De ce ești mort spiritual și nu viu? – p. Moise McPherson

Urmăriți un cuvânt necesar și lămuritor al Moise McPherson care ne arată care sunt cauzele morții spirituale.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

De ce ești mort spiritual și nu viu? – p. Moise McPherson

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

În cei peste 11 ani de preoție, am lucrat cu mulți oameni zdrobiți, mulți oameni care au venit la biserică, care au fost desfigurați într-un fel de un eveniment traumatizant care s-a întâmplat în viața lor, ceva care a declanșat o serie de răspunsuri care, în cele din urmă, i-au traumatizat, mereu un eveniment legat de obicei de violență sau de ceva care este în afara controlului persoanei, care provoacă tot felul de temeri și nesiguranță, angoasă, oamenii încep să-și pună întrebări despre ei înșiși: “Oare sunt un laș? Cum am lăsat să se întâmple asta? Ce spune asta despre mine, că sunt genul de persoană căreia i s-a întâmplat asta?”

Și apoi rămâi cu amintirea evenimentului și acea amintire începe să se întoarcă în mintea ta și devine ca un labirint, nu mai poți vorbi sau gândi sau găsi o ieșire din asta, e cumva omniprezentă, ca acele șoapte întunecate care îți vin noaptea când încerci să te întinzi pe pat și să te culci, sau terorile nocturne care se întâmplă când dormi, sau chiar în timpul zilei când îți zboară mintea când conduci și toate aceste gânduri îți revin în minte, toate aceste amintiri încep să te chinuie, ca o boală, dar boala este în mintea ta și este prezentă constant.

Am avut un caz deosebit de dificil al unui tânăr pe la 20 de ani care a venit la biserică cu multe traume. El crescuse într-o familie foarte disfuncțională și a început să fumeze iarbă și să bea de la 14 ani până în liceu și a intrat în tot felul de necazuri. Și, pe măsură ce viața lui a început să scape de sub control, în ultimul an, părinții lui au decis să-l ducă la o școală militară pentru băieți în Mississippi. Școala se numea “Bethel Baptist Boys Home” și este de fapt bine documentată pe internet acum, dar la momentul respectiv nu se știa, nu existau recenzii pe Google, nu exista nimic de genul acesta.

Așa că el a fost dus în acest loc unde l-au abuzat fizic și psihic și a văzut mari răutăți întâmplându-se atât lui, cât și altora din jurul lui. El era un gen de persoană mai rebelă, mai lipsită de griji, dar când s-a întors avea acea privire dusă, nu mai suporta să se apropie oameni de el sau să-i atingă fața, avea un simț extrem de luptă sau fugă, astfel încât, dacă cineva venea la el, răspunsul lui imediat era să reacționeze ca într-o situație de viață sau moarte, cu furie și posibil violență. A devenit o victimă a terorilor nocturne, vise intense atotcuprinzătoare, care îl readuceau acolo sau îl duceau în altă parte și îi distrugeau întreaga zi după ce se trezea din somn.

Și astfel, pe la 25 de ani el a venit la Biserică și și-a dat seama că băutura îl ducea în locuri întunecate în mintea lui, că gândurile lui erau atât de blocate acolo încât, încurajat de preot, a ajuns să renunțe la alcool și atunci viața lui s-a înrăutățit și mai mult, deoarece alcoolul funcționase ca o metodă de sedare pentru toată durerea și mânia și toate amintirile pe care încerca să le înece și să le țină ferecate în el însuși. Era dezechilibrat.

Și știu toate acestea pentru că aceasta este de fapt povestea mea. Eu eram tânărul care a ajuns la această școală baptistă pentru băieți, “Bethel Baptist Boys Home”, eu eram tânărul care a trecut prin aceste mari rele. Am suferit abuz fizic și mental acolo din mâinile oamenilor răi și m-am întors profund afectat. Viziunea mea asupra vieții era total deformată de acele evenimente și eram plin atât de multă mânie și ură, aveam acea furie înăuntrul meu, era ca un foc care îmi mistuia existența din interior spre exterior.

Și m-am gândit că mergând la biserică voi găsi vindecarea pe care o căutam, am crezut că acesta este un ultim efort, că poate există ceva în biserică care să mă ajute, să mă scoată din pragul autodistrugerii, pentru că simțeam că explodam și că mă distrugeam din interior. Mergeam parcă mereu cu un picior în viața aceasta și un picior în școala aceea. Și nu știam ce să fac în acest sens. Și, așa cum am spus, odată ce preotul m-a încurajat să nu mai beau, atunci viața mea s-a înrăutățit pentru că acum toată durerea și traumele și mânia nu mai erau îngropate sub acele sentimente, erau mereu la suprafață. Și viața a devenit la frontieră, insuportabilă la acel moment.

De fapt, ce s-a întâmplat a fost că am ajuns să mă cufund foarte adânc în rugăciune pentru că nu puteam face față existenței de zi cu zi, viața părea să fie mai mult decât puteam eu duce. Așa că prin acest proces am ajuns să o întâlnesc pe maica mea spirituală, am ajuns să mă deschid către ea despre toată această durere și această traumă și despre lucrurile care mi s-au întâmplat și ea mi-a dat ceea ce la acea vreme era de neconceput, dar cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodată a fost ceea ce mi-a spus: “Trebuie să înveți să uiți tot ce ți s-a întâmplat, trebuie să înveți cum să trăiești plecând de la o tablă nescrisă.”

Vedeți, eu îmi trăiam viața în asta tot timpul, cu mânia, durerea și furia care clocoteau mereu în mine, iar ea a vrut ca eu să șterg întreaga poveste, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Și mie mi se părea ca o înșelătorie, mi se părea că aduc un deserviciu celor care fuseseră acolo cu mine, simțeam că sunt nesincer să spun că nu s-a întâmplat. Dar ea nu spunea deloc asta, ea pur și simplu spunea că nu poți trăi în prezent când trăiești în trecut, când acele amintiri sângerează constant în viața ta chiar acum și ești nervos tot timpul și ești plin de furie. Acea mânie, acel foc începe să-ți mănânce toată viața ta prezentă și nici măcar nu poți să exiști într-un mod semnificativ.

Și deci cu ajutorul rugăciunii, uitând amintirile, lăsându-le în urmă, încercând să rămân în prezent, concentrându-mă asupra vieții pe care mi-am dorit să o am în loc de viața care mi s-a întâmplat, am început să trăiesc o existență cu totul nouă. Dar toate acestea se învârteau în jurul unui lucru – nu puteam renunța la trecut până când nu am lăsat în urmă oamenii, și singura modalitate de a lăsa în urmă oamenii a fost să îi iert. Vedeți, ei erau declanșatorul, ei îmi trezeau toate astea, ostilitatea mea interioară față de ei, faptul că eram mereu cu mintea la acei oameni. Ei îmi veneau constant în minte și a trebuit să schimb povestea.

În primul rând a trebuit să văd că trebuia să am compasiune pentru ei. Aceștia erau ei înșiși oameni desfigurați. Adică cine abuzează de copii dacă nu cineva care este profund, profund, profund desfigurat el însuși. Și am putut vedea că ei au fost răniți și distruși în felul lor, probabil din propria lor familie, având propriile lor traume, propriile lor abuzuri și [de acceea] au abuzat pe alții.

Dar eu nu vroiam să mai fiu legat de ei, nu vroiam să fiu înlănțuit de ei, nu vroiam să mă țin legat de ei și nici ca ei să se țină de mine, așa că am devenit absolut sârguincios în căutarea iertării pentru că am vrut să las toate acestea să treacă, astfel încât să îmi pot trăi viața în prezent și să am lucrurile la care speram: îmi doream să am o familie, să am copii, nu vroiam să îi cresc ca fiind cineva care nu putea funcționa în viață și în mod sigur nu vroiam să le transmit copiilor mei toate traumele care mi-au fost transmise mie. Și știam și puteam vedea asta clar ca lumina zilei, că oamenii traumatizați își traumatizează copiii, și nu am vrut să mai fiu traumatizat.

Deci acestea au fost cele două lucruri pe care m-am concentrat: iertarea și uitarea. Eu nu eram definit de ceea ce mi s-a întâmplat, nu eu am ales să mi se întâmple asta. Nu eram o victimă pentru că nu aveam de gând să las trauma asta să mă definească, nu avea să-mi umbrească toată viața, nu avea să fie asta povestea mea. Aceea nu era povestea mea.

Povestea mea a început când am iertat și am lăsat acele lucruri să treacă și i-am lăsat pe acei oameni să iasă din sufletul meu. Atunci a început povestea mea. Povestea mea a început ca viața cu soția mea, având copii, având o familie, iar apoi, ca parte din asta, este misiunea preoțească și toți oamenii pe care am vrut să-i ajut și pe care i-am ajutat în viața mea. Asta e ceea ce mă definește, ca povestea mea. Acele lucruri care mi s-au întâmplat m-au modelat, dar prin harul și minunea lui Dumnezeu m-au modelat într-un om mai bun, pentru că nu am vrut să fiu așa cum acele lucruri intenționau să mă facă.

Și, așadar, cel mai mare cadou pe care ți-l poți oferi tu însuți, cel mai bun lucru pe care îl poți face cu viața ta este să ierți oamenii și să lași acea traumă să plece, să ștergi acea parte a poveștii tale și să începi o viață proaspătă și nouă.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!