Cel puternic este iertător – p. Varnava Iankou

Ascultați un cuvânt foarte frumos al părintelui Varnava Iankou în care acesta ne spune că cel puternic este iertător.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Cel puternic este iertător – p. Varnava Iankou

Într-un mod simplu ni se arată astăzi care sunt însușirile omului duhovnicesc autentic, ale creștinului adevărat, care se vădesc în relațiile cu ceilalți oameni. Spune foarte limpede Sfântul Apostol Pavel celor tari în credință să poarte slăbiciunile celor neputincioși, cu credință mai slabă. Și să nu facă cele ce le sunt pe plac, ci să-și iasă din sine, așa cum a făcut Hristos, jertfindu-Se și răstignindu-Se pentru noi.

Fiecare dintre noi, în funcție de experiența ce o are, de starea și formarea duhovnicească ce o are, creează și un fel de a fi, [un comportament] și o dimensiune duhovnicească, cât și o raportare duhovnicească. Dar, de cele mai multe ori, e o percepție personală psihologică, și nu e o poziție duhovnicească ce se sprijină pe cuvântul Evangheliei. Sfântul Apostol Pavel ne clarifică aceste lucruri astăzi – dacă vrem să vedem cine este omul sănătos duhovnicește, cel ce are o credință tare cu adevărat. Când spunem că un om e tare în credință, nu înseamnă că Îl acceptă pe Dumnezeu cu mintea, ci, prin trăire, credința se întrupează în viața sa, purtându-L cu adevărat pe Duhul Sfânt, având drept criteriu vieții sale cuvântul lui Dumnezeu și voia Sa.

Putem spune în cuvinte simple cine este omul duhovnicesc. Cel care e aspru cu sine însuși și îngăduitor cu ceilalți oameni. În viața noastră personală, să fim aspri, chiar foarte aspri cu noi înșine, și îngăduitori și foarte îngăduitori cu ceilalți oameni. Această purtare am întâlnit-o la foarte mulți oameni duhovnicești. Omul duhovnicesc, omul sfânt nu te „sufocă” cu sfințenia lui, ci îți arată calea spre Dumnezeu într-un mod lin și discret. Și tu, dacă vrei, îl urmezi sau nu. Este acel om care are o viață tainică personală, și printr-un mod discret îți pune în lucrare mărinimia. „Noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi”, să ieșim din sine. Nu pentru că am priceput ceva cu mintea, și arareori din trăire, să dorim să-i subjugăm pe ceilalți conform viziunii și logicii noastre. Atunci când omul [de lângă noi] se află departe de Dumnezeu, în ce lumină îl vedem? Îl vedem ca pe cineva potrivnic, ca pe un dușman? Ca pe un înstrăinat? Sau ca pe un mădular rănit al Trupului lui Hristos?

De cele mai multe ori, fanatismul față de cei care nu sunt în Biserică vădește această cădere duhovnicească a noastră: că nu avem cu adevărat cugetul și duhul lui Dumnezeu. Când omul trăiește în har și are o relație vie cu Dumnezeu, dobândește cu adevărat o inimă sensibilă. Nu simte că cineva Îl poate nedreptăți pe Dumnezeu, ci, mai degrabă, că omul se nedreptățește pe sine însuși. Și atunci se roagă cu durere pentru mântuirea întregii lumi. Găsește modul de a se pleca spre neputința aproapelui, de a se pune în locul lui. Omul duhovnicesc nu-și face pe plac, ci-și iese din sine și încearcă să priceapă modul de a fi al celuilalt, cuvântul lui, posibilitățile lui, cât încape în inima lui, și în felul acesta îl abordează și face harul lucrător în el. În aceasta constă toată răspunderea noastră. Putem avea legături duhovnicești iubitoare dacă avem această înțelegere a lucrurilor și această sensibilitate.

Însă, cine are acestea? Cel care a intrat într-o relație personală, autentică cu Hristos. El nu e blocat în anumite canoane, ca să simtă că are mântuirea asigurată. Cel care a trăit durerea acestei călătorii, se va fi întâlnit în mod real cu Hristos. Și această călătorie presupune ieșirea din sine, din ceea ce e standard în viața noastră, din concepțiile noastre, din virtutea și din păcatul nostru, să ieșim cu totul din noi înșine. Să renunțăm încă și la logica noastră, să ne facem una cu pământul. Când intrăm în acest proces și inima noastră se golește cu totul, atunci e pregătită să se umple de Dumnezeu. Însă această călătorie ne aduce la cunoaștere, ne învață arta acestui război, ne aduce experiență și astfel ne adâncim în sine, și cunoaștem care sunt capcanele, unde se află mângâierea și alinarea, care este modul sigur de a intra pe calea Domnului.

Așadar, atunci când omul se maturizează astfel – nu se maturizează pentru că a citit asta din cărți -, ci pentru că a pătimit și de acolo și-a luat lecția. Când se maturizează astfel, inima lui se eliberează, se deschide se face numai o îmbrățișare, ce-L cuprinde pe Dumnezeu și pe tot omul. Și atunci poate pătimi cu oricare om [compătimindu-l] și înțelegându-l. Îl poate interpreta, îl poate citi [ca pe o carte deschisă], și-i poate dărui această mângâiere și alinare, îi poate da cuvânt de încurajare [plin de nădejde], cuvânt viu. Asta înseamnă iubirea! Nu mă apropii de celălalt prin prisma cărților pe care le-am citit, prin ceea ce am fost învățați, ci prin ceea ce ni s-a descoperit, prin durererea personală din întâlnirea cu Hristos. Adică, urmând calea pocăinței și a zdrobirii inimii personale, dobândim cunoașterea fiecărui om – cunoscut sau necunoscut. Aceasta înseamnă atracția iubirii duhovnicești autentice. Toate celelalte sunt basme, stările noastre mizere pline de complexe.

Acesta este, așadar, cuvântul serios a Sf. Ap. Pavel: „Voi cei puternici, care v-ați călit în această luptă, să fiți îngăduitori. Să coborâți acolo unde e celălalt și să-l ridicați discret, cu delicatețe, fară măcar s-o priceapă. Ieșind din sine, din modul de a fi, din obișnuințele voastre, din osteneala și din comoditatea voastră.” Aceasta înseamnă iubire adevărată. O avem? Am avut-o [în viața noastră]? Este iubirea creștină sau vreo altă iubire? Toate celelalte sunt fortificații personale ce ne îndreptățesc sinele, care nu a gustat încă iubirea dumnezeiască, ci doar își imaginează. El își imaginează că-L are pe Dumnezeu, pentru că a citit, a ascultat ceva și crede că aceasta este [percepția lui despre Dumnezeu].

Însă, realitatea e departe de ceea ce citim și ascultăm. Realitatea înseamnă ceea ce trăim. Și cuvântul evanghelic ne descoperă elemente ale acestei vieți duhovnicești adevărate. Unul dintre ele este acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel. Vrem, așadar, să ne vedem pe noi înșine? Să ne privim în oglindă [așa cum suntem], să ne evaluăm duhovnicește? Se va vedea din modul în care ne raportăm la ceilalți oameni. Un criteriu sigur e acesta: să fim foarte aspri cu noi înșine și foarte îngăduitori cu ceilalți, cu apropiații noștri, cu cei pentru care ne doare sufletul și cu care ne întâlnim mereu. Sigur că putem fi îngăduitori cu aproapele, însă e altceva să trăiești cu un om arțăgos, care nu pricepe nimic. Cât de liber te poți simți în prezența lui? Cum poți purta neputința celui care nu e tare în credință, în trăirea și în experierea lui Dumnezeu? Acolo e duhovnicia, acolo e nevoința și așa ne maturizăm. Nu în ceea ce noi considerăm.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!