Prietenia și paralizia nerecunoștinței – p. Teologos

Cum putem să construim o prietenie și cum putem să o distrugem? Ce înseamnă ca cineva să fie paralizat din punct de vedere duhovnicesc?

Urmăriți acest material pentru a afla câteva răspunsuri la aceste întrebări și la altele legate de acest subiect.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Hristos a înviat!

Introducere

Capitolul 5 din Evanghelia după Ioan începe cu urcarea Domnului la Ierusalim la o sărbătoare a iudeilor. Vedeți, fraților, că din cauza asta nu trebuie să ne ocupăm de lucrurile lumești în zilele de sărbătoare: pentru că atunci se urcă dulcele Iisus în inima noastră și-i aduce pacea pentru că Ierusalim se tâlcuiește pace adâncă, sfântă și simbolizează inima duhovnicească a omului. Omul trebuie să se liniștească în sărbători pentru a-L lăsa pe Fiul lui Dumnezeu să lucreze pentru că Tatăl până acum lucrează și Fiul lucrează asemenea.

Scăldătoarea Vitezda – semnificații

În Ierusalim, care e inima omului cum spuneam, lângă Poarta Oilor celor cuvântătoare a lui Hristos, este o scăldătoare care se numește pe evreiește Vitezda cu cinci pridvoare. Aceste pridvoare reprezintă cele cinci simțuri umane prin care omul primește informații din lumea înconjurătoare, informații în care inima omului se scaldă. Bun, și acum de ce amintește Sf. Ioan că se numește Vitezda? Pentru că Vitezda se tâlcuiește Casa Milostivirii adică omul devine – sau ar trebui să devină milostiv – în clipa în care îi vin prin simțuri informații despre inefabila frumusețe a creației lui Dumnezeu.

Da, fraților, incultura de multe ori, în loc să-l smerească pe om, îl face să fie dur și să se încăpățâneze în puținele cunoștințe pe care crede că le deține – el se crede un dumnezeu în gaura de vierme în care se află. Asta-i boală, fraților! Boală! O altă boală este extrema opusă, în care omul este îmbăiat de șuvoiul de cunoștințe, însă nu-L vede pe Dumnezeu cel superinteligent și iubitor care le orchestrează pe toate și care este izvorul ultim și total transcendent a toate.

Iubirea este deasupra tuturor și izvorul tuturor. Acești oameni care nu-L văd pe Dumnezeu prin creație sunt bolnavi după cum spune Evanghelia – sunt orbi, șchiopi, uscați și așteaptă mișcarea apei în care să vină harul lui Dumnezeu să-i vindece de orbirea și de slăbiciunea minții care îi împiedică să vadă frumusețea lui Dumnezeu mare cât universul și dincolo și mai presus de acesta.

Vindecarea

Bolnavii așteptau mișcarea apei adică a curentului de informații pentru că din când în când în acest curent venea îngerul Domnului, mesagerul Domnului și tulbura apa, adică tulbură oamenii cu minunățiile lui Dumnezeu astfel încât oamenii să se tulbure și să se trezească din paralizia duhului lumesc și să acceadă pe un plan superior, mai aproape de sănătatea deplină în brațele lui Dumnezeu. Pentru aceasta însă este necesară hotărârea de a ne arunca cu credință în această tulburare a sistemului nostru de valori, a cunoștințelor noastre, o tulburare care este bineplăcută a lui Dumnezeu, tulburare creată de cunoștința care ne vine de la Dumnezeu. Dacă nu renunțăm la voia noastră, la ideile noastre și nu facem ascultare de descoperirea de la Dumnezeu care vine prin omul validat de acesta, atunci nu ne vom vindeca în veac și vom sta pe marginea scăldătoarei. Trebuie să ieșim din cadrele foarte strâmte ale logicii noastre egoiste. De unii singuri nu vom reuși niciodată.

Vedeți că dacă ne gândim la această întâmplare din punct de vedere trupesc, atunci Dumnezeu ar fi nedrept pentru că desigur că s-ar vindeca cei cu bolile cele mai ușoare. Adică cine este bolnav de o ușoară răceală, însă cu un trup foarte puternic, sănătos și agil, evident că o să sară primul în apă ca să-și vindece răceala înaintea orbilor, șchiopilor și paralizaților.

Dacă vedem însă din punct de vedere duhovnicesc, atunci această întâmplare capătă sens pentru că cel care este mai puțin bolnav duhovnicește, adică mai puțin rob adicțiilor sale, desigur că se va desprinde imediat de logica sa pătimașă și va urma tulburarea cea bună de la Dumnezeu care apare în șuvoiul informațional cu care simțurile noastre sunt alimentate zilnic. Înțelegeți?

Rostul rugăciunii în vindecarea noastră

Este interesant aici că toți cei bolnavi așteptau tulburarea duhovnicească a șuvoiului de către îngerul Domnului, lucru, care, desigur, că este lăudabil însă și mai lăudabil ar fi fost dacă ar fi provocat ei înșiși venirea îngerului tulburător prin rugăciunea lor. Înțelegeți?

Din păcate, însă, de multe ori noi avem tendința să așteptăm la coadă să ne vină minunea mai mult sau mai puțin ca para mălăiață în gura lui Nătăfleață fără să lucrăm duhovnicește pentru aceasta, fără să provocăm noi minunea prin viața noastră virtuoasă. Desigur că noi nu știm ce era în inimile lor, însă există această tendință printre noi.

Renunțarea la sine

Un caz clasic este atunci când dorim să ne găsim un prieten sau un partener de viață. Noi nu suntem dispuși să renunțăm la colții sau la cornițele noastre, să renunțăm la voile noastre în clipa în care vine tulburarea cea bună astfel încât să ne facem un prieten sau un partener, adică pe cineva aproape. Trebuie să renunțăm la noi înșine, fraților.

Dacă nu suntem duhovnicești, ajungem să credem că noi avem numai drepturi și cealaltă persoană, numai obligații. Fraților, nu e așa! Trebuie să fim miloși, să fim în Casa Milostivirii, în Vitezda pentru că dacă nu avem dispoziție de ascultare, atunci vom rămâne singuri și nu vom avea cine să ne arunce în scăldătoare atunci când îngerul Domnului tulbură apa. Înțelegeți?

Slăbănogul și… lipsa lui de milă

Singur era și slăbănogul din scăldătoarea Vitezda și asta chiar dacă era în Casa Milostivirii și asta pentru că a fost nemilostiv cu însuși Dumnezeu care l-a vindecat. Domnul l-a vindecat iar el l-a trădat pe Domnul pe gratis și pentru nimic, sau mai bine zis, pentru un mare bine – pentru că l-a izbăvit de boala pe care o avea de 38 de ani – adică de o viață de om, fraților! Slăbănogul știa că evreii Îl urăsc pe Domnul și, dincolo de asta, evreii i-au spus și frontal că este zi de sâmbătă și nu îi este îngăduit să-și ia patul. Vă dați seama câtă întunecare pe slăbănog! Un om care e paralitic toată viața și dintr-o dată are atâta putere încât poate să-și care patul în spinare și cu toate acestea nu e bine pentru că Hristos a făcut-o sâmbăta!

Slăbănogul Îl trădează intenționat și asta după ce Mântuitorul îl avertizează să nu mai păcătuiască pentru că o să-i fie mai rău. Vedeți că Mântuitorul i-a zis „să nu MAI păcătuiască” – e vorba că a păcătuit înainte. Acum ce păcat putea să aibă un paralitic care este astfel de 38 de ani? Păcatul nerecunoștinței după cum se vede din comportamentul său față de Binefăcătorul său. Și hai să zic, oarecum, și cel al lâncezelii. Pentru că încet încet se ducea… Dar Sfântul Maxim ne spune că asta este simbolul lâncezelii.

Iarăși ne atrage atenția faptul că Mântuitorul i-a spus că o să-i fie mai rău. Ce poate să fie mai rău decât paraliza de 38 de ani? Fraților, paralizia veșnică, împietrirea inimii care vine într-adevăr prin nerecunoștință.

Despre recunoștință

Trebuie să știți că mulțumirea cu smerenie și cu conștiința nevredniciei noastre securizează darul. Dacă cineva dorește un dar mai mare trebuie să mulțumească pentru ce a primit și nu să plece cu cârnatul în gură întorcând spatele ca maidanezul, după cum spune cu o amară ironie Sf. Ioan Scărarul. Asta este valabil și între prieteni, cu atât mai mult în relația cu Dumnezeu. Din cauza asta spunea p. Tihon, starețul Sf. Paisie, că rugăciunea de cerere valorează o drahmă în timp ce rugăciunea de mulțumire 100 de drahme. 

Din păcate astăzi oamenii sunt foarte singuri – mai ales tinerii suferind de însingurare și asta din multe cauze. Una dintre ele este nerecunoștința. Dincolo de asta, ecranele le taie relațiile interpersonale în timp ce arta – mai ales filmele – și sistemul de valori promovat astăzi îi împinge în materie, adică în exacerbarea preocupării pentru bani, pentru carieră, pentru patimi trupești și cele asemănătoare, lucruri care distrug capacitatea de iubire a sufletelor.

Materia nu are iubire, iar sufletele au nevoie de iubire ca să trăiască. Din cauza asta sufletele care pun materia pe primul plan sunt flămânde, sunt hămesite, devin slăbănoage și încearcă să-și acopere lipsa de iubire prin surogate. Înțelegeți?

Lucruri vs persoane

Să avem tot timpul trezvie și să punem pe primul plan persoanele și nu lucrurile sau interesele personale pentru că persoanele sunt surse de iubire și au fost făcute să fie iubite, în timp ce lucrurile au fost făcute să fie folosite. Înțelegeți?

Problema noastră astăzi este că iubim lucrurile și ne folosim de persoane și astfel ni se stinge sufletul din lipsa harului și nu mai putem să iubim și nici să simțim iubirea celorlalți. Să nu uităm că într-o relație de iubire întâi de toate trebuie să avem noi dispoziția de deschidere, de iubire, adică de jertfă și ascultare și nu să ne gândim ce foloase o să tragem din această relație. Într-o relație trebuie să investim timp pentru că timpul, atenția este dovada iubirii. Evident că aceasta se aplică cu mult mai mult în cazul lui Dumnezeu. Să nu zicem că Îl iubim pe Dumnezeu dacă noi nu Îi acordăm timp în viața noastră. Înțelegeți?

Desigur că în viața de zi cu zi este nevoie de discernământ astfel încât să nu ne angajăm în relații de prietenie care să ne ducă departe de Dumnezeu, ci să ne angajăm în relații de prietenie care să ducă la Dumnezeu cel iubitor și să evităm relațiile abuzive, în medii toxice care ne coboară măsura duhovnicească și ne paralizează sufletul în loc să-l facă viu prin harul lui Dumnezeu.

Iubirea, harul și legătura duhovnicească

E nevoie de conducător duhovnicesc, e nevoie de om care să ne ducă la har. De unii singuri nu putem să ajungem și chiar dacă ajungem cu mila lui Dumnezeu, nu știm cum să-l gestionăm. Înțelegeți?

Vedeți că slăbănogul era singur și își aștepta cu o răbdare și nădejde vrednică de laudă vindecarea însă cu toate că Domnul Dumnezeu a răsplătit aceste virtuți cu darul vindecării trupului, libertatea umană a celui ce n-are om care să-l învețe, Îl alungă pe Hristos prin păcat, prin nerecunoștință, prin trădare. Vedeți că slăbănogul L-a trădat pe Hristos iudeilor, adică duhului lumesc, antihristic.

Desigur că Hristos știa acest lucru și cu toate acestea l-a vindecat în zi de sâmbătă și mai ales într-un mod brusc și total. A făcut „bam”! Adică i-a zis „Scoală, ia-ți patul și umblă” și nu treptat-treptat cum ar face un medic în mod natural. Desigur că lucrul acesta l-a făcut ca să fie clar tuturor că este vorba de o minune și că acolo unde apare Hristos, patul depinde de om și nu omul depinde de pat. Înțelegeți?

Nu suntem singuri niciodată dacă este Hristos

De asemenea, Hristos a apărut și ca să ne arate că nu suntem de fapt, singuri niciodată. Singurătatea este închiderea noastră în fața atotprezenței iubitoare a lui Hristos. Să nu credem că dacă suntem înconjurați de oameni, dar nu de Hristos nu suntem singuri. Suntem foarte singuri pentru că doar Hristos poate să intre înăuntrul nostru, în inima noastră cu harul Său – toți ceilalți oameni sunt în afara noastră și nu este cale directă de la om la om decât numai prin Hristos. Înțelegeți?

O reprezentare reală și explicativă pentru iubirea dintre noi

Creația este ca un cerc care are în centru pe Dumnezeu Creatorul care este izvorul existenței și emite harul Său, energia Sa necreată către toate ființele pentru că acestea pot trăi numai cu harul lui Dumnezeu care este combustibilul lor existențial. Pentru noi oamenii, expresia principală a acestui har în inimile noastre este iubirea. Aceste raze ale harului vin de la Dumnezeu care este în centru către existențele care se află pe circumferința cercului și dacă existențele avansează pe aceste raze atunci concomitent cu apropierea lor de Dumnezeu se apropie și între ele. Înțelegeți? Două existențe se unesc doar în clipa în care se unesc cu Dumnezeu. Este foarte important.

În clipa în care ne depărtăm de Dumnezeu, relațiile dintre noi se răcesc și asta constituie chinul nostru pentru că omul este făcut chip și asemănare a lui Dumnezeu cel unitar și comunitar și deci firea omului este unitară și comunitară însă acum este îmbucățită de păcat, de egoism.

Mentalitatea umană din societate

Omul este învățat de tânăr că celălalt nu este o altă celulă, un alt mădular din aceeași entitate, din Adam cel global, din același trup cu care trebuie să coopereze pentru ajungerea la perfecțiune, ci e învățat că celălalt este dușmanul său, concurentul său cu care trebuie să se lupte și să-l învingă pentru un scop care nu poate fi atins simultan de ambii. Adică ce e al meu nu e al tău. Asta este esența războiului, fraților! Nu-i așa. Înțelegeți?

Iubirea de aproapele ca pe noi înșine

Hristos ne-a arătat exact contrarul: la pace și la bucurie se ajunge prin duhovnicie pentru că prin iubirea duhovnicească ajungem la unirea și la refacerea legăturilor frățești și firești dintre noi. Pentru asta însă este nevoie de Dumnezeu ca să înțelegem într-adevăr în sinea noastră prin experiență că celălalt noi suntem, e oglinda noastră, e o altă parte a trupului tainic al lui Adam cel global, trup al cărui cap este Hristos și este numit de către Sf. Ap. Pavel „Biserica”. Asta numai prin experiența în Hristos în Duhul Sfânt se poate trăi. Și atunci, îți dai seama că celălalt ești de fapt, chiar tu, un alt mădular al tău, o altă celulă. Suntem una, eu și tu. Precum Tatăl cu Fiul sunt una.

Atunci vom ajunge să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine cu adevărat și vom coopera cu el așa cum cooperează două mădulare – de exemplu, așa cum cooperează cele două mâini ale noastre. Așa se va rezolva problema inechității sociale, păstrându-și fiecare specificitatea sa. De unii singuri fără ajutorul lui Dumnezeu rămânem paralizați în egoismul nostru.

Să nu căutăm fraților drum direct între doi oameni în afara lui Dumnezeu pentru că nu există. Doar se scurtcircuitează dragostea și o să iasă fum. Înțelegeți? Suntem toți mai mult sau mai puțin depărtați de Dumnezeu, mai mult sau mai puțin singuri, mai mult sau mai puțin bolnavi, paralizați de lipsa de iubire care să ne unească.

Dacă există Dumnezeu care să ne unească atunci suntem toți fațetele unui mare diamant luminos care reflectă lumina iubirii lui Dumnezeu. Din păcate noi însă ne închidem în fața acestei lumini prin păcate dintre care cel mai periculos este credința greșită față de ceilalți și mai ales față de Dumnezeu.

Evitarea gândirii de rău

Să nu uităm că gândurile noastre rele ne fac rău și nouă și celorlalți. Înțelegeți? Fiecare gând are încărcătura sa care dacă gândul este rău atunci și lucrarea sa este astfel și energia sa este astfel. Un om poate să devină rău numai pentru că toți ceilalți gândesc despre acest om că este rău. Dacă vedem pe cineva ca dușman atunci respectivul chiar va deveni. Dacă eu văd pe cineva ca dușman, atunci el într-adevăr se transformă în dușman înăuntrul meu și asta mă toxifică. Înțelegeți?

Forme de agresivitate

Să avem grijă să nu devenim agresivi cu ceilalți pentru că atunci și ei vor fi astfel cu noi. Să nu ne ascultăm gândurile care ne scad iubirea din noi, fraților. Mare atenție! Să nu fim agresivi cu ceilalți, chiar dacă arta – în principal filmele, muzica și mai ales jocurile pe calculator ne împing în direcția asta.

Să avem grijă că și glumele pot fi o formă de agresivitate foarte nocivă. Să nu facem glume pe seama altuia pentru că sufletul lui o să se rănească și atunci o să plătim asta prin plecarea mângâierii din inima noastră. Înțelegeți?

Trauma este lipsa de iubire și dacă cineva traumatizează va fi traumatizat la rândul său bineînțeles dacă nu se pocăiește căci drept este Dumnezeu. Înțelegeți? Asta desigur nu înseamnă că dacă am fost traumatizați să răspundem focului cu foc pentru că ne facem scrum toți.

Focul se stinge cu apă, iar răul cu bine. Să nu uităm că cel care iubește mai mult e mai mare și Dumnezeu îl va îndreptăți într-un final. Înțelegeți?

Caractere și boli sufletești

Dacă suntem caractere dominante să avem răbdare să-i ascultăm pe ceilalți și să fim îngăduitori de dragul unității și a păstrării iubirii, chiar dacă poate că ideea lor nu ni se pare că este la înălțimea iubirii noastre de sine, părerii noastre despre noi înșine. Spun Sfinții Părinți că cel care dorește ca el să aibă dreptate tot timpul suferă de boala diavolului, adică de mândrie.

Să nu uităm fraților, că iubirea de sine este patimă. Virtutea este iubirea de Dumnezeu. De la Dumnezeu ne vine puterea și nu din iubirea de sine.

Pe de altă parte, dacă cineva este mai sensibil și mai delicat, să nu fie complexat de către ceilalți. Să nu uităm că Dumnezeu ne iubește pe toți desăvârșit și ce-i al nostru e pus de-o parte. Să nu vă complexați, care sunteți mai delicați așa. Trebuie să știți că Dumnezeu are grijă de fiecare dintre noi personal. Fir de păr din capul fiecăruia nu cade fără voia lui Dumnezeu. Vă dați seama cât de grijuliu este Dumnezeu? Se ocupă până și de firele de păr din cap care la domnițe este destul de mult. Deci nimeni – nici măcar domnișoarele – să nu se tulbure că a rămas singur. Înțelegeți?

Singurătatea

Singurătatea este boala sufletului care se închide în fața voii lui Dumnezeu și lipsa credinței în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Când omul are gânduri și planuri care îl despart de Dumnezeu atunci se simte într-adevăr singur, mai ales că astăzi suntem învățați să avem aceste planuri prin sistemul de învățământ corporatist, cultura de piață și celebra „hookup culture” adică cultura „agățatului” – mai bine zis a distrugerii seriozității bucuroase a familiei, prin aventuri amoroase facile care duc la depresie.

Avem o întreagă cultură, o întreagă artă care ne învață să ne însingurăm departe de Dumnezeu pentru a fi manipulați și distruși. Când frunzele sunt verzi ele stau nemișcate datorită rezistenței copacului. Când acestea se ofilesc și se desprind de pom sunt luate de vânt fără putere de împotrivire.

Relațiile duhovnicești

Având în vedere asta, trebuie să căutăm să ieșim din prizonieratul ecranelor și să avem relații duhovnicești cu cei pe care îi validează Dumnezeu înaintea noastră și să avem activități duhovnicești și cu direcție înspre duhovnicie și când spun astfel nu mă limitez aici numai la mersul la Biserică, la rugăciunea și studiul duhovnicesc de unul singur acasă, care desigur că sunt esențiale, ci mă gândesc și la relațiile de prietenie care trebuie să fie foarte concrete începând de la discuțiile care să ne apropie de perfecțiunea lui Dumnezeu cel duhovnicesc până la jocuri și sporturi de echipă, la drumeții sau la munca în comun.

Mă refer la jocurile în natură și nu pe calculator sau telefon pentru că jocurile video sunt foarte nocive fraților și ne induc ideea că persoana de lângă noi este rivalul, este un monstru pe care trebuie să-l omorâm ca să facem puncte sau în cel mai bun caz un tovarăș de echipă cu care să omorâm pe alții sau să explorăm lumi imaginare. Pe ecrane ne pregătim pentru o lume distorsionată care nu există de fapt. Înțelegeți?

Dacă însă suntem cu ceilalți în cotidian și organizăm activități, toate acestea ajută foarte mult în construirea de relații adevărate între persoane pentru că persoanele duhovnicești curățite sunt surse de iubire care sunt reflecții ale iubirii lui Dumnezeu. Este foarte important să fim în real pentru că în virtual ne pregătim pentru o lume care nu există, de fapt, o lume lipsită de iubire. Înțelegeți?

Trebuie să învățăm de la persoane cum să ne comportăm pentru că internetul este neiubitor și impersonal. Oricât de atrăgător ar fi, fraților, un ecran nu poate să suplinească delicatețea și naturalețea unei relații interpersonale pentru că pe ecran persoana este complet aplatizată. Exemplul personal iubitor este de neînlocuit. Să ne mai oprim din goana nebună în care ne aflăm pentru a contempla cu dragoste frumusețea exemplului personal, dincolo de carențele fiecăruia dintre noi.

Îndemnuri

Fraților, să prețuim mult prieteniile și să avem dispoziția să lăsăm de la noi fără însă să ne încărcăm cu păcat și așa ne vom vindeca cu darul lui Dumnezeu. Să fim mici și pufoși și să nu ne dăm mari în relații pentru că oamenii se cheamă cu nume de lucruri și animale mici atunci când se apropie și numai când se despart se cheamă cu nume de animale mari. Înțelegeți? Mare atenție! Singurătatea nu este niciodată o soluție pentru că singurătatea este pregustarea iadului. Omul nu poate singur pentru că omul singur este lipsit de sens pentru că am spus că omul este un mădular dintr-o entitate eminamente comunitară. Din cauza asta ateismul duce la depresie și eșec existențial în timp ce pustnicul plin de credință în Dumnezeu și conectat cu Acesta este plin de viață.

Însingurarea cea bună

Vedeți că și atunci când trebuie să ne însingurăm o facem NU pentru că îi urâm pe ceilalți și pentru a deveni depresivi – Doamne ferește! – ci pentru a ne dedica apropierii de Dumnezeu în rugăciune și studiu duhovnicesc și astfel să ne regenerăm rezervele de iubire, să reîncepem să-i apreciem pe ceilalți și astfel să ieșim din starea de slăbănogire în care ne-au adus păcatele noastre și contactul cu lumea văzută ca și un ghem de păcate și surse de patimi. Această singurătate bineplăcută lui Dumnezeu ajută foarte mult nu numai în creativitate și productivitate ci și pentru a ne regăsi pe noi înșine și a ne pune în ordine gândurile folosind luminarea provenită din rugăciune și din gândul că ne vede Dumnezeu și ne ajută. Înțelegeți?

Singurătatea cea rea

Dacă însă omul este bolnav de singurătate, când este un însingurat total fără legătură cu Dumnezeu, atunci îl năpădesc patimile pentru că nu are cine să-l mai corecteze, nici conștiința sa prin care vorbește Dumnezeu și niciun om nu are pe lângă el pentru că i-a îndepărtat pe toți. Înțelegeți? Atunci se îmbolnăvește într-adevăr, întâi de toate pe plan nervos prin anxietate, depresie și agorafobie, mizantropie însă și prin boli de inimă, obezitate, lâncezeală și dependență de patimi trupești și pornografie. Ferească Dumnezeu!

Pentru că nu mai are pentru cine să lupte datorită faptului că ceilalți și veșnicia fericită a lui Dumnezeu au dispărut din inima sa, omul singur se aplatizează și nu mai are inteligența emoțională și capacitatea necesară ca să relaționeze cu ceilalți, îi scade bucuria și pofta de a trăi. Îi scad bucuria și pofta de a trăi.

Legate de astea, desigur că îi scade și eficacitatea sistemului nervos și imunitar și rezistența la boală. Toate acestea duc la o sumedenie de boli și la o moarte prematură cu consecințe nefaste în veșnicie. Ferească Dumnezeu! E nevoie să ne vindecăm de singurătatea totală, de ruperea pătimașă de Dumnezeu și de ceilalți cât de repede posibil.

Trebuie să ne smerim și să ne conectăm cu Dumnezeu și cu ceilalți prin activități duhovnicești fără să ne întrebăm cum o să fie și ce o să se întâmple dacă dăm greș. Să nu fim timorați să vorbim cu măsură și smerenie. Smerenia e de la Dumnezeu, fraților, însă complexul de inferioritate e de la diavol și se recunoaște prin tulburarea, teama rece și exagerată pe care o provoacă. Cu toți greșim și ne oprim din aceasta, ne reparăm greșeala și ne cerem iertare.

O întrebare

Acum poate că o să mă întrebați „De ce nu i-a vindecat Hristos pe toți ceilalți?” de vreme ce Domnul este atotputernic și atotmilostiv. Desigur că Domnul este așa însă Domnul este și atotștiitor în timp ce noi nu suntem. Dacă nu luăm în calcul acest lucru, s-ar putea pune întrebarea mult mai la general: „De ce Dumnezeu mai îngăduie boala și suferința?” Ne punem aceste întrebări pentru că sistemul nostru de valori este de cele mai multe ori diferit de cel a lui Dumnezeu. Dumnezeu vede lucrurile global și are ca scop maximizarea fericirii noastre în veșnicie, în timp ce noi suntem căzuți și nici măcar nu avem experiența veșniciei astfel încât să știm să cântărim lucrurile în consecință. Înțelegeți?

Desigur că putem să bănuim anumite lucruri din informațiile pe care le avem în pericopa evanghelică: faptul că slăbănogul a așteptat 38 de ani și făcea ce putea adică încerca să se arunce în tulburarea bună provocată de trimisul Domnului arată o nădejde deosebită, chiar dacă nu reușea să ajungă la harul lui Dumnezeu pentru că altcineva i-o lua înainte.

Nerecunoștința slăbănogului

Dacă însă ne uităm la nerecunoștința sa față de Cel care l-a vindecat într-o secundă după o viață de om în care a suferit, atunci poate că vedem nădejdea sa ca o încrâncenare pentru atingerea unui scop omenesc, trupesc – o vindecare trupească fără nicio latură duhovnicească.

De fapt, așa sunt oamenii nerecunoscători: slăbănogiți de lipsa de deschidere față de binefăcătorii lor. Dacă după această mare infuzie de iubire care a venit direct de la Dumnezeu, slăbănogul s-a comportat astfel, vă dați seama cum s-ar fi comportat dacă nu ar fi fost această minune: mult mai rău. Dumnezeu face tot timpul tot ceea ce depinde de El ca să maximizeze iubirea în Univers în veșnicie și să minimizeze împietrirea inimilor. Vedeți că imediat după această minune, Domnul zice că Tatăl său până acum lucrează și El lucrează neîncetat.

Rostul bolii

În cazul celorlalți bolnavi, știm că boala curăță de păcate și că îl înalță pe om prin suferință și asta pentru că îl desprinde de cleiul plăcerilor păcătoase în care s-a afundat sau dacă este relativ liber, atunci este păzit de atacul acestor plăceri, de tentațiile lor, și astfel omul se apropie de Dumnezeu mult mai ușor. Desigur că dacă boala nu este dusă cu mulțumire, atunci omul se îndurizează ca și în cazul slăbănogului pe care îl avem ca subiect astăzi și care s-a despărțit de Hristos chiar dacă Hristos a venit la el ca să-l vindece și să-l sfătuiască cum să țină harul.

Familia și învățarea recunoștinței

După cum vedeți avem nevoie de conducător duhovnicesc ca să ne învețe, să ne sfătiască să fim recunoscători când ni se face un bine. Desigur că în acest caz întâi de toate este vorba de familia care trebuie să ne învețe acest lucru – să fim recunoscători. Este o chestie de obraz, fraților. Să nu uităm că familia și de fapt tinerețea noastră trebuie să fie o perioadă de formare duhovnicească în Dumnezeu pentru că altfel o să ajungem să ne însingurăm de Dumnezeu și de toți ceilalți prin păcate și atunci ni se slăbănogește sufletul și, dacă dorim să ne mântuim, trebuie să așteptăm tulburarea cea bună a Harului care să ne scoată din paralizia în care am căzut.

Fraților, să ne ajute bunul Dumnezeu să fim toți sănătoși și aici și în veșnicie!

Vă mulțumesc că ați avut răbdarea să stați cu mine până acum!

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!