Întrebări și răspunsuri despre: har, simplitate, sfinți, rugăciune….
9 martie 2025
De ce Hristos nu a râs niciodată – Jonathan Pageau
10 martie 2025
Urmăriți un material în care ne este prezentat cuvântul părintelui Pimen Vlad la gala Bookzone.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Prezența la gala Bookzone a fost voia Maicii Domnului
Părintele Pimen: Da, mă bucur foarte mult că le-o rânduit Maica Domnului așa, să fim în seara asta aici. După cum știți eu întotdeauna când știu că Maica Domnului vrea lucrul ăsta vin cu tot dragul și ce-mi pune Ea în minte, aceea vă spun.
Doamna Ioana mi-a spus în vară: ”Te rog, părinte, o să fie gala, nu cumva să nu vii!”, zic: ”Bine! Dacă o să fiu bine o să vin!”. Apoi doamna Ioana nu m-a mai sunat ca să se asigure că dacă postează public, atunci o să vin sigur. Și când mi-a trimis cineva afișul, atunci am văzut că eram singura, ziceam eu, cioară neagră între toți ceilalți participanți. Zic: ”Ce caut eu acolo?” și o zi întreagă am patrulat prin chilie și ziceam: ”Maica Domnului, eu nu mă duc acolo, n-am ce căuta pe scena aceea!” și tot vorbeam singur. Dar îmi aminteam că i-am spus doamnei Ioana că mă duc, zic: ”Ce mă fac?”.
După o zi din asta de patrulat m-am dus la duhovnic și am zis: ”Maica Domnului, ce-mi spune el aceea fac”. După ce m-a ascultat zice: ”Du-te liniștit!”, tu spui ce ai de spus și după aia stai cuminte, n-ai nicio treabă cu ce se întâmplă acolo. Tu te duci în numele tău și spui ce ai de spus” și gata, m-am liniștit și am zis că-i voia Maicii Domnului și atunci vin cu tot dragul.
Când am fost împreună la Ateneul Român, acolo au fost doar 500…
Mihai Morar: 800!
Părintele Pimen: Sau 800…
Mihai Morar: Nu mai contează!
Este minunat să simți dragostea atâtor oameni strânși la un loc
Părintele Pimen: Da, pentru că atât era sala, dar aici e mult mai mare și n-am fost niciodată într-o sală de nivelul ăsta. Am mai fost anul trecut la Iași, unde au fost peste 7000 de oameni, dar au fost în aer liber. Chiar e un lucru minunat să vezi atâția oameni adunați la un loc și nu numai atât, dar să le simți și dragostea.
Să știți că întotdeauna se simte dragostea oamenilor și spun asta din experiența mea. Întâlnesc uneori câte un grup de oameni și vine șeful de grup și zice: ”Părinte, le spui un cuvânt?” și stau și mă uit la ei și simt din prima că e exact cum dau cu o nucă de perete și aș vrea să se prindă. Atunci în două minute zic două, trei cuvinte și gata, am treabă și am plecat.
Dar alteori simți atâta dragoste la oameni încât nu poți să refuzi nici dacă nu te simți în stare. La fel simt și aici că e multă dragoste, îi foarte multă și știu că sunt mulți oameni veniți nu numai din România (aplauze)… Mai avem și din Viena și din alte părți care au venit. Chiar au fost primele persoane care au luat bilete când au apărut, ca să se asigure că vin. Știu cu toții că mi-s foarte dragi, am petrecut momente minunate alături de ei.
Nu ne dăm seama cât îi de frumoasă dragostea
Noi nu ne dăm seama cât îi de frumoasă dragostea… Dragostea adevărată, că noi de multe ori o pierdem cumva. Când spun dragoste mulți se gândesc la o relație dintre doi oameni, dar nu e asta. Dragoste e altceva, dragostea aceea când îți vine să îmbrățișezi pe toată lumea, când ți-s dragi toți cei din jur, când te bucură prezența lor și oricât de obosit ai fi nu ai vrea să se termine, să-i poți privi în ochi, să-i poți îmbrățișa pentru că se spune că îmbrățișarea e cel mai frumos gest prin care îți arăți dragostea.
De multe ori poți să-i spui celuilalt ”Te iubesc”, dar așa fără valoare, cum se spune, numai de etichetă. Degeaba spunem noi lucrul ăsta pentru că se simte. La omul acela de care îți pasă, chiar dacă nu-i spui că-l iubești, doar o strângere de mână și ăla simte toată puterea ceea pe care i-o transmiți, dragostea pe care o ai sau mila sau că îți pasă de el în momentul ăla în care trece prin greutăți.
De aceea eu mereu am vorbit despre dragoste și am spus clar că dragostea nu caută ale sale. Adică, nu are interes, dragostea doar se oferă. De multe ori nu-i nevoie de cuvinte, deci dragostea se simte. De ce atunci când doi oameni când se ceartă, țipă unul la altul? Pentru că sufletește s-or depărtat foarte mult unul de altul și depărtându-se, ei sufletește nu se mai aud. Și atunci de ce țipă mai tare unul la altul, de aceea se depărtează mai mult. Cei care se iubesc de multe ori doar șoptesc lucrul ăsta și ei se aud sau doar se privesc fără cuvinte și trăiesc lucrul ăsta, îl simt, se bucură, ar vrea să rămână timpul pe loc.
„Fără Dumnezeu suntem animale cuvântătoare”
Am întâlnit multe persoane cu care stăteam de vorbă ore întregi și parcă timpul se oprea pe loc. Ne trezeam noi că venea timpul să plec eu sau ei, dar timpul rămânea pe loc, atât de frumos era când se împărtășea aceeași dragoste sufletească, atunci când oamenii au aceeași direcție. E minunat lucrul ăsta, dar să știți un lucru, că dragostea nu poate fi decât prin Dumnezeu. Dacă îl scoatem pe Dumnezeu din viața noastră fără să vrem intervine egoismul, intervin interesele și atunci dragostea se pierde.
Cu ani în urmă am întâlnit o familie, spuneau că se înțeleg perfect și că ei n-au nevoie de Dumnezeu. Am zis că să vedem cât durează, iar după câțiva ani copiii au rămas pe drumuri, unul a luat-o într-o direcție, unul în alta pentru că nu au vrut să-L accepte pe Dumnezeu în familia lor.
Să știți un lucru, fără Dumnezeu suntem nimic. Cred că Țuțea spunea că fără Dumnezeu suntem animale cuvântătoare. De la Dumnezeu vine toată puterea noastră, tot imposibilul devine posibil. Vedem cazuri în cadrul medicinei în care medicii ridică mâinile, am avut atâția medici aici pe scenă, situații în care spuneau că nu mai au ce face. Dacă oamenii nu-și pierdeau credința și se rugau, se vindecau, sunt multe cazuri din astea. Și în Sfântul Munte veneau: ”Părinte, eu am avut cancer și am venit aici la Maica Domnului, m-am rugat și când m-am dus în țară am făcut analizele și totul era bine!”.
Deci, avem o credință atât de frumoasă și atât de minunată! Chiar azi am fost la o biserică și la masă erau mai multe persoane și povestea un domn de acolo, un domn care are afaceri, care a venit prima dată în Athos cu un an în urmă: ”Eu până să vin în Sfântul Munte îmi mai spunea mama, bunica de Dumnezeu. Lăsați-mă cu Dumnezeu că eu n-am nevoie de așa ceva! Nu înțelegeam credința. Mă gândeam, așa am înțeles eu, că Dumnezeu înseamnă reguli. Dumnezeu îi ca un tiran care-ți spune reguli și nu puteam să accept. Abia când am venit în Sfântul Munte, am stat trei zile acolo, am mai discutat, m-am rugat, am început să înțeleg credința și din momentul acela nu mai lipsesc nicio duminică de la biserică. M-am spovedit, mi-am schimbat viața!”.
”Dragostea fără libertate nu există!”.
Asta trebuie să înțelegem și noi! La mulți le e frică și zic: ”Ah, păi dacă încep eu cu biserica și mă duc să mă spovedesc, atunci am terminat cu toate, mi se pun reguli!”. Nu e așa! Dumnezeu este Dumnezeul bunătății, al dragostei și al libertății. Un Mitropolit cu viață sfântă din Grecia, care a plecat la Domnul, spunea așa și mi-a plăcut mult: ”Dragostea fără libertate nu există!”. Deci, mână în mână cu dragostea merge libertatea, dragostea nu ia libertatea celuilalt, iar Dumnezeu se spune că-i dragoste și că ne iubește.
Vedeți ce o făcut El ca Dumnezeu care ne-a creat pe noi, care s-a îngrijit să avem toată frumusețea asta de pe pământ? Nu ne-a luat libertatea! Ca Dumnezeu putea, dar nu ne-a luat-o. Ne-a spus: ”Uite, ăsta-i bine, asta e rău, drumul ăsta te duce la Rai, celălalt te duce în prăpastie și la chinuri, dar tu alegi ce vrei!” și ne-a lăsat să alegem. Dacă noi avem greutăți, dacă ne distrugem viața, asta e rodul a ceea ce am făcut noi, nu pentru că Dumnezeu ne-a vrut așa. Dumnezeu nu ne interzice nimic, dar ne-a spus ce consecințe sunt. Chiar și medical privind, îți spune doctorul: ”Măi, nu exagera cu asta! Dacă bei prea mult, dacă fumezi, dacă mănânci prea multă carne, uite o să dai în bolile astea”, tu nu ții cont și ajungi în situația aia și după aia dai vina pe alții! Nu!
La fel și Dumnezeu ne-a spus: ”Nu face lucrul ăsta că te distruge, o să ajungi să nu mai poți dormi noaptea, o să ai diferite probleme sufletești dacă faci lucrurile astea!”. Omul le încalcă și după aia începe să-l mustre conștiința, pentru că despre ea se zice că-i glasul lui Dumnezeu în om.
Orice problemă se rezolvă discutând cu celălalt
Vedem chiar și la un copil mic de doi, trei anișori. Dacă a făcut o boacănă ceva, o spart o cană, îl vezi cum se ascunde și-ți evită privirea? Conștiința lucrează pentru că a făcut ceva rău. Și de multe ori care-i greșeala părinților? Copilul face o greșeală, părinții zic: ”Lasă, că-i mic!” și încep să râdă, nu-l mustră, nu-i spun că e rău, face a doua oară, face a zecea oară, face a suta oară și atunci ce se întâmplă? Conștiința începe să se astupe și el zice: ”Înseamnă că e bine ce fac!” și ușor, ușor conștiința nu-l mai mustră, iar atunci când crește mai mare și face aceleași lucruri și părinții îi zic că nu e bine, el se gândește ”Cum nu-i bine?” dacă voi până acum 10-15 ani ați râs mereu și m-ați aplaudat pentru că am făcut lucrurile astea, cum adică nu-i bine?
De asta și la copii și la cei mari întotdeauna îi bine cu blândețe, dar să le dăm de înțelesul unde au greșit. Putem să ne uităm urât la cel care a greșit, dar mai bine discuți cu el. Întotdeauna orice problemă se rezolvă discutând cu celălalt.
Chiar și în familie când ai o problemă, că am mai întâlnit cazuri, soțul evita și pentru că nu putea să gestioneze situația fugea de acasă: ”Mă duc că am o problemă!”, o luase pe calea credinței, fugea pe la mănăstiri, dar doar ca să evite să nu rezolve problema. Și o rânduit Dumnezeu să vorbesc cu soția și să înțeleg și după aia l-am ”tras de urechi” și ușor, ușor a început să-și rezolve problemele și au ajuns atât de bine să fie împreună și să-i văd așa ca pe adolescenții care se țin de mână. I-am spus: ”Nu mai fugiți de probleme! Rezolvați-le, discutați-le, nu lăsați să intervină gheața aia între voi! Nu tot fuga până ajungi să vezi că nu mai ai nimic în comun cu celălalt!”.
În ultimul timp toate-s de unică folosință
Deci, toate astea trebuie discutate și găsită o cale de răspuns. Cum era înainte? Ți se rupea ciorapul, îl coseai, se rupea papucul, îl duceai la cizmar, deci, toate lucrurile se reparau. Relația nu mergea bine, se discuta, se duceau la duhovnic, găseau o cale să o rezolve. În ultimul timp din păcate s-o ajuns să fie toate de unică folosință. Cine mai coase acum ciorapii? I-o aruncat! Cine mai repară papucii? Cumperi alții! Cine își mai repară relațiile? Imediat ceartă, una două, ”Gata, am duc și bag divorț!”. Deci, am ajuns să nu mai avem răbdare, să nu ne mai îngăduim unul pe altul, să nu ne mai ducem cum se zice, greutatea unul altuia.
Vedeți, la căsătorie se spune că cei doi devin una. Asta ce înseamnă? Că se suportă unul pe altul și se ajută unul pe altul în momentele grele. Deci, dacă unul vezi că șchioapătă și nu merge cum trebuie, sprijine-l, ia-l în brațe, nu-l mustra! Ia-l în brațe și spune-i că-l iubești! Să vezi cum îl schimbi pe celălalt mult mai bine decât ai sta cu gura pe el ”de ce ai făcut asta?” și așa mai departe. Cu dragostea întotdeauna se rezolvă toate problemele. Poate nu pe loc, mai târziu, dar se rezolvă.
Creștinul moralist
Știu o femeie, doi ani de zile mai întâi soțul se ducea la alta și după aia venea seara acasă. Ea îl aștepta cu mâncare caldă, deși știa că vine din altă parte. La un moment dat l-o părăsit cum se spune, amanta. El a căzut în decepție. Un an de zile stătea acasă și își plângea de milă și soția îi făcea mâncare și îl lua de mână: ”Hai, c-o să treacă și asta!”.
Adică, tot el era cel care suferea că l-a părăsit amanta și soția îl mângâia: ”Hai, că trece, mai fă răbdare!”. Deci, avea atâta răbdare femeia aceea și atât îi spunea: ”Dar pe mine cui mă lași?” pentru că ei cumva crescuseră împreună și se cunoșteau de ani de zile. Până la urmă i-a venit la ăsta mintea la cap, a ajuns în Athos și l-am mai scuturat și eu și acum au o relație atât de bună și au depășit lucrul ăsta. Dar cum? Prin răbdarea ei!
Bineînțeles, după aia o luase el tare cu biserica și acum o punea el la punct. Că am întrebat-o pe ea cum îi treaba și mi-a povestit și după aia l-am scuturat bine. Păi, uite zic: ”Ia, vino încoace! Te-o răbdat femeia asta atâția ani și tu acuma încerci să-i pui condiții ei?” că nu venea atât de mult la biserică pe cât venea el sau că ea încă nu începuse pe calea asta atât de mult, zic: ”Te-ai întors deodată?”.
Am văzut un lucru: oamenii care îs la o vârstă, n-au avut de a face cu Dumnezeu și se întorc la Biserică, dintr-o dată devin sfinți! Încep să-i certe și să-i tragă de urechi pe ceilalți de ce nu fac ca ei. Dar ei uită că 40 de ani poate nici n-o călcat în biserică și n-o știut de Dumnezeu și încep să-i tragă de urechi: ”Băi, dar tu ce faci? Îi duminică, nu vii la biserică?”.
Uitați-vă mai des în oglindă!
Mihai Morar: Ca și cei care se lasă de fumat! Ăia devin cei mai mari dușmani ai…
Părintele Pimen: Da! Adică, trebuie să se gândească și ei!
Mihai Morar: Cum faci, părinte, să nu cazi, să nu te duci dintr-o extremă în cealaltă extremă? Buna măsură…
Părintele Pimen: Da! Să nu uiți niciodată prin ce ai trecut tu! Eu de asta le spun la mulți oameni: uitați-vă mai des în oglindă! Adică, uitați-vă la voi, nu vă uitați ce fac ceilalți! Uită-te un pic la trecutul tău! Cât timp ți-o luat ca să-ți îndrepți ceva? Câți au fost îngăduitori cu tine în momentul când erai slab? Și ia încearcă și tu să fii îngăduitor cu celălalt, pentru anii aceia în care te-au îngăduit ceilalți! Că de asta eu permanent când văd câte unul că-i prea tare, zic: ușor, să nu rupi hamul! Ia-o ușor, zic, te-ai trezit acum pe calea asta și dai în dreapta și în stânga, îi vrei pe toți sfinți! C-am întâlnit de-ăștia, sunt foarte mulți care după ce se întorc, imediat încep să-i judece pe ceilalți.
Și-am zis: ”Stai un pic! Ți-ai terminat de plâns păcatele?”. Adică, nu înseamnă că dacă ți-ai schimbat viața, ți-ai rezolvat problemele! Exact cum era povestea aia când făcea câte o greșeală fiul, atunci tatăl bătea câte un cui în ușă. Și-a bătut ăla până s-o umplut ușa de sus până jos de cuie. Atunci l-a întrebat: ”Cum e, fiule? Îți place că ușa asta-i plină de cuie? Ia schimbă și tu ceva!”. Fiul a început să se schimbe și cum făceau o faptă bună scotea un cui. Și tot așa și-a reparat toate patimile și completa cu fapte bune până a scos toate cuiele și a venit mulțumit la taică-su:
– Tată, am scos toate cuiele!
– Da, fiule, dar uite cum arată ușa! Cu găurile ce faci? Îs rănile alea poate pe care le-ai lăsat la anumiți oameni, care au suferit din cauza ta!
Asta înseamnă că toată viața ai de luptat. Deci, nu e suficient c-ai întrerupt răul, încearcă să repari și rănile pe care le-ai făcut. Dar nu așa deodată să mergi cu capul pe sus că tu deja ești sfânt! Deci, toată viața trebuie să fim atenți!
Nu ne dăm seama cât e de valoroasă e smerenia
Și un alt lucru care la noi creștini în general să fim atenți, dar e valabil la toată lumea: smerenia! Nu ne dăm seama cât e de valoroasă. Zice că e virtutea care nu ne lasă să cădem niciodată. De ce? Pentru că atunci când noi ne vedem ce-i mai răi, în momentul în care te vezi la nivelul cel mai de jos tu nu mai ai unde să cazi pentru că știi că nu mai este nimeni mai rău decât tine. Unde se cazi mai mult? Și atunci permanent te lupți să te ridici. Zici: ”Mă, măcar să ajung și eu ca ceilalți oameni, să mă ridic un pic!” pentru că tu te vezi rău.
Zice că la asta ajungeau sfinții, care se vedea atât de răi. Ei nu se uitau, nu se comparau cu ceilalți oameni, ci se uitau la Dumnezeu și ziceau: ”Doamne, cât de bun ești, cât de milostiv și cât îs de rău eu!”. Adică, nu repede: ”A, Doamne, eu m-am lăsat de băut, nu-s ca ăla din șanț!”, adică nu mai fac comparația asta. Întotdeauna se uită cât de bun e Dumnezeu și cât îi de milostiv, cât l-o răbdat și-l rabdă și atunci el permanent e într-o stare de smerenie.
Dacă sunteți smeriți primiți harul lui Dumnezeu
Și de asta se spune la Sfânta Scriptură că: „Dumnezeu celor smeriți le de har, iar celor mândri le stă împotrivă”. Și ce înseamnă asta? Că dacă sunteți smeriți primiți harul lui Dumnezeu. Harul în afară că ne liniștește sufletește, deci îți aduce o stare de pace, îți dă și bucurie pentru că întotdeauna starea de pace, de smerenie îți aduce bucurie interioară. Și un om care-i smerit și are pace interioară și bucurie nu trebuie să spună nimic, merge pe stradă și toți care trec pe lângă el simt pacea, se liniștesc, e ca o boare ca aia când cineva s-o parfumat, o aromă de aia și pe unde trece o lasă în urmă. Dacă intră într-o încăpere toată lumea se liniștește. Îi starea pe care o aduce el și el poate să nu spună nimic. Deci, asta înseamnă să fim smeriți, să avem harul lui Dumnezeu.
Și cum spune că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, noi în momentul în care ne asumăm lucrurile, ”Ce grozav îs eu! Ce tare-s eu c-am ajuns pe scena asta! Aoleu, cine sunt eu!”, deja punem cum se zice, un zid între noi și Dumnezeu și devenim luptători împotriva lui Dumnezeu pentru că ne asumăm lucrurile care nu-s ale noastre.
Deci, noi ca oameni fără harul lui Dumnezeu nu putem nimic! Când ne încredem în noi, că noi facem, tot ce facem noi ușor, ușor să pierde, nu rămâne nimic în urmă. Dar când îl ai pe Dumnezeu și ai harul lui Dumnezeu, tot ce spui, tot ce faci se transmite exact ca atunci când arunci o piatră într-un lac și se fac valurile alea care ajung și cuprind tot lacul. Asta face smerenia și pacea sufletească!
Cea mai frumoasă țară din lume și cei mai buni oameni!
Mihai Morar: Atunci când ești smerit, că îmi spuneați că dumneavoastră simțiți dragostea în oameni, când ești smerit reușești să vezi dragoste în oameni? Pentru că noi tindem să vedem mereu defectele, ce e rău în oameni, e mult mai ușor, ies mult mai mult în evidență lucrurile astea. Poți vedea dragostea în oameni doar când ești smerit?
Părintele Pimen: Mulți mă întrebau: ”Părinte ai fost în România, cum ai văzut România?”. Zic:
– Cea mai frumoasă țară din lume și cei mai buni oameni!
– Hai, lasă-mă, părinte, că eu trăiesc aici, eu n-am văzut așa ceva!
– Măi, eu întotdeauna asta văd!
Avem niște oameni atât de minunați! Am fost cu invitat în toate țările lumii pot să spun, ”Părinte, îți trimit bilet de avion, vino!”, preoți mă invită peste tot, zic:
– Nu mă duc nicăieri!
– De ce, părinte?
– Avem o țară atât de frumoasă și încă n-am reușit s-o văd pe toată! Când am să ajung s-o văd pe toată poate mă mai gândesc!
Vin de atâția ani în țară, atâtea locuri minunate, atâția oameni buni, deci, sincer, oriunde m-am dus am văzut numai oameni buni! Deci, eu n-am văzut oameni altfel! Cu atâta dragoste, cu atâta bunătate, am familii cred, în fiecare oraș unde mă duc, care cum se zice, parcă-s copilul lor. Mă iau în brațe, stau la ei, deci peste tot sunt oameni minunați.
Să vedem partea plină a paharului
Deci, oameni buni avem, minunați, dar noi de multe ori căutăm să vedem partea goală a paharului. Fiecare om are defecte, asta căutăm noi? Astea le stârnim noi? Nu! Vezi partea plină și atunci ai să vezi în jurul tău oameni minunați și oameni cu calități de care poți să te folosești, de care poți să te bucuri, de care nu te mai saturi!
Și mie îmi place foarte mult cu oamenii să stau față în față, să-i privesc, să-i îmbrățișez… Că mai ziceau unii: ”Hai, părinte! Dar chiar îi îmbrățișezi pe toți?”. Mereu pe unde mă duceam îi îmbrățișam, dar știți, uneori eram obosit, eram terminat, poate uneori vorbeam ore întregi, ei, când încheiam și veneau și mă îmbrățișau toți plecam de acolo de parcă dormisem șapte ore și făcusem un duș, atâta putere și bucurie luam când simțeam toată dragostea aia. Bineînțeles, și de la mine pleca același lucru.
”Părinte, multă dragoste îți oferă oamenii, dar și sfinția ta știi s-o primești!”
Chiar odată în timpul pandemiei, eram undeva în dealul Patriarhiei și mă rugase o doamnă de pe la un minister: ”Părinte, te rog, am niște probleme, nu se poate?…”. Eu tocmai mă duceam să mă închin la Patriarhie și zic: ”Bine, vino în dealul Patriarhiei”. Ea a veni, dar între timp venise altă doamnă:
– Părinte, pot să vă întâlnesc un pic?
– Vino, dar două minute!
Și vine cu 30 după ea și era atunci când erau regulile alea că n-aveau voie mai mult de trei oameni împreună și erau și jandarmii care patrulau pe acolo. Și când văd că apare gașca aia de 30 oameni plângând, m-au luat în brațe și erau toți în jurul meu… și acum jandarmii se făceau că nu văd, patrulau pe acolo și m-am gândit ”Măi, nu-i bine, încalc regulile!”. Am reușit până la urmă să scap după o bucată de timp de acolo și mă întâlnesc cu doamna din minister și se uită așa: ”Părinte, multă dragoste îți oferă oamenii, dar și sfinția ta știi s-o primești!”, adică oferind același lucru. Deci, ce vedea ea din exterior era bucuria aceea care se transmitea cum se spune, de la inimă la inimă.
Problemele cu coloana
De asta mi-am dat seama, cu toate că mi place să mă duc prin pădure să mă plimb, mi-s foarte dragi oamenii, doar că uneori nu mă mai ajută trupul. De asta am zis că am nevoie de scaun aici, eu am cerut pentru că nu pot sta mult în picioare. Am o centură de 20 aici la brâu, care mă ține. Acum am făcut o săptămână zi de zi tratament și mai am o săptămână. Chiar recent am fost la un doctor, s-o uitat la RMN și zice: ”Părinte, ca să spun drept, coloana-i flenduri de sus până jos, toate inelele! Uite, astea-s din adolescență! Înainte de a ți se întări inelele ai muncit mult, ai ridicat și s-au deformat de atunci, uite așa până jos. N-ai ce face, trebuie să fii conștient că de acum înainte nu cumva să ridici mai mult de 2 kg și s-a terminat cu efortul!”.
Mihai Morar: Am calculat, să știți! Trofeul pentru cartea anului are sub 2 kg!
Părintele Pimen: Să nu fie mai greu! Bineînțeles că acuma nu poți să le ții toate cum zic ei. Mă întreba, zice:
– Părinte, ai depus ceva efort?
– Acum, luna trecută am pus 800 de bulbi de lalele și de narcise în grădină.
– Și cum ai stat?
– Pe scăunel și așa ușor, ușor…
Bine, m-a durut o săptămână spatele, am făcut injecții ca să-mi revin și zice: ”Părinte, nu mai face așa ceva!”.
Sfântul Munte-i unicat, are ceva aparte
Mihai Morar: Părinte, am și uitat că suntem în Sala Palatului! Am crezut că suntem acolo, mai țineți minte când am filmat podcast-ul la schit, la chilie tocmai înfloriseră pomii, cântau păsărele la patru dimineața. Pentru cine nu a ajuns încă la dumneavoastră acolo în Sfântul Munte sau pentru cine nu o să ajungă niciodată, ce găsiți acolo și nu găsiți nicăieri altundeva?
Părintele Pimen: Ce se întâmplă? Mai ziceau unii oameni care erau prin străinătate, la un moment dat când le spuneam:
– Măi, la un moment dat să vă gândiți să vă întoarceți în România. Când socotiți voi, dar totuși să nu uitați țara!
– Ei, lasă-mă, părinte! De ce nu te întorci și sfinția ta? Ne spui nouă tu care stai în străinătate?!
Dar trebuie înțeles un lucru: Sfântul Munte e unicat în lume, e unicat. Deci, nu mai găsești ceva asemănător. Mulți spuneau: ”Dar ce, România nu-i grădina Maicii Domnului?”. Ba da, peste tot, dar Sfântul Munte-i unicat, are ceva aparte.
Gradina Maicii Domnului de 2000 de ani
Chiar recent am citit, gândiți-vă, deci aici vorbim de 2000 de ani de sfințenie, de mii de călugări, nu-i piatră pe care n-au plâns, pe care n-au îngenuncheat, că împăratul Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare la un moment dat s-a gândit el ca în Sfântul Munte să construiască o cetate mare atunci când se mutase de la Roma în Bizanț. Auzise el de Sfântul Munte, despre ceva minuni de când venise la început Maica Domnului și s-o gândit să clădească acolo o cetate mare. Și vine un episcop și-i spune:
– Împărate, vreau să-ți spun ceva!
– Ce vrei?
– Mi s-a arătat Maica Domnului și m-o trimis să-ți spun să nu cumva să clădești cetatea acolo pentru că Sfântul Munte e grădina Ei, dată de Dumnezeu în grija Ei și e loc hotărât pentru călugări ca să se liniștească acolo.
Și atunci când a auzit așa Împăratul Constantin a zis: ”Nu vreau să am dușmănie cu Maica Domnului!”. Și atunci era locuit Sfântul Munte și de cine era locuit, că am găsit scris? De vlahi! Cine erau vlahii? Macedonenii, aromânii… deci era locuit de ei cu familiile lor. Și atunci Împăratul Constantin o dat ordin să plece toți, să se retragă la ieșirea de pe Sfântul Munte și din clipa aceea o construit prima biserică în Sfântul Munte, Protaton din capitala Careia. Și după aia în continuare prin minunile Maicii Domnului, Vatopedu, care a fost construită tot prin rânduiala Maicii Domnului, printr-o minune și toate celelalte mănăstiri așa s-au construit.
Nu-i zi în care Maica Domnului să nu treacă prin Sfântul Munte
Și de asta spun, acolo e cum se zice, intervenția directă a Maicii Domnului. Știți ce spunea cuviosul Paisie Aghioritul? Zice: ”Nu-i zi în care Maica Domnului să nu treacă prin Sfântul Munte pe la toți călugării să vadă cum se nevoiesc”. Și chiar el de multe ori a văzut-O pe Maica Domnului în bisericuța lui.
A povestit un diacon care a venit odată și o rămas la el peste noapte că i-o zis el: ”Hai în bisericuță să ne rugăm!” și la un moment dat l-a văzut un pic mai atent pe părintele Paisie. Zice că i-a făcut semn: ”Stai liniștit!” și o simțit așa ca o aromă și au început toate candele să se miște și părintele Paisie o căzut în genunchi, s-a închinat cu fruntea până la pământ și o stat așa. Diaconul nu vedea nimic, nu înțelegea, dar a simțit o mireasmă de mir și a văzut candele cum se mișcau. A trecut vreo oră, după aia s-au liniștit toate și zice:
– Părinte, ce o fost asta?
– Cum, n-ai văzut?
– Ce?
– A trecut Maica Domnului pe aici și a văzut doi nebuni de ăștia care nu dorm noaptea și o mișcat candelele ca să ne dea de înțeles că a trecut pe aici.
Cuviosul Paisie o văzuse. Deci, Maica Domnului trece în fiecare zi și atunci vă dați seama ce are deosebit Athos-ul? O grămadă de oameni care vin acolo îmi spun: ”Părinte, în momentul în care urc pe corabia spre Athos se liniștesc toate simțurile. Deodată devenim toți de pe corabie prieteni, dispare tot ce e lumesc!”. Deci, acolo și aerul pe care îl respiri te schimbă, te ajută. Și noi mai ales care suntem tot timpul acolo, Îi simțim prezența în chip nevăzut prin tot ceea ce face. Adică, Ea e acolo în felul ăsta. În cadrul lumii e agitația asta, e un pic diferit, dar acolo dacă stai câteva zile la biserică, la liturghia din fiecare zi, te plimbi în pădure, simți așa cum se zice, că întinerești. E harul Maicii Domnului! Se spune că Maica Domnului are un Har aparte al Ei.
Și am văzut un lucru: cei care O iubesc pe Maica Domnului au ceva deosebit. Deci, mă întâlnesc cu ei și deodată parcă suntem prieteni din prima. Îi simt că au aceeași dragoste față de aceeași Mamă cum se spune.
Sfânta Scriptură, trebuie să fie nelipsită din viața noastră!
Mihai Morar: A fost mai devreme pe fotoliul pe care stați și dumneavoastră, părinte, a stat profesorul Daniel David, Ministrul educației din România și l-am întrebat pentru postul lui de ministru pe care tocmai l-a preluat, care e cartea care i-a folosit cel mai mult și știți ce mi-a răspuns? Biblia, dar Biblia bine citită! Pentru dumneavoastră care este cartea care v-a ajuta într-un moment foarte greu?
Părintele Pimen: Bineînțeles că Biblia, Sfânta Scriptură cum îi zicem noi, trebuie să fie nelipsită din viața noastră! Întotdeauna când mergeam la duhovnic el o avea pe masă. El o știa pe de rost pe toată. Mă spovedeam și începea cu citate și la un moment dat zicea: ”Ia ia-o un pic de pe masă! Ia caută acolo la Sfântul Apostol Pavel, capitolul cutare, versetul cutare!”, căutam, ”Ia citește!”… și gândiți-vă, el o plecat la Domnul la 97 de ani!
Era cu atâta entuziasm când citeam acolo ce spunea Sfântul Apostol și zicea: ”Ai văzut, măi?” și uite așa făcea ca un copil care trăia cu toată inima permanent lucrul ăsta. De fiecare dată mă punea, cred că stăteam o oră și îi citeam. Mă trimitea uneori prin Vechiul Testament, pe la Isaia, pe nu știu unde: ”Ia citește!” și căutam, vedea că întârzii un pic: ”Ei, se vede că nu prea citești, nu!”…
Deci, ca să mă atenționeze, dar de fiecare dată și na, noi în biserică citim în cadrul slujbelor permanent, avem de acolo în afara Apostolilor, Evangheliilor, avem de la Paremii, cum se zice, de la proroci, permanent e Cartea noastră de căpătâi. Și eu pot să spun că Biblia e cartea noastră de căpătâi, de care permanent te folosești. Deci, eu întotdeauna când citesc, nu numai că mă folosesc, dar îmi vin idei de acolo, poți transforma câteva versete de acolo într-o poveste întreagă, atât e de frumoasă e Sfânta Scriptură!
Apetitul pentru citit din copilărie
Așa, am citit foarte mult. Când eram copil, dacă tot se vorbește aici despre cărți, când mi s-a deschis mie cum se spune, apetitul ăla pentru citit, nu mai știu, eram pe la 11 ani sau așa ceva și o soră de-a mea mai mare, a primit premiu de la școală o carte care se chema așa: ”Neamul Șoimăreștilor, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă”. Am luat-o și eu și-am început să citesc și n-am mai lăsat-o din mână până n-am terminat-o. Și atât de mult mi-a plăcut cartea asta încât din momentul ăla n-am mai putut trăi fără să citesc și am ajuns cam la o carte de 200 de pagini la zi. Adică, asta era limita de jos, că poate citeam și 300 de pagini… Deci, citeam și mergeam…
Mihai Morar: Pe lângă rugăciune, pe lângă faptul că vă întâlniți cu pelerini…
Părintele Pimen: Nu în Athos, mă refer în perioada aceea, am avut patru ani de zile în care așa am citit. Nu pot să-mi dau seama cât am citit, dar eu aveam teancuri de cărți. Era pe timpul comuniștilor și nu găseai și avea cineva din sat cărți multe de alea cu spadasini, cu povești, cu tot ce vrei, era în perioada copilăriei, tot ce a avut am adus, le-am citit și le duceam înapoi.
Luam câte o traistă cu 10 cărți să am rezerve tot timpul. Am citit foarte mult, îmi plăcea, deci nu mă mai săturam. Dar să știți un lucru, eu trăiam ce citeam. Dacă citeam ceva basme, să zicem cum erau și ale lui Creangă, eu intram în lumea aceea și la un moment dat mă trezeam că mă trage mama de mânecă: ”Auzi, strig la tine de cinci minute și n-auzi?” și atunci ieșeam dintre pagini și o întrebam: ”Dar ai zis ceva?”.
Adică, eu intram în lumea aia din cărți, deci eu nu mai auzeam în jurul meu, putea cum se zice, să treacă avioane și să tragă proiectile pe deasupra mea, eu eram în lumea aceea. Și cât citeam, citeam ore întregi, nu mai oboseam. Plecam la școală, aveam cartea cu mine, mergeam pe drum, citeam, nu pe alea de școală… Acum am găsit și eu, am terminat clasa a X-a, am găsit diploma cu nota șapte, zic bine că-i șapte și n-o fost cinci media generală! La școală eu aveam caietul deasupra și dedesubt era cartea pe care o citeam și mă prindea câteodată…
Cititul deschide mintea
Mihai Morar: Cum stau acum cu Tik tok-ul!
Părintele Pimen: Da, da! Mă prindea învățătoarea, profesoara că citesc: ”Ce faci acolo? Tu n-ai scris?”, iar eu atunci ieșeam din carte să văd ce se întâmplă în clasă. Îmi lua cartea, mă rugam, mi-o dădeam înapoi. Citeam foarte mult, dar mi-am dat seama de un lucru: din familia mea eu am citit cel mai mult și uitați, suntem nouă frați, îs singurul care vorbește. Pe ceilalți dacă-i pui să vorbească leagă două, trei cuvinte și vezi că se uită pe sus să mai caute un citat. Deci, asta li se întâmplă pentru că nu le-a plăcut să citească.
Mie mi-a plăcut atât de mult încât… adică, mergeam cu vacile, cu oile când eram copil la 13, 14 ani și erau mulți copii pe câmp atunci. Eu citeam și dacă terminăm cartea și nu mai aveam ce citi se adunau toți în jurul meu și le povesteam. Și stăteau cu gurile căscate toți și eu le povesteam aproape cu cuvintele autorului. Deci, fără să vreau mi s-o dezvoltat lucrul ăsta. Atunci țineam minte bine, acum uit mult, dar atunci puteam să-ți spun exact tot ce am citit. Așa mi-am dat seama cât de mult mi-au deschis mintea cărțile. Nu conta, Șeherezada, basme, povești, ce prindeam nu iertam nimic.
Prima carte duhovnicească citită
Nu erau altfel de cărți atunci, din astea duhovnicești. Știu că prima carte pe care am citit-o pe la vreo 15 ani sau așa ceva, a fost când am ajuns la mănăstire la Sihăstria și l-am întâlnit pe părintele Băbuț de la Oradea. Era tânăr atunci și o scris o carte, ”Pelerinul român” și nu era tipărită că atunci nu se tipăreau cărți bisericești, era scrisă la mașină și i-am plătit de două ori prețul ca să mi-o trimită în plic și mi-a trimis-o casă. Am ”topit-o” de nu știu câte ori. Și acum într-o zi ducându-mă pe acasă am găsit-o așa bătută la mașină, după atâția ani încă era acolo. Deci, atât de mult îmi doream să citesc și uite că lucrul ăsta m-a ajutat, mi-a deschis mintea și încet, încet am trecut la cărțile celelalte.
Citeam mult, acum nu mai pot atât de mult din cauză că nu-mi mai rezistă ochii. Citesc în fiecare zi, dar nu mai pot atât de mult pentru că la biserică noi ce avem? Cam două ore am de citit la biserică, timp în care citesc numai eu și atunci deja-mi obosesc ochii. Plus că noi avem o oră în care pomenim pomelnicele pe care ni le dau oamenii. Și acolo este oleacă de… parcă descifrez hieroglife de astea, adică uneori pomelnicele nu-s toate scrise cum trebuie și trebuie să le descifrezi. În fiecare zi noi toți, o oră pomenim și atunci ajungi că nu-ți mai reziste ochii.
Și mi-e dor câteodată, mă duc în pădure mai iau și citesc, dar nu-mi mai rezistă ochii atât de mult și încă nu vreau să port ochelari. Îi am cu 1 plus și ceva, dar îi țin de o parte, chiar când nu mai pot îi folosesc.
Mihai Morar: Sunteți tânăr încă, părinte! Vă mulțumim!…
Părintele Pimen: Asta a fost un fel… parcă m-am lăudat acum și nu-i bine!…
Mihai Morar: Știți că am depășit…
”Pe aripile copilăriei”
Părintele Pimen: Dar v-am spus un pic din perioada copilăriei ca să spunem așa. Eu am început să scriu o carte în urmă cu doi ani, am numit-o ”Pe aripile copilăriei”, exact un fel de ”Povestiri din copilărie” a lui Ion Creangă, doar că a trebuit să-i pun alt nume. Și am scris doar jumătate din ea și mi-am dat seama că am spus prea multe, e ca și cum scoți totul, deci toate boacănele, toate astea, m-am oprit la 100 de pagini și am zis c-o las acolo. E lăsată deoparte, dacă o mai termin nu mai știu.
Adică, am avut o copilărie bogată și eu de asta spuneam la mulți, la 54 de ani ai mei am trăit cât alții în 100 de ani. Adică, la mine n-o fost niciun moment să nu-l trăiesc cu toată inima, să nu-l trăiesc concentrat, să mă bucur de tot ce era în jurul meu.
”Maica Domnului, nu mă face de râs!”
De asta am plecat la risc să ajung în Sfântul Munte, prin Ierusalim am stat cum se zice, am dormit prin boscheți vreo trei săptămâni. Era un leandrul de ăsta mare, când se făcea seară mă culcam acolo, n-aveam ce mânca până am ajuns în Athos. Totdeauna fără să-mi dau seama, dar am trecut prin situații că unii ar fi zis: ”Bă, ăsta nu-i sănătos!”. Dar mie niciodată nu mi-a fost frică, eu știam că o am pe Maica Domnului, dintotdeauna am avut-O. Ziceam: ”Maica Domnului, Tu știi mai departe!” și mergeam înainte, am construit, am făcut multe, niciodată nu mi-a fost frică. Adică, știam că Maica Domnului mă are în brațe și spuneam: ”Maica Domnului, ajută-mă!”.
Uitați, am venit aici. Nicio clipă nu m-am gândit ce o să vă spun pentru că nu știam. Doar atât, când să intru zic: ”Maica Domnului, nu mă face de râs! Pune-mi Tu ceva în minte să spun că dacă mă blochez, s-o terminat!” și știu că nu mă lasă niciodată!
Mihai Morar: Părinte, v-am zis, eu aveam impresia că sunt în livadă în spatele Chiliei dumneavoastră. Am depășit de trei ori timpul!
Părintele Pimen: Mă iertați! Eu uit să mă opresc, asta-i la mine!
Mihai Morar: Timpul din desfășurător ori 3! Dar n-aș vrea să…
Părintele Pimen: Da! Ce să facem? Acum dacă au răbdat și ei și văd că n-au plecat, mai sunt pe aici, e bine atunci!
Mihai Morar: Dar n-aș vrea…
(publicul aplaudă)
Părintele Pimen: Acum trebuie să vă aplaud și eu pe voi că sunteți aici, mă bucur mult!
Mihai Morar: Sper să nu ne concedieze cei de la Bookzone!
Părintele Pimen: Acum ce o să facă? Odată ce m-au invitat acum trebuie să-și asume riscurile și consecințele, ce să le fac?
Mihai Morar: Exact!
Maica Domnului le-a rânduit să fie bine!
Părintele Pimen: Da! Și chiar i-am spus la un moment dat doamnei Ioana că eu nu știam ce se întâmplă. Recent am sunat și am întrebat-o: ”Spuneți-mi și mie ce se întâmplă?”, nu știam, n-am participat niciodată și nici n-am urmărit. M-am gândit că mă invită și pe mine la un eveniment ceva legat de carte, dar n-am crezut că mai sunt și alții invitați. Abia la urmă zic: ”Dar ce se întâmplă?”, ”Uite așa, așa…” și atunci am început să mă gândesc ”Măi, ce caut eu acolo?”… Știi?… Cam așa ceva. Dar Maica Domnului le-a rânduit să fie bine!
Mihai Morar: Vă mulțumim că ne-ați vorbit din inimă!
La sfârșit… autografele
Părintele Pimen: Și încă un lucru pe care vreau să-l spun, că mă rugase doamna Ioana de la început: ”Știți, o să fie o pauză jumate de oră. O să poți ieși între oameni un pic, poate semnezi o carte”, zic: ”Nu ies până la sfârșit că mulți au venit să le semnez” și-am spus ”Nu, încerc la urmă!”. Acum nu știu dacă o să pot, ies în partea cealaltă la ieșire și dacă o să pot o să vă mai semnez o carte sau ceva. Știu că sunteți mulți și nu-i ușor, dar încerc. Că lucrul ăsta l-am făcut anul trecut și la Iași și la Vaslui. Iar la Iași au fost 7000 de oameni, la Vaslui vreo 3-4000.
La Vaslui chiar era episcopul lângă mine, preasfințitul Ignatie și zic: ”Să știți un lucru, nu vă grăbiți după ce terminăm!” pentru că mulți oameni ceruseră să le semnez și am zis că la urmă și zic: ”Acum dacă le-am spus la urmă, stau la urmă, nu contează cât!” și m-am pus cumva lângă scenă, el a stat liniștit pe scaun o oră și a așteptat și eu am semnat cărți și după aceea am zis: ”Acum putem pleca!”. Era 11 seara, nu mai știu cât era.
Mihai Morar: N-aș vrea să ne despărțim, părinte, înainte să… nu știu, tot din inimă că nici eu nu m-am pregătit, nici nu știam că trebuie să stau lângă dumneavoastră, dar dacă m-ați chemat…
Părintele Pimen: Lasă, c-o fost mai bine așa! Am legat discuția, ne-am mai provocat cum se spune.
Rugăciunea Maicii Domnului (spusă in fața sălii)
Mihai Morar: Ceea ce simțiți din inimă, o rugăciune de care avem nevoie noi cu toții în perioada asta, în ziua asta, în clipa asta!
Părintele Pimen: Este o rugăciune pe care o spun în fiecare zi pentru că o am pe Maica Domnului. Chiar și când mă culc dacă nu pot adormi încep rugăciunea asta și după ce o zic de câteva ori deja intru în lumea îngerilor, cum se zice. E rugăciunea Maicii Domnului, vreți s-o spun pe asta? Nu-i lungă, dar mă ridic în picioare că-i a Maicii Domnului:
”Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu Tine! Binecuvântată ești Tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că L-ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre!”.
Asta-i o rugăciune care mi-e foarte dragă! Și nu numai atât, chiar am citit despre anumite situații în care Maica Domnului o spus la cineva că ”Mi-e foarte dragă rugăciunea asta!” și au fost cazuri în care s-au făcut multe minuni. Era cineva care chiar iubea atât de mult rugăciunea asta, se ducea în mănăstire și o spunea mereu și chiar cei din mănăstire îi spuneau ”Bucură-te, Marie!” pentru că l-au întrebat: ”Ce rugăciune știi?”, iar el zice: ”Bucură-te Marie!” și așa l-au numit. Timp de 30 de ani o spus rugăciunea asta. După ce a plecat la Domnul și l-au îngropat, când se duc a treia zi la mormânt văd un crin crescut din mormântul lui, frumos, cu petale așa frumoase și scria cu litere de aur pe fiecare petală rugăciunea asta.
Atunci s-au adunat părinții și starețul, au desfăcut mormântul, au ajuns la trupul lui și au văzut că ieșea din gura lui Crinul. Zic: ”Hai să vedem de unde ies rădăcinile!” și am putea spune că așa ca la autopsie i-au desfăcut trupul și când s-au dus pe urma rădăcinilor au văzut că rădăcinile ieșeau din inimă și pe inimă cu litere de aur era scrisă rugăciunea asta.
Atât de mult i se întipărise rugăciunea asta în inima lui și în felul ăsta l-o slăvi Maica Domnului ca să arate cât de mult i-a plăcut faptul că spunea neîncetat rugăciunea asta. S-o învățați, este în cărți, o găsiți și s-o spuneți tot timpul. Să vedeți cât folos primiți de la Maica Domnului! Și s-o aveți pe Maica Domnului ca Mamă, pe Dumnezeu ca Tată și atunci cum se spune, suntem familia completă!
Mulțumirile de sfârșit
Mihai Morar: Vă mulțumim pentru dragoste, pentru cuvânt, pentru rugăciune și pentru binecuvântare, părinte! Părintele Pimen Vlad din muntele Athos! O carte pe care a scris-o de acolo din Munte, a trimis-o către voi, care s-a vândut într-un număr record de peste 100.000 de exemplare! E tot ”de la”… (arătând spre Cer)
Părintele Pimen: Maica Domnului, Ea s-a ocupat! Dacă Ea o rânduit să se citească, să ajungă, Ea știe mai bine!
Mihai Morar: Vă mulțumesc, părinte!
Părintele Pimen: Și eu mulțumesc! Mulțumesc și la cei de la Viena! Știu că ați venit, da! Cam multe persoane dragi aici!
Mihai Morar: O să vă rog să nu vă așezați și vă mulțumesc încă o dată pentru că ați fost în călătoria asta care a început acum niște ore, nici nu vă mai zic cât de târziu este. Vă mulțumesc că ați stat cu răbdare, mi se pare că a curs așa ca un râu plecat din munte care curge către mare. Mulțumesc pentru toți oamenii ăștia mari care au fost aici pe scenă, pentru toți oamenii buni pe care i-am avut în Sala Palatului și să nu uitați că nu sunteți puțini!
Indiferent ce se spune, că România nu citește, nu gândește, cărțile nu se vând, să știți că voi puteți să deveniți din cititori ambasadori, cum vă ziceam! Misiunea Galei premiilor literare de anul ăsta este să ne transformăm din cititori în ambasadori, să le vorbim oamenilor despre cărți, să le dăm cărți și să postați cât mai mult mai multe poze cu cărți decât selfie-uri și Tik Tok-uri!
Mulțumesc editurii Bookzone, mulțumesc tuturor editurilor, scriitorilor, traducătorilor, editorilor și oamenilor care au făcut posibilă o seară literară care a umplut Sala Palatului! Citiți și iubiți! Vă mulțumim mult de tot!
România nu se pierde niciodată pentru că avem atâția oameni buni!
Părintele Pimen: Și să știți că România nu se pierde niciodată pentru că avem atâția oameni buni! Eu niciodată n-am crezut ceea ce s-a spus, că românii-s nu știu cum, copiii-s prin nu știu câte locuri, nu! În toate domeniile putem spune că avem premianți și chiar în domeniul ăsta să spunem religios, avem oameni smeriți, oameni buni, oameni care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Și de asta întotdeauna le spuneam la mulți, zic: ”Acum în Europa am putea spune că suntem singura țară de echilibru pentru celelalte țări la fel cum am fost și în timpul lui Ștefan cel Mare și al celorlalți voievozi. Eram un echilibru în Europa, la fel suntem și acum, mai ales în domeniul ăsta al ortodoxiei, al legăturii cu Dumnezeu. Putem fi un exemplu bun pentru toată Europa pentru că avem rădăcini, avem oameni buni, avem tot ce ne trebuie!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu și Maica Domnului!
Mihai Morar: Vă mulțumim, părinte! Seară frumoasă și viață faină!
Părintele Pimen: Mulțumesc și eu! Să ne ajute Maica Domnului, Să ne aibă totdeauna în pază!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
