevoie de număr, pentru el, nu pentru Dumnezeu. Dacă omul, în fiecare zi face 300 de „Doamne Iisuse”… zic 300 pentru că înseamnă cam 10 minute, care este ridicol de puțin, dar să fie. Dacă face 300 de „Doamne Iisuse”, atunci acest lucru îl împinge foarte bine înainte. Îi asigură constanță, îl stabilizează, mintea se adună, iese din simțuri, se extrage de acolo și ușor nu se înșală. Nu mai este dus de patimi, de acești magneți, ca boul de belciug. Înțelegi?
Adrian Artene: Și coboară și în inimă?
Părintele Teologos: Ok. Dacă vrei continui pe tema asta. Sufletul uman are mai multe părți. Are patru părți raționale și două părți iraționale. Acum deja intrăm în lucruri foarte așa… Dintre părțile raționale, cea mai importantă este mintea, care este altceva decât logica. Logica o folosim, din păcate, foarte des, mult mai des decât ar trebui, și logica acționează în pași. Am hainele murdare și mă duc cu ele la mașina de spălat și îmi pun săpun, pun balsam, apăs pe buton și le scot. Pași. Logica e făcută pentru materie.
Am spus că materia are acest principiu al excluziunii, al separării. Mintea însă, nu acționează în pași, mintea este ochiul sufletului, este atenția ultimă, cea mai fină atenție, acolo unde este concentrat omul, focusul uman. Adică eu, cu logica pot să mă duc să îmi pun rufele la spălat, dar cu mintea mă rog, cu mintea mă gândesc la Dumnezeu, la sensul vieții, cu mintea mă concentrez acum pe această discuție între noi. Acest ochi al sufletului dacă este îndreptat ca o antenă parabolică, foarte curată, către Dumnezeu, atunci el se umple de razele dumnezeirii și dacă este menținută pe direcția asta, atunci rugăciunea începe să se spună singură, și cu această energie dumnezeiască, chiar așa se și numește, energia necreată a lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, cele patru părți ale sufletului, să nu Intrăm în detalii care sunt și celelalte două, decât dacă dorești, începi să se adune, și atunci se unesc.
Adică logica nu merge aberant. Adică discut cu tine, ce se întâmplă acolo, dincolo, ăsta este omul rupt de patimi. Și odată cu rugăciunea care începe să spună singură sub influența acestor raze dumnezeiești, se spune singură în minte, care mintea, adună celelalte trei, devine un tot unitar.
Adrian Artene: E ca un murmur, se spune singură.
Părintele Teologos: Da, se spune singură. Omul aude asta înăuntrul lui.
Adrian Artene: Noi acum…
Părintele Teologos: Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă. Și omul poate să vorbească, să facă altceva cu logica, dar rugăciunea se spune înăuntrul lui.
Părțile sufletului
Adrian Artene: Noi acum efectuăm o operație pe suflet deschis, poate că nu vi s-a spus niciodată, dar sunteți acum un chirurg. Ne aflăm într-o sală de operație și avem un suflet. Sunteți un chirurg al sufletelor. Spuneați de cele două dimensiuni mai sunt încă două dimensiuni ale sufletului, poate le deschidem ușor și pe acelea.
Părintele Teologos: Ok. Bun. Că am uitat să vorbesc despre coborârea minții în inimă. Celelalte două părți raționale ale sufletului, sunt mai multe terminologii, dar sunt: cugetul și cugetarea. Cugetul dintr-o definiție așa, ca să înțeleagă toată lumea, este atelierul de gânduri. Cineva poate să aibă un cuget foarte intens, adică încontinuu să producă gânduri. Și atunci, dacă nu este atent, poate să ajungă la anxietăți, la super analizare, și așa mai departe. Sau poate cineva să fie un cuget: „Ce faci bade? Șezi și cugeți? Nu, numai șed!” Înțelegi ?Această are și avantajele ei evident, dar are și dezavantajele ei. Deci, acesta este cugetul. Omul, clar trebuie să-și gestioneze acest cuget, să fie în echilibru, adică să nu apese pe accelerație mai mult decât poate să țină volanul pe drumul către perfecțiunea personală veșnică.
Cugetul va fi folosit doar în clipa în care este nevoie, nu în clipa în care nu este voie. Adică nu o să mă gândesc eu la situații ipotetice și așa mai departe și ies din rugăciune și din îmbrățișarea iubitoare cu celelalte persoane, întâi de toate cu persoanele dumnezeirii. Acesta este cugetul. Cugetarea este starea cugetului, starea atelierului de gânduri. Dacă atelierul de gânduri are un caracter mai degrabă dinamic, cugetarea reprezintă staticul acestui atelier de gânduri. Adică, o smerită cugetare, ce înseamnă? Înseamnă că atelierul de gânduri este smerit, adică atelierul de gânduri poate să producă la un moment dat și un gând așa mai mândru. Da, dar el în general e smerit. Pe de altă parte, poate să aibă cineva și o cugetare mândră, cu toate că uneori poate să aibă și câte un gând smerit, adică, da, nu știu eu chineză care-i un gând smerit, dar eu sunt cineva. Înțelegi?
Aceasta este cugetarea. E o treabă foarte fină, și din cauza asta omul trebuie să fie foarte atent la starea sa, astfel încât, starea sa să fie, o stare smerită, o stare de acceptare a adevărului, așa cum e, nu așa cum ar dori el să fie. Că altfel, trăiește în tensiune. Mândria aduce întotdeauna tensiune, aduce întotdeauna conflict. Nu este bine, pacea este starea sufletului sănătos. Referitor la inimă. Prin inimă, Sfinții Părinți, inima ca și parte a sufletului.
Inima nu este parte a sufletului, Sfinții Părinți definesc prin inimă cumulul părților iraționale. Sufletul are două părți iraționale: partea poftitoare și partea doritoare. Sfinții Părinți le mai numesc mânia și pofta. Evit termenul de mânie, pentru că mânia are întotdeauna un caracter negativ, dar nu este adevărat, pentru că partea mânietoare, dacă lucrează după fire generează una dintre cele mai importante, dacă nu esențiale, virtuți umane, care este curajul.
Mânia și curajul
Oamenii astăzi nu mai au curaj, pentru că nu știu să-și folosească partea mânietoare. Și o folosesc întotdeauna împotriva aproapelui, împotriva persoanelor. Nu, mânia niciodată nu se va folosi împotriva persoanelor, ci numai împotriva faptelor. Singura persoană împotriva căreia folosim mânia, suntem noi înșine. Totdeauna ne vom concentra supra faptelor. Adică o să zic, da, uite, fapta asta nu este bună, hai să vedem noi doi.
Adrian Artene: Da, dar ne lipsește curajul să folosim mânia asupra noastră.
Părintele Teologos: Da, bineînțeles, din cauza asta, asta vine numai în clipa, în care ai credința în Dumnezeu, adică spui: „Doamne ajută-mă pe mine!” Și atunci să ai curaj, să te uiți în oglindă și să spui, cum ziceam, cu smerenie, că ăsta sunt eu, nu cine cred eu că sunt, adică himera despre mine. Înțelegi? Deci este vorba de partea mânietoare și este vorba de partea doritoare. Dacă cu partea mânietoare ne îndreptăm înspre rău, evităm răul, acționăm cu duritate, care poate să fie și o duritate bună, cum spuneam. Și partea doritoare este partea cu care ne îndreptăm înspre, partea cu care iubim. Care este esențială. Și pentru că această parte, nu este pusă la post deloc astăzi și în toată istoria omenirii, din cauza asta Dumnezeu zice: prima poruncă și marea poruncă: „Să iubești pe Dumnezeu cu toată existența ta!”. Adică îndreptează-ți această flacără a sufletului, deci iubirea, înspre perfecțiune.
Dumnezeu fiind perfect și atotputernic, n-are el nevoie de iubirea noastră, să fim serioși. Dar asta este esențial pentru noi, astfel încât să dorim perfecțiunea. Pentru că dacă nu, suntem distorsionați, suntem lipiți de toți magneții ăștia, care ne chinuie, pentru că noi suntem făcuți pentru perfecțiune, nu suntem făcuți pentru toate patimile astea. Înțelegi? Și noi nu suntem animale, să fim sub simțuri, trebuie să fim deasupra simțurilor.
Despre iubire
Adrian Artene: Dumnezeu nu are nevoie de iubirea noastră, dar avem noi nevoie de iubirea noastră, pentru că…
Părintele Teologos: Evident. Avem noi nevoie de iubirea noastră către El, nu către noi înșine.
Adrian Artene: Nu, de iubirea noastră către El, pentru că, la început discutam despre îndepărtarea noastră de aceea ființă întreagă, unică, iar calea de întoarcere către acea ființă, iată este iubirea.
Părintele Teologos: Așa este. Coborârea minții în inimă, asta o face harul. Ce se întâmplă? În clipa în care omul, cum spuneam își stabilizează mintea pe Dumnezeu, și așa mai departe și harul spune rugăciunea neîncetat în minte, adică în părțile raționale ale sufletului, dacă omul continuă să facă virtute, adică să fie iubitor, și așa mai departe, atunci harul coboară această rugăciune, în părțile iraționale ale sufletului, care în general aici se află. Din cauza asta se numește și inimă. Se unesc părțile iraționale între ele și cu părțile raționale și când vorbim despre rugăciunea inimii, vorbim, de fapt despre unirea tuturor părților sufletești.
Și această, acest om schizoid, al secolului XXI, cum spunea un celebru compozitor, dispare, și apare omul total, omul unitar, apar primele semne de om înduhovnicit, în care trăiește Duhul Sfânt, în care trăiește Hristos. El vede că este într-adevăr, ultimul om, dar pe de altă parte, vede că este și primul om, datorită harului lui Dumnezeu din lăuntrul lui. Și atunci, el simte o bucurie foarte mare, simte că asta este, și pentru asta a murit și Sfinții. Noi spunem Slavă ție Sfinte Gheorghe că te-ai jertfit pentru Hristos. Da, dar el a fost foarte bine interesat, că o zis, că dacă eu mor în starea asta, mă duc în rai. Deci, asta este rugăciunea inimii, coborârea minții în inimă, unirea părților raționale cu părțile iraționale și refacerea unității lui Adam cel original și originar. Asta este.
Rolul Bisericii
Mai voiam să spun ceva aici, este faptul că asta este o stare care este mai presus decât orice plăcere de pe pământul ăsta. Nu se compară. Și din păcate nu se poate descrie. Trebuie să ajungi acolo. Și de fapt ăsta este rolul bisericii și identitatea bisericii, este vorba de terapeutica sufletului uman și aducerea omului prin această rețetă, către vindecarea sufletului și scăparea sufletului de chin, adică de iad, cum se zice în termeni bisericești. Înțelegi?
Adrian Artene: Și vine Biserica să ne prescrie rețeta rețeta. Așa putem să ne vindecăm sufletul. Aceasta este calea…
Părintele Teologos: Și să scăpăm de moarte!
Adrian Artene: De moarte și să ajungem în veșnicie.
Părintele Teologos: Evident. În veșnicie oricum ajungem, dar moartea poate să fie veșnică. Adică această despărțire, această rupere haotică între părțile sufletului, poate să fie în veșnicie. Adică, eu acum doresc ceva care îmi spune logica că nu trebuie să doresc. Ba nu că mânii pe tine, dar nu trebuie să mă mânii pe tine. Acest haos, această sfâșiere între patimi, în clipa morții se poate permanentiza. Dacă până la moarte, rezolvăm această, prin terapeutica ortodoxă, prin psihoterapia ortodoxă, citez titlul unei cărți celebre, rezolvăm această sfâșiere, omul, atunci simte această bucurie, această împlinirea a sa, și aceasta este starea Raiului. Să ne înțelegem Raiul este și un loc, dar înainte de toate este o stare, și o stare existențială o stare de împlinire, de bucurie și de împlinire a persoanei. Asta este raiul, nu este atât o pajiște cu niște mieluți care zburdă.
Raiul
Adrian Artene: Dar putem gusta din Rai și aici pe pământ?
Părintele Teologos: Evident. Cum am spus, prin rugăciunea inimii, rugăciunea lui Iisus. Să ne înțelegem, când oamenii spun rugăciunea minții, rugăciunea inimii, acestea două sunt stări speciale ale rugăciunii lui Iisus. Se numește rugăciunea lui Iisus, care la un moment dat ajunge în rugăciunea inimii, adică se spune neîncetat în părțile raționale și la un moment dat se spune neîncetat în unirea părților raționale cu cele iraționale. Asta-i rugăciunea inimii. O stare specială a rugăciunii lui Iisus. Și atunci omul într-adevăr gustă din această stare a Raiului. Asta dincolo de faptul că, iartă-mă puțin, omul într-adevăr aici poate să aibă răpire, adică să meargă să vadă Raiul și să trăiască stări extatice, adică în afara de starea lui căzută. Din cauza asta se și numește extaz.
Gândurile și paza minții
Adrian Artene: Ce ne împiedică să trăim raiul? Am înțeles că acele gânduri și alunecarea. Evident, gândurile care ne împing către păcat.
Părintele Teologos: Așa e.
Adrian Artene: Ele sunt doar vagoanele care ne duc către păcat. Dar, cum intrăm în atelierul gândurilor noastre și facem ordine. Cum le ordonăm?
Părintele Teologos: Da, bun. Prin paza minții. Adică, să avem grijă să n-avem griji. Adică, dacă sunt multe gânduri, dacă avem multe vagoane. Înțelegi? Din cauza asta este esențial să tăiem foarte, acum nu vreau să te jignesc, că lucrezi în presă, dar să tăiem sursele de informație. În clipa în care omul este asaltat de informații, vin foarte multe pe el, nu mai poate să discearnă. Din cauza asta omul trebuie să trieze și să trieze sursele de informații. Să aibă doar informații de calitate care îl ajută în veșnicie. Adică să vadă știrea asta, știrea asta și nu mă refer numai la presă, ci în general…
Adrian Artene: Orice informație, și o informație care ne poate proveni dinspre anturaj.
Părintele Teologos: Evident.
Adrian Artene: O informație care poate veni către noi din orice alt mediu.
Părintele Teologos: Așa este.
Adrian Artene: Dar, într-adevăr noi trebuie să găsim folosința într-o informație, de multe ori suntem păcăliți, credem că există folosință într-o informație și nu există.
Programul de rugăciune
Părintele Teologos: Așa este. Și dincolo de asta, să punem rugăciunea, în linia întâi, nu în ultima redută, adică să nu mă rog eu la 12:00 noaptea cu capul în pungă, dacă mai am putere și chef și toate astea. Imediat când vin de la lucru, sigur îmi sărut soția, copiii, întreb ce mai fac, mâncăm împreună, după care, primul lucru, rugăciune. Să lăsăm grijile, care grijile am spus că trebuie tăiate, o mulțime din ele. Să lăsăm știrile, toate astea că nu pleacă. Acolo sunt dacă mă uit la știri 20 de minute mai târziu sau deloc, sau grijile dacă mă ocup 20 de minute mai târziu, nu e sfârșitul lumii. Înțelegeți? Și iarăși celularul ăla, are un buton, se numește mod avion, apăsați-l, e un buton foarte bun, funcționează.
Nu este nevoie de atâtea mesaje, notificări de toate felurile și toate astea, pentru că omul astăzi nu mai poate să-și gestioneze gândurile și din cauza asta ajunge în anxietate, ajunge în hiperexcitare sau cade în partea opusă în depresie și toate lucrurile astea. Prin rugăciune primește acest combustibil existențial de la Dumnezeu care este iubirea, se hrănește și atunci poate să-și gestioneze lucrurile astea. Deci e nevoie și de post de informație.
Adrian Artene: De 48 de ore aproape telefonul meu este…
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Adrian Artene: În mod nevoit mie, este în mod avion, dar mărturiseam și pe drumul către această poieniță, faptul că am descoperit de 48 de ore tăcerea și are atâtea înțelesuri tăcerea cum poate nu au înțelesuri, ore în șir de discursuri, de emisiuni, de prelegeri ale unora sau altora.
Părintele Teologos: Da, pentru că vocea lui Dumnezeu este înăuntrul nostru, și în clipa în care avem aceste surse de informație din afară, vrând nevrând, părțile sufletului se răspândesc în afară: „A, ce-i acolo, ce-i acolo, ce-i acolo….” În clipa în care taci și te închizi în camera ta și stai cu tine însuți, fără niciun fel de sursă, atunci încet încet, pentru că așa este făcut omul, omul se adună… băi, stai că ăsta sunt. Uite vin din direcția respectivă, mă îndrept în direcția respectivă. Am problemele astea. Le vede așa ca într-o ceață, cum e acum, ca într-o clipoceală.
Dacă faci acest lucru în fiecare zi și mai ales se roagă la Dumnezeu, adică „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!”, atunci Dumnezeu Îl va milui și zice: „Vezi, ia-o pe aici, vezi poteca asta, drumul înfundat, las-o pe aialaltă”. Și atunci într-adevăr omul se stabilizează și atunci cum spuneam, acest post de informație este sursa libertății noastre. Libertatea nu se câștigă dând cu pumnul în masă. Sigur, da, uneori e nevoie de protest, dar, esențial este libertatea ta interioară. Dacă tu nu ești liberă înăuntru n-o să fii liber niciodată nici în afară, pentru că tot ai cârligul care te prinde.
Cum aflăm voia lui Dumnezeu pentru noi
Adrian Artene: De multe ori, când avem nevoie de răspunsuri din partea lui Dumnezeu, este suficient, ca exercițiu, să ne închidem într-o încăpere și să ne ascultăm interiorul? Ce se întâmplă în interiorul nostru? Dumnezeu comunică acolo cu noi?
Părintele Teologos: Este esențial, dar nu este suficient. Este nevoie și de întrebare. Întrebare sub forma instituțională, adică spovedania. Mă duc, mă descarc la duhovnic și pentru că acolo este harul lui Dumnezeu, adică această energie necreată a lui Dumnezeu, vine prin duhovnic, care poate să fie mai păcătos decât mine, dar vine prin duhovnic în mod sigur și mă curăță de aceste adicții, de aceste distorsiuni, impurități. Și atunci mintea mi se luminează și atunci într-adevăr, văd, mă pot duce înainte și scap de această greutate foarte mare.
Deci, odată am spus că e vorba de întrebarea instituțională în spovedanie și apoi de întrebarea informală față de persoanele pe care le validează Dumnezeu în fața mea, adică soția, un prieten de încredere, șeful ierarhic, pe plan profesional vorbesc, un om de vază, înțelept. Totdeauna ajută enorm întrebarea. De ce? Pentru că noi singuri suntem foarte limitați și farurile noastre bat la un minut de mersul cu mașina. Pe când ălalaltul are experiență de viață, îl întreb, și asta ajută foarte mult. Deci dincolo de rugăciune, ajută și întrebarea. Și iarăși bineînțeles, ajută atenția la noi înșine, pentru care avem nevoie de liniște.
Adrian Artene: Și finalmente, dacă nu mai există întrebări, ele au fost epuizate, finalmente ne putem lăsa în voia Lui Dumnezeu? „Facă-se voia Lui”? Cerându-i, în permanență ar trebui să ne lăsăm, am anticipat răspunsul dumneavoastră, în voia lui Dumnezeu, pentru că ne și rugăm „facă-se voia Ta”. Dar, de câte ori așteptăm voia Lui? Întotdeauna avem nerăbdarea de a se face voia noastră, cu toate că de cele mai multe ori voia noastră este împotriva noastră.
Părintele Teologos: Așa este. Totdeauna voia noastră egoistă este împotriva noastră și din cauza asta, cea mai morală luptă pe care o avem este împotriva noastră înșine. Și din cauza asta când spunem „facă-se voia Ta”, voia lui Dumnezeu este ca și un râu de munte, sigur ai văzut mai mult decât mine, fiind că eu sunt de zeci de ani în Sfântul Munte, dar am văzut la un moment dat un canoist din ăla care coboară cu canoia de pe, pe șuvoiul… Așa se face voia lui Dumnezeu, adică te lași în șuvoiul apei, nu te împotrivești, că praf te faci. Dar cu vâslele și așa mai departe, trebuie să fii foarte atent să nu vină și diavolul, adică să te lovească dintr-o parte sau din alta.
Trebuie să vezi care e voia lui Dumnezeu, și pentru asta e nevoie de foarte multă atenție, adică voia lui Dumnezeu nu este… „cade pară mălăiață în gura lui nătăfleață”. Trebuie să fii foarte trezvitor, adică foarte atent. Și pe de altă parte, în tot acest proces, este nevoie de răbdare. Pentru că omul este foarte bolnav, foarte bolnav. Și din cauza asta nu poți… vezi, dacă omul are arsuri peste tot corpul, nu iei o găleată de spirt și arunci pe el că urlă. Ci trebuie încet încet, și pentru asta omul trebuie încet încet ca să înțeleagă ce trebuie făcut. Din păcate noi astăzi suntem civilizația butonului, adică și pe celular, apăs pe buton și vreau să se întâmple. Apăs pe buton și se deschide whatsapp-ul, sau ce se deschide…
Adrian Artene: Să primim un răspuns, să ne răspundă cineva.
Rugăciune vs magie
Părintele Teologos: Da. Imediat. Nu, asta este magic. Asta este diferența dintre rugăciune și magie. În cazul magiei, noi vrem să se facă voia noastră acum. Bineînțeles voia noastră îmbrățișată cu patimile noastre. Pe când, în vremea rugăciunii, noi dorim să facă voia lui Dumnezeu și transformarea noastră, care este un proces în timp. E nevoie de credință, de nădejde și de multă dragoste și de multă răbdare.
Adrian Artene: Rugăciunea fiind și butonul nostru pe care-l accesăm pe Dumnezeu .
Părintele Teologos: Da, butonul nostru, așa este. Dar acest buton, cum spuneam, îl accesăm pe Dumnezeu, Dumnezeu aude imediat, dar răspunde în timp. Și asta nu e problema Lui, e problema noastră. Pentru că chiar dacă cerem: „Doamne să se întâmple nu știu ce…” Dumnezeu o să facă lucrul respectiv dacă e de folos pentru sufletul nostru. Pentru că sufletul nostru este veșnic și scopul lui Dumnezeu este maximizarea fericirii umane în veșnicie, vindecarea sufletului uman. Înțelegi? Și cum spuneam, este un proces îndelungat. Indiferent dacă noi: „Doamne dă-mi căpșuni!” Știi?
Iubire și vindecare
Adrian Artene: Iubirea vindecă sufletul? Și poate vindeca și un alt suflet, sufletul din fața noastră, al altcuiva, dacă îl îmbrăcăm în iubirea noastră?
Părintele Teologos: Evident. Pentru că iubirea este hrana sufletului, după cum hrana trupului este mâncarea și apa. La fel hrana sufletului, ca să fiu foarte exact, este energia necreată a lui Dumnezeu care se manifestă plenar prin iubire. Sigur. Și din cauza asta, primul lucru pe care trebuie să-l facem unui suflet traumatizat, este să îi dăm iubire. Să fim cu el, nu mergem în continuare: „Ai făcut aia, ai făcut aia, ai făcut aia!” Nu. Dragoste, timp să stai cu el. Sigur că trebuie să-i spui vezi că asta n-a fost bine, pentru că nu știu ce. Dar nu inchizitor. Și în clipa în care vezi că unul, inclusiv pe plan teologic: „Ba, că ăla nu știu ce!” Asta nu e de la Dumnezeu. Totdeauna cu dragoste și mai ales, nu public, să fim serioși, foarte important asta.
Adrian Artene: Vă ascultam vorbind despre a ne lumina mintea și a ne încălzi inima, cu toate că sunt puține grade aici, inima mea e caldă.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Adrian Artene: Și mintea s-a mai luminat puțin, cum s-a luminat, de altfel, și împrejurul nostru. Iată că, e un altar al minunilor aici și se întâmplă minuni. Minuni, de multe ori, se întâmplă și dincolo de acest munte, se întâmplă în viața noastră, în fiecare zi, dar suntem orbi, nu avem puterea de a le vedea, de a vedea acele minuni. Discutam într-o emisiune cu Daniel Buzdugan, fusese aici pe Muntele Athos, și mi-a zis: „Adrian când m-am întors de la Muntele Athos, am trăit cea mai frumoasă minune!” Mă așteptam să-mi mărturisească nu știu ce minune. Și mi-a zis cea mai frumoasă minune: „Am apucat-o pe străzi prin București. Ploua afară. În mod normal n-aș fi mers pe străzi și am descoperit frumusețea picăturii de ploaie și am găsit oameni care se iubeau, se țineau de mână, atunci am observat.”
Despre minuni
Dumnezeu ne poate lumina ca să vedem minunile din viața noastră, avem minuni cu toții în viața noastră?
Părintele Teologos: Da. Mare atenție aici puțin să definim puțin minunile. Toată creația lui Dumnezeu este minunată. Toată Creația lui Dumnezeu este minunată, dar într-adevăr, noi suntem orbi. Și această orbire este foarte mare, mult mai mare decât își poate imagina cineva.
Țin minte acum un caz, în care o maică l-a întrebat pe Sfântul Nectarie: „Înaltpreasfinția voastră, că era Episcop, cum adică toată suflarea să laude pe Domnul?” Și Sfântul Nectarie zice: „Nu pot să-ți spun, dar o să vezi.” Maica când a auzit răspunsul ăsta a zis: „Da, bine, binecuvântați.” Și la un moment dat… asta a fost dimineață. Seara la priveghere se rugase Sfântul pentru ea, și s-a transformat, a intrat în extaz, a ieșit afară și a văzut toate florile din curte, erau niște crini și așa mai departe, care toate florile efectiv cântau lui Dumnezeu, o slavă ceva de negrăit, efectiv cântau un cântec îngeresc, florile. Și asta stătea și plângea și atunci și-a dat seama că asta înseamnă „Toată suflarea să laude pe Domnul.” Adică, dacă Dumnezeu ne luminează, vedem niște lucruri, că efectiv dai cu capul de pereți, ce frumoase sunt.
La astfel de minuni te referi tu și la astfel de întunecare. Dar, dincolo de asta, Dumnezeu pentru că este un tată iubitor, uneori mai apasă și el pe butoane. Înțelegi? Adică minunile apar ca niște presiuni drăgălașe, să zic așa, foarte delicate, asupra legilor naturii, pe care însuși Dumnezeu le face, și depășește acest lege ale naturii. Adică, de exemplu, teleportarea nu e ceva natural pentru om. Dar uneori Dumnezeu face astfel de minuni, ca să arate că: „Da, băieți, aici sunt și Eu!” Sau tot felul de alte minuni: vindecări, și așa mai departe. Se întâmplă lucruri de genul ăsta. Înțelegi?
Aici însă, trebuie atenție pentru că, pe de o parte, uneori în anumite lucruri se poate amesteca și aghiuță, și în loc să fie folos sufletesc, apare exaltarea, apare mândria, și așa mai departe. Și pe de altă parte, această exaltare și această mândrie, poate să apară și în cazul unui suflet căruia i se face o minune adevărată, dar el nu știe să o gestioneze. Adică se mândrește cu ea: „Să-ți povestesc eu ce mi s-a întâmplat.” Nu e frumos. Din cauza asta, eu, în general, când spun minuni, evit să spun numele persoanelor, mai ales…, adică întotdeauna când sunt persoane care trăiesc, nu spun numele, dar și dacă au murit, uneori mai evit. Dacă au murit, sunt mai liber, și spun numele.
Înțelegerea minunilor
Adrian Artene: Mândria ne împinge, de altfel, ca atunci, când suntem martorii unei minuni, să credem că Dumnezeu ne-a pus o medalie la inimă.
Părintele Teologos: Da. Greșit, foarte greșit! Da pentru că, cea mai mare minune a creației, este însăși creația.
Adrian Artene: Existența.
Părintele Teologos: Vorbim de un univers de 93 de miliarde de ani lumină observabili. Cine ești tu, anyway? Adică, înțelegi? Care e o distanță ciclopică, nici măcar nu ne putem imagina. Un an lumină sunt nouăzeci și ceva de trilioane de kilometri, în orice caz distanțe enorme, doar de la pământ la soare sunt 150 de miliarde de km. Cine ești tu? În clipa. în care te-a băgat Dumnezeu în seamă, crezi că ești cineva? Nu ești nimeni. Același păr pe picioare îl ai, să fim serioși, ca să vorbim pe față.
Adrian Artene: Părinte, vă mulțumesc mult pentru acest dialog, care a luminat poienița.
Părintele Teologos: Să ajute bunul Dumnezeu! Cred că totuși a fost un fenomen natural.
Adrian Artene: E o minune.
Părintele Teologos: Da, te rog să mă ierți.
Adrian Artene: Mulțumesc.
Părintele Teologos: Mulțumim la Maica Domnului, draga de ea.
Încheiere
Adrian Artene: Pentru că suntem aici în Grădina Maicii Domnului, îi mulțumim, de altfel, de când am venit, îi tot mulțumim și îi vom purta mulțumire de acum încolo în permanență. Trebuie să purtăm mulțumire. Când am început, ascultam acest cântat al păsărilor. Iată, acum, parcă el a devenit mai clar. S-a ridicat ceața de pe ochi și se aude mai clar, îl putem parcă îl putem și vedea întreaga suflare, așa cum mărturiseați mai devreme, cântându-i lui Dumnezeu și cântându-i Maicii Domnului.
Mulțumesc încă o dată! Dragilor, vă mulțumesc și vouă că ați rămas în poieniță alături de noi, până acum. Important este să vedeți minunile din viața voastră și să rămâneți aproape de Dumnezeu. Toate cele bune!
Părintele Teologos: Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
1 Comment
Sa traiti Parinte! Multumesc pentru explicatiile referitoare la diferitele parti ale sufletului: mintea, logica, cugetul si cugetarea. As vrea sa va intreb unde este constiinta si cum functioneaza? De ce se spune ca daca pacatuim si nu ne spovedim se intuneca sau prinde crusta? Doamne ajuta!