Ortodoxia, Bizanțul şi cultura românească – Mihai Neamțu, p. Teologos

În acest dialog filmat, părintele Teologos și Mihai Neamțu urmăresc firul care leagă mărturisirea de la Niceea, tradiția bizantină și cultura românească. Tema centrală este Ortodoxia și identitatea românească: cum se naște un neam în jurul Evangheliei, de ce marile cărți pot vindeca superficialitatea și cum frica, minciuna și ideologiile de astăzi se combat prin iubire, discernământ și viață în Hristos. O conversație despre rădăcini, libertate și sens.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Părintele Teologos: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Ortodoxia și identitatea românească: rădăcinile culturale și duhovnicești ale poporului român

Părintele Teologos: Dragii noștri, ne aflăm cu Mihai Neamțu pe care îl cunosc de 30 de ani. Ceea ce vreau să discut cu Mihai, una din marile mele dureri, problema cărților, pentru că el are și o emisiune, o arhitectură numită „Marile cărți’ .Și nu numai că doresc să promovez cărțile, ci, în general, doresc să promovez cultura. Mihai vorbește despre cultură. Cum putem să creștem cultura de neam? Cum putem să creștem nivelul duhovnicesc al oamenilor? Cum putem să ajungem astfel încât să fim creștini? Creștinii sunt luminați, sunt inteligenți cu adevărat, dar cum putem să facem să fie și mai luminați, mai inteligenți și mai culți.

Mihai Neamțu: Părinte vreau să spun că suntem într-o inadecvare. De regulă când mă întâlnesc cu un monah, eu pun întrebările fiindcă eu am nevoie de răspunsuri, și mi se pare că e o nepotrivire aici. Faptul că eu trebuie să dau răspunsuri unui monah mi se pare un lucru ciudat. Da am acceptat in lumina iubirii și a frățietăți noastre și, încă o dată, mulțumesc pentru lucrarea pe care o faceți „Chilia Athonită” este pentru mine un reper. Citesc zilnic pe WhatsApp, sunt abonat, citesc și site-ul, mă uit la podcasturi, așa că e uimitor pentru mine că sunt aici.

Suntem în Sfântul Munte, care este un spațiu al culturii. Să recunoaștem că manuscrise întregi se află în diferite mănăstiri, la Vatopedu cele mai multe, care documentează istoria ortodoxiei de limbă română și istoria unei civilizații. Fiindcă civilizația creștină, bizantină, cum spunea Iorga -„Bizanț după Bizanț”- are rădăcini foarte vechi. Eu chiar cred că nu există o civilizație modernă care să rivalizeze cu continuitatea și cu adâncimea acestei imense tradiții.

Dimitrie Onciul a scris primul istoric de secol XIX, care a și polemizat cu Xenopol. Apoi ideile astea au pătruns în dezbaterea de secol XX, în istoriografia română, cele legate de dubla naștere a poporului român la nord și la sud de Dunăre. Eu sunt convins că aici suntem în Balcani. După ce l-am citit pe Corneliu Berari, carte de 1200 de pagini, pe Dan Ungureanu, un filolog interesant de la Timișoara, mi-am dat seama că de fapt în spațiul acesta bizantin al romanității orientale, latinofone, s-a născut poporul român undeva între Niceea și Calcedon.

În peninsula aceasta balcanică, în Moesia, să nu uităm că au existat episcopi nenumărați care vorbeau latină vulgară, latină populară, o latină care o găsim și în scrisori ale acestor episcopi către fie împărat, apropo Constantin cel Mare vorbea latinește și grecește.

Părintele Teologos: Latină vulgară nu înseamnă latină de trotuar, ci latină populară.

Pentru o discuție complementară despre credință, identitate și cultură în spațiul românesc, vedeți Matricea Românească: credință, identitate și cultură; iar pentru contextul ideii „Bizanț după Bizanț”, consultați Sfârșitul Bizanțului românesc.

Ortodoxia, matricea spirituală a românilor

Mihai Neamțu: Poporul acesta al lui Dumnezeu, care a primit Evanghelia în secolele III-VI, s-a forjat într-o matrice a ortodoxiei. Nu auzim neapărat că românii, într-un fel sau altul, s-au născut într-o matrice a Imperiului Roman de Răsărit, fecundată această matrice culturală, care ține de romanitatea orientală. De ce? Fecundată de ortodoxie. Ortodoxia ca fiind mărturisirea de credință de la Niceea până la Calcedon, fiindcă astea sunt sinoadele cele mai importante între Constantin cel Mare și Heraclie.

Heraclie a avut derapajele lui, încerca să unească imperiul din punct de vedere religios. Era atunci disputa cu monofiziții, dar e foarte important că, odată ce pleacă aceste trupe ale Imperiului Roman, care vorbeau limba latină, ele sunt cumva dislocate și duse de către Heraclie în Edesa, în zona Orientului Mijlociu, pentru a se lupta cu perșii și musulmanii. Ceva grav se întâmpla se prăbușește o graniță, slavii pot să pătrundă și, așa, zona aceea care mai târziu devine Bulgaria a fost cotropită de slavi, care aveau practici păgâne, inclusiv își ardeau pe rug răposații. După care, ei se convertesc în secolul VIII-IX, până în secolul X se produce această convertire a spațiului bulgăresc la ortodoxie.

Ideea fundamentală pe care vreau să o rețină cei care ne ascultă este că noi, românii, ne-am născut într-o matrice culturală a romanității de limbă latină sau latinofone care a cunoscut ortodoxia. Ortodoxia a fost un dar oferit poporului român.

Părintele Teologos: Evident.

Mihai Neamțu: Dacă noi nu înțelegem asta și ne raportăm la ortodoxie ca la ceva exterior, eventual ortodoxia pe care ne-au dat-o grecii, pe care ne-au dat-o rușii, înțelegem greșit lucrurile. Fundamental, ortodoxia a fost leagănul creștinătății românești.

Părintele Teologos: Da, și este o componentă indisolubilă a neamului românesc.

Mihai Neamțu: Absolut.

Părintele Teologos: Nu există o istorie păgână a românilor. A existat Dacia, romanii și așa mai departe….

Rădăcinile ortodoxiei în istoria românilor și importanța Sinodului de la Niceea

Mihai Neamțu: Dar românii ca popor contopit în jurul matricei acesteia lingvistice și religioase, care este ortodoxă, acest popor român a fost ortodox de la început. Sigur că proba continuității la nordul Dunării e mai complicată, nu vreau să intru în detaliile pe care istoricii le pot lămuri, dar ce vreau să le spun celor care ne ascultă este că au fost nenumărați episcopi care au fost strămoșii noștri în Sardica, care este Sofia de azi, în alte zone, poate nu departe de Vidin, Tomis, Dobrogea. Absolut, toți acești oameni, inclusiv unul dintre ei, să spunem că el era de limbă greacă, s-a dus la Conciliul sau Sinodul de la Niceea, în 325.

E foarte important să înțeleagă oamenii: când vorbim despre ortodoxie, nu vorbim despre ceva străin de istoria neamului nostru. Noi n-am devenit ortodocși. Sunt istorici cum a fost Daniel Barbu, care a murit între timp, dar au fost și alții înaintea lui și au spus: „Noi am fost inițial catolici și expansiunea Constantinopolului cumva i-a izgonit pe catolici din spațiul moldav, transilvănean și cumva ortodoxia este un accident” .Nu, nu este un accident, este o esență tare.

Mihai Neamțu: Nu întâmplător un om de talia lui Constantin Noica spunea că Europa, nu numai România, Europa s-a născut la Niceea. De ce spunea oare Constantin Noica, mentorul atâtor intelectuali care au uitat de ortodoxie între timp, că Niceea este momentul crucial?

Niceea este momentul în care biserica se hotărăște să formuleze pentru toată creștinătatea acest crez fundamental. Și, la un moment dat, apare acest concept homoousios, care definește relația între Tată și Fiu. Cel mai important este de spus aici de gândirea filozofică din spatele gândirii teologice. Dacă lumea veche se construia în jurul raportului stăpân-sclav, asta spune Hegel în „Fenomenologia Spiritului”, el explică foarte clar că lumea veche, lumea Romei lui Nero și chiar înainte, republicanilor de odinioară. În acea lume, raportul fundamental era între stăpân și sclav. Ce definește relația între stăpân și sclav? Frica de moarte, în mod special.

Pentru o prezentare sintetică a contextului și deciziilor, vedeți Sinodul I Ecumenic și, în paralel, explicația detaliată Sinodul I ecumenic la Niceea (325). Arianismul.

Creștinismul si relația între Tată și Fiu

Mihai Neamțu: Creștinismul, prin revelația adusă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin descoperirile ulterioare făcute apostolilor și apoi părinților Bisericii, pune relația între Tată și Fiu în prim-plan. Relația între Tată și Fiu este una trinitară. La nivelul Sfintei Treimi avem o relație de consubstanțialitate: Tatăl și Fiul sunt de o ființă, adică se întrepătrund într-o relație de iubire. Dar avem și o relație, pe care o vedem aici, la Muntele Athos, între părintele duhovnicesc și fiul său duhovnicesc, care la un moment dat, fiul e oarecum egalul părintelui.

Părintele Teologos: Este o taină, cu toate că Fiul rămâne totdeauna Fiu, ajunge într-un mod supralogic să fie același cu Tatăl. De ce? Pentru că iubirea permite acest lucru, frica nu permite acest lucru.

Mihai Neamțu: Exact! Și atunci creștinismul o spune Constantin Noica, rupe definitiv cu această paradigmă a fricii, această religie a fricii în care au crescut romanii care nu s-au creștinat. Faptul că un om de talia lui Constantin Noica a observat aceste finețuri, nuanțe, ne îmbărbătează.

Pentru termenul teologic invocat (ὁμοούσιος / deoființă) și sensul lui în formularea de la Niceea, vedeți Deoființă.

Dostoievski și redescoperirea ortodoxiei

Mihai Neamțu: Și dacă mergem acum mai departe în conversația pe care mi-o propuneți, călătorind cu întrebarea: oare de ce intelectualii de astăzi nu mai văd bogăția ortodoxiei pe care alții au dibuit-o? Să nu uităm de Nichifor Crainic, Părintele Dumitru Stăniloae, de figuri chiar mai vechi, dacă vreți să lărgim puțin discuția, de secolul XIX al Rusiei pravoslavnice. Ne place sau nu, Dostoievski a trăit într-o asemenea lume în care ortodoxia era trăită de părinții de la Optina Pustyn. El merge în 1872-1873, când fiul său Alexei, (Alioșa) -practic de aici și personajul- când fiul lui se îmbolnăvește și, dacă nu mă înșel, îi și moare fiul. El se duce răscolit la Părintele Ambrozie de la Optina Pustyn. Acolo descoperă odată Filocalia, text central, și scrierile lui Isaac Sirul.

Părintele Teologos: Pe care le transpune învățăturile Sfântului Isaac Sirul.

Mihai Neamțu: În gura lui Zosima.

Părintele Teologos: Exact, și Zosima este personificarea, este romanțarea Sfântului Ambrozie.

Mihai Neamțu: Absolut, și învățăturile lui Zosima sunt o sinteză a învățăturilor filocalice. Faptul că un intelectual de talia lui Dostoievski, care fusese ademenit în tinerețe de proiectul utopiștilor francezi- Fourier, poate chiar parțial Marx, existau și alte voci, Bakunin, care cocheta cu ideea de anarhie- faptul că tânărul Dostoievski, care, dacă vreți să folosesc cuvântul lui Vasile Voiculescu într-o scrisoare către Andrei Scrima, „mai ales fugi de curvia cu ideile”, care poate prea „curvise” cu ideologiile veacului XIX, erau foarte ademenitoare la Scolnicov, figura lui Napoleon închipuită.

El ajunge în matricea ortodoxiei de limbă rusă și descoperă o ofertă radical diferită decât oferta lumii. Și anume descoperă că ortodoxia te eliberează de patimi, deci este libertate și dragoste. Adică acolo unde lumea, repet, trăiește în frică, în tiranie, împărăția lui Dumnezeu, în biserică, oferă o altă dimensiune a existenței. Și așa începe Dostoievski să scrie romane esențiale, pe lângă „Demonii”, care e o carte profetică, care anticipează practic venirea bolșevicilor. Avem „Idiotul”, știu că vă place.

Părintele Teologos: Sigur, da, așa este.

Mihai Neamțu: Avem apoi Frații Karamazov. Înainte de asta, în 1866, el a scris „Crimă și pedeapsă”. Acolo avem primele intuiții ale acestei viziuni. Asta încerc să transmit: faptul că mari intelectuali ai secolului XIX s-au raportat la ortodoxie. Sigur, Soloviov e un caz separat, el a avut niște alunecări, dar totuși, fundamental, și el a admirat părinții, moștenirea patristică. Îl avem pe Chirievski, pe Homiakov. Faptul că au existat o pleiadă de intelectuali în spațiul de limbă rusă, limbă română, limbă greacă, care, în plină modernitate, când alții cochetau cu Marx sau cu alte ideologii seculare, ei priveau spre ortodoxie. Lucrul ăsta trebuie să ne dea astăzi, în secolul XXI, putere și să ieșim o dată, pentru totdeauna, din acest complex de inferioritate.

Pentru legătura dintre Dostoievski, Filocalie și tradiția filocalică, vedeți Fiodor Dostoievski și Sf. Paisie de la Neamț, iar pentru referința directă la romanul invocat, vedeți Idiotul – film de lungmetraj.

Bizanțul civilizația frumuseții și a mântuirii

Mihai Neamțu: Complexul de inferioritate al românilor, al intelectualilor români, vine din faptul că și-au uitat, dacă vreți, originea imperială. Nu întâmplător am început cu asta. Au uitat că a existat o civilizație bizantină care, timp de o mie de ani, a proclamat Urbi et Orbi, întreaga lume a proclamat adevărul Evangheliei și a construit niște monumente de o frumusețe rară și astăzi neîntrecute. Din punctul meu de vedere, frumusețea pe care Bizanțul a creat-o, de la Ravenna, până în Sicilia, de la Tesalonic, unde îl avem pe Sfântul Dumitru, până la Sfânta Sofia, construită de Teodora și de Iustinian. Bizanțul a creat niște monumente de frumusețe care sunt ecoul frumuseții celeste, frumuseții divine, frumuseții veșnice a lui Dumnezeu.

Părintele Teologos: Și iartă-mă puțin că te întrerupt. Ai dreptate, dar dincolo de asta e vorba de faptul că în Bizanț se rezolva problema umană, drama umană. Adică oamenii ajungeau să fie fericiți în Hristos. Pe când astăzi, evident, că am avansat din punct de vedere tehnologic, dar dispare frumusețea, pentru că dispare Dumnezeu, dispare fericirea.

Mihai Neamțu: Absolut, nihilismul produce urâtul. Și dacă ne uităm în orașele occidentale, vedem rămășițe ale unei frumuseți medievale. Dacă te duci în Florența, de pildă, mai găsim și rămășițe ale Bizanțului, fiindcă acolo știm, au fost și niște părinți care au plecat după ocupația otomană și au căutat unii cărturari bizantini și au căutat un refugiu. Au rămas unii dintre ei ortodocși, alții s-au convertit la catolicism, ceea ce este sigur o greșeală. Dar dacă te uiți la un oraș cum e Veneția, la piața San Marco, la Florența, la Europa veche, descoperi vestigii ale unei lumi frumoase în care armoniile, simetriile erau foarte importante

Părintele Teologos: Evident.

Declinul Frumuseții în Modernitate și Postmodernitate

Mihai Neamțu: Ei bine, astăzi, modernitatea târzie, dar ales postmodernitatea, care îmbrățișează barbaria și nihilismul, produce doar urâtul. Și asta se vede în muzică, în literatură. Iertați-mă, puteți să-mi dați un singur exemplu de roman care se compare, de pildă, cu Frații Karamazov, scris în ultimii 50 de ani? Ori faptul că noi nu suntem în stare să producem opere atât de adânci, din punct de vedere spiritual, psihologic sau teologic, cum au fost operele de secolul XIX, sau nu suntem în stare să producem clădiri, să generăm spațiul frumuseții arhitecturale pe care a știut Bizanțul să-l genereze, asta arată că suntem într-o criză.

Părintele Teologos: Și mai ales într-o criză, pentru că eu urmăresc foarte atent arta. Lumea se conduce prin artă la ora asta, ceea ce mă îngrozește. Știi că am ascultat foarte multă muzică din toate genurile, dar muzica de astăzi, cu toate că eu am fost expus, am ascultat metale grele și foarte grele, muzica de astăzi este foarte distopică. Adică este mai grea decât metalele grele prin mesajul ei.

Mihai Neamțu: O să spun ceva, poate sună a erezie. M-am uitat și eu puțin în viața celor care au trăit prin Seattle și au compus o trupă numită chiar așa, „Metallica”. Ei, acolo măcar acei compozitori se mai raportau la clasici, se mai raportau la Mozart, la Vivaldi, chiar la Beethoven. Această ruptură completă față de tradiție pe care o produce postmodernitatea…Această întoarcere aroganță pe care omul contemporan o manifestă față de înaintași este responsabilă pentru distopia de care vorbiți.

Intelectualul ca isonar păstrătorul liniei tradiție

Mihai Neamțu: Mă gândeam, în timp ce eram împreună astăzi la Sfânta Liturghie, care e rolul intelectualului. Și, fiindcă un părinte minunat m-a rugat să fiu acolo, în corul de isonari, mă gândeam că, de fapt, asta trebuie să fie un intelectual. El trebuie să țină isonul bisericii. El trebuie să amplifice, pe de o parte. Ce face un isonar?

Mihai Neamțu: El face două lucruri: ține linia melodică, are grijă să nu existe variații prea mari față de partitură și atunci îl ajuți pe cel care este vocea principală să-și mențină linia. Deci, odată, ții linia. Primul lucru pe care un intelectual ar trebui să-l facă: să țină linia înaintașilor, să nu schimbe partiturile. Doi, să amplifici cu vocea ta baritonală sau o voce de bas. Poți să amplifici puțin și să trezești cumva oamenii din jur. Sunt intelectuali care pot duce oamenii până în pridvor. Așa spunea Dan Puric, pe care știu că îl îndrăgim împreună. El spunea: „Eu mătur drumul către pridvorul bisericii, mătur frunzele moarte și fac cărare omului simplu către biserică”. E mare lucru ceea ce face un asemenea intelectual.

Alții intelectuali merg mai în adânc, pătrund poate în naos. Și mă gândesc acum la personaje remarcabile. Dostoievski ne-a venit amândurora în suflet, dar poate și Tarkovski e un asemenea exemplu, sau Soljenițîn.

Părintele Teologos: Neapărat. Da, da.

Mihai Neamțu: El pătrunde puțin mai în adânc, să spunem că ia omul și îl poartă de mână și îl duce în naos. Sunt însă alți intelectuali, cum este Pavel Florenski sau cum este Grigorie de Nyssa. Vrednic de pomenire, Părintele părinților, spunea al VII-lea Sinod Ecumenic despre Părintele Grigorie de Nyssa. Sau alți intelectuali, precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie Palama, care îl iau pe om și îl duc chiar în altar, drumul către altar. Această capacitate a intelectualului creștin de a revela poporului – că poporul de asta are nevoie – adevăruri ascunse, certitudini pe care gândirea seculară nu le dibuie și nu le vede, această capacitate remarcabilă a ortodoxiei de a converti intelectul căutător la un intelect slujitor.

Părintele Teologos: Și mai ales un intelect care rezolvă ceva și care iese din cadrele foarte strâmte ale logicii.

Mihai Neamțu: Absolut. Și care acceptă paradoxul ca o formă de crucificare a gândirii seculare și care, poate mai mult, coboară și în inimă prin rugăciune.

Părintele Teologos: Evident.

Mihai Neamțu: Această capacitate a omului înduhovnicit, în biserică, de a înțelege cosmosul, creația, pe de o parte, care este pecetluită de logos. Oriunde ne uităm aici în Athos, peste tot și vedem frumusețea creației lui Dumnezeu. Totul este frumos, pentru că totul are amprenta aici a logosului. Dar de la această contemplație, teoria fizicii… ați vorbit ieri despre pisică.

Părintele Teologos: Da, da

Mihai Neamțu: Ați făcut o contemplație a naturii. Natura pisicii ne spune ceva despre natura feminității, despre natura umană în general, despre nevoia de afecțiune.

Creația ca fereastră către taina lui Dumnezeu

Părintele Teologos: Creația este umbra creatorului.

Mihai Neamțu: Este o fereastră în taină a iconomiei lui Dumnezeu. Și atunci, de la această contemplare a naturii, a creației, putem ajunge la contemplarea creatorului. Mintea umană, în ortodoxie, nu va fi niciodată lipsită, privată, de lucrurile fundamentale. Pentru că, vedeți, Părintele Teologos, percepția pe care ei vor să o creeze – când zic „ei”, mă refer la ideologi – poate ajungem și la asta. Pentru că sunt două tipuri de așezare în lume.

Sunt cei care caută adevărul, binele și frumosul, și sunt cei care caută puterea. Cei care caută puterea sacrifică uneori căutarea, de cele mai multe ori, a adevărului, binelui și a frumosului. Și acceptă urâtul, răul și minciuna în numele puterii. Ăsta este, de fapt, proiectul marxist: „Hai să nu ne mai uităm dacă producem sau nu frumusețe. Hai să vedem dacă avem sau nu puterea”. Și așa se naște… Gândiți-vă că Marx, totuși, l-am citit atent, în 1848 scrie „Manifestul Partidului Comunist” chiar vorbeam cu domnul Petrișor Peiu. Ce echipă minunată ați avut zilele acestea și vă mulțumim pentru ospitalitate.

Părintele Teologos: Pentru puțin.

Mihai Neamțu: Dumnezeu rânduiește lucrurile prin oameni ca dumneavoastră să întărească relația de dragoste între frați.

Ideologiile ca forme de contaminare spirituală

Mihai Neamțu: Vorbeam cu domnul Petrișor Peiu și îi spuneam așa: Lenin l-a citit pe Marx în secolul XIX, dar mai grav, Stalin l-a citit ca seminarist, la Tbilisi, în Georgia, pe Marx. Citea pe sub masă „Capitalul” și „Manifestul Partidului Comunist”. Și dintr-un, seminarist poate credincios, care în orice caz participa la Sfânta Liturghie până la 15-16 ani, el s-a transformat citindu-l pe Marx, într-un brigand, într-un tâlhar, golan pe românește, care n-a avut nicio problemă – vorbesc de Stalin acum, de Dughashvili – să spargă bănci, să fure, să participe la omoruri.

Citindu-l pe Marx își dă seama că, cel puțin pentru el, categoria supremă a existenței este puterea, dar nu este adevărul, nu este frumosul, nu este binele. De ce le spunem asta celor care ne ascultă? Ca să înțeleagă caracterul toxic al unor cărți. Există cărți, există ideologii, există personaje malefice, poate atinse chiar de cel rău. Să nu uităm că Bakunin a dedicat, ca și autorul Soljenițîn, acestui text „Rules for Radicals”. Bakunin, în secolul XIX, dedică cartea lui, „Catehismul unui revoluționar”, lui Satan.

Părintele Teologos: Da, avem Maestrul și Margareta, ceva similar.

Mihai Neamțu: Deci nu există neutralitate metafizică. Ideologiile sunt contaminate. Fie avem dar aici nu este ideologie, ci este o poate filozofie sau o fenomenologie, sau o formă de asumare existențială a căutării înțelepciunii și asta este dimensiunea frumos-umanistă în stilul lui Nicolae Cabasila. Fie avem, din păcate, și asta se întâmplă tot mai mult, o ideologie de tip marxist sau neomarxist care pune puterea în prim-plan. Și când cauți puterea, asuprești. Vrei ca celălalt să fie sclavii tăi, să se teamă de tine, fie că le vorbești de COVID, fie că le vorbești despre război, fie că le vorbești despre alte pericole adevărate sau imaginare, tu vrei să-i domini pe cei din jurul tău prin frică.

Autoîndumnezeirea și tirania ideologică

Părintele Teologos: Pentru că te consideri pe sine Dumnezeu, te autoîndumnezeiești.

Mihai Neamțu: Într-un mod satanic.

Părintele Teologos: În mod satanic, asta înseamnă autoîndumnezeire. Omul este destinat, creat să devină Dumnezeu. Problema nu este asta, si nu se poate schimba. Problema este: devii Dumnezeu împreună cu Dumnezeu cel iubitor prin iubire sau devii Dumnezeu de unul singur prin tiranie?

Mihai Neamțu: Deci fără har.

Părintele Teologos: Fără har, evident.

Mihai Neamțu: Dacă nu e harul, atunci sigur e tiranie. Ce vreau să le spun celor care ascultă – din păcate le spun acest lucru – este că ideile care au apărut în secolul XIX, pe care de pildă, Dostoievski, autor ortodox, le combate, dar nu numai el. Mulți alți gânditori răsăriteni au combătut acestei ideologii și acestei idei ale ateismului occidental.

Genealogia comunismului: De la Revoluția Franceză la bolșevism

Mihai Neamțu: Comunismul nu s-a născut în Rusia. Nu îmi pare rău să reamintesc aceste lucruri. Comunismul s-a născut în spațiul occidental.

Părintele Teologos: Evident.

Mihai Neamțu: Comunismul, de pildă, s-a născut în mintea unor revoluționari francezi. Babeuf a fost unul dintre ei, care au justificat crima, ghilotina, omorârea regelui, omorârea preoților catolici adevărat dar numai puțini preoți. Și Revoluția Franceză prefațează Revoluția de mai târziu a proletariatului, care, din păcate culminează prin Lenin, Troțki și Stalin. Kamenev și, după aceea, Stalin culminează prin Revoluția bolșevică din 1917, care apoi devine o Revoluție internaționalistă și care, din păcate cuprinde cam toate continentele. Dar ideea comunistă s-a născut în Occident. Nu s-a născut în Rusia pravoslavnică, cum spun alții. Nu s-a născut nici în România, nici la Fălticeni, nici la Petersburg.

Părintele Teologos: Nu este produs est-european. Este produs vest-european, a unei societăți depărtate de Dumnezeu, a unei societăți eretice.

Mihai Neamțu: Nu este un produs al civilizației țărănești. Nu este un produs al civilizației ortodoxe. Nu este un produs al Bizanțului. De aceea eu zic că cei care au generat aceste idei în Occident trebuie să facă pocăință. Pentru că morții produși de comunism depășesc orice alt experiment social sau politic.

Părintele Teologos :Așa este.

Mihai Neamțu: Deci gulagul, împreună cu, bineînțeles, revoluția maoistă, împreună cu fenomenul Pitești, împreună cu tot ce s-a întâmplat la Gherla, la Aiud….Și mă bucur că aveți peste tot în chilie aici găsim imaginile părinților mărturisitori: pe Ilarion Felea de la Arad, pe care îl îndrăgim atât de mult.

Părintele Teologos: Mare Sfânt.

Mihai Neamțu: Aveți icoana Sfântului Sofian, pe care l-am cunoscut în tinerețe, când eram și eu student și venea Părintele Sofian la Cluj și vorbea studenților. Deci acești oameni toți au suferit din pricina unei ideologii pe care Vestul, și nu spun în termeni neapărat polemici și simplificatori, Vestul este complicat, Vestul are și lucruri bune și lucruri mai puțin bune – dar, din păcate, lucrul rău care s-a întâmplat în Occident a fost, repet, această răzvrătire în secolul XIX care continuă să definească, cum zicea Heidegger Befindlichkeit, situarea afectivă a omului față de Dumnezeu. E o stare de permanentă revoltă, de permanentă nemulțumire, de faustică contestare, ca să zic așa.

Părintele Teologos: De răzvrătire.

Mihai Neamțu: Răzvrătire a creației în fața creatorului. Și rezultatul final al marxismului cultural, de pildă, este distrugerea tradiției și a patrimoniului spiritual, artistic, a patrimoniului de frumusețe arhitecturală, de frumusețe picturală, de frumusețe lingvistică chiar, pe care cândva, umanitatea le-a putut oferi întregii lumi.

Părintele Teologos: Și trebuie să accentuăm aici că acest marxism se continuă până astăzi prin inversarea unor termeni și prin neomarxism. Adică au văzut că nu se poate prin forță, acum încearcă prin cultură.

Mihai Neamțu: Nu mai vorbim de muncitori, vorbim despre minorități.

Părintele Teologos: Sigur.

Marxismul cultural de la proletariat la minorități

Mihai Neamțu: Proletariatul nu mai reprezintă clasa asuprită, ci minoritățile sexuale, minoritățile rasiale, pe de o parte și pe de altă parte, sigur, majoritățile trebuie demonizate, nu neapărat posesorii de capital. Asta este revoluția culturală. De la Gramsci până astăzi o vedem în universitățile din Occident, din Europa, dar mai nou și din România. Este un angajament, dacă vreți, care nu are nimic de-a face cu cunoașterea. Deci, studentul de pildă, în clasa a XII-a, când noi ne mai întâlneam la liceul „Moise Nicoară” din Arad, noi citeam cărți. Studentul sau, mă rog, absolventul de liceu sau studentul din anul I. La 18 ani eram deja studenți, nu? Amândoi. Studentul era atunci chemat să studieze, să cerceteze scripturile, să cerceteze marile texte ale marilor gânditori.

De aceea, Biserica Ortodoxă nu întâmplător, zic eu, la Voroneț, dar cred că și la Moldovița și mai ales la Sucevița, îi pune pe filozofi în exteriorul bisericii, îi pune prim-plan. Acolo ei dibuiau logosul, prezența logosului în istorie. Și, în loc să facem același demers astăzi, pe care noi l-am făcut în tinerețea noastră, vedem copii de 18 ani chemați doar la revoltă, la o stare de contestare absolută a părinților. Deși Biblia spune că trebuie să-ți cinstești părinții: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”, studentul de astăzi este chemat, din păcate, de către profesorat, de către ideologi, este chemat la revoltă. Ori tu nu poți, în starea de revoltă să cunoști nimic. În starea de mirare, nu tavma, în starea aceea de…

Pentru porunca invocată în Decalog, vedeți Ieşirea – Capitolul 20. Pentru o discuție aplicată despre freudomarxism, marxism cultural și neomarxism în cheie contemporană, vedeți Neomarxismul și Ortodoxia: Familie, bioetică, transumanism.

Frumusețea odihnitoare a lui Dumnezeu

Părintele Teologos: Dumnezeu este minunat, face minuni și este cunoscut prin starea de minunare.

Mihai Neamțu: Exact. În starea aceea de inocență a copilului, când te întrebi…în familia noastră avem un copilaș de 11 luni.

Părintele Teologos: Sa-ți trăiască!

Mihai Neamțu: Și îl văd cu starea aceea de totală puritate și de inocență, cum scrutează lumea și cum se miră de orice: o pisică îl uimește, o floare îl îmbată prin frumusețe, prin parfum. Deci starea copilărească de reverie în fața naturii, de uimire, pe care, iarăși, un personaj de talia lui Tarkovski ne-a învățat să o redescoperim, acea stare este specifică căutătorului. Ideologul nu are nevoie să caute, nu are nevoie de mirări, el trăiește doar în certitudini, care sunt certitudini false, sunt certitudini bazate pe exercițiul acesta al rezumatului. Știți, Wikipedia a înlocuit cărțile. Nu mai citim o carte, citim doar ce spune Wikipedia într-o direcție, bineînțeles, conotată.

Părintele Teologos: Sigur, evident. Ideologic.

Mihai Neamțu: Citim, atunci avem cultura rezumatului, citim ce ne spune ChatGPT, ce ne spune Wikipedia despre unul sau altul. Am aflat de pildă, de la unii că dvs. sunteți portavocea Kremlinului.

Părintele Teologos: Serios, multumesc.

Mihai Neamțu: Mă scuzați, dar sunteți compania altor prieteni. Atunci, dacă tu iei de bună ce spune X sau Y despre un om și nu mai faci cercetarea la surse, ca am vorbit și ieri despre asta, nu te mai duci la obârșii, la izvor, cum spunea Lucian Blaga. Atunci trăiești în înșelare. Și în această înșelare generalizată, produsă prin atitudinea superficială – fiindcă ați vorbit ieri despre nivelare, despre aplatizare, despre o lume fără relief – o lume reală, cum este chiar lumea din jurul nostru, are niște varietăți. Și omul intelectual, în mod special, omul inteligent, este chemat să restituie diferențele. Această pluralitate morfologică. Totuși, există un specific românesc al ortodoxiei, există un specific grecesc al ortodoxiei, există un specific slav al ortodoxiei. Chiar americanii pot vorbi despre ortodoxia americană.

Părintele Teologos: Sigur. Evident.

Mihai Neamțu: Părintele Josiah Trenham exprimă o anumită formă, dacă vreți, chiar californiană de ortodoxie. Ei bine, faptul că tu ai acces la nuanțe exprimă o raportare corectă și inteligentă la realitate.

Părintele Teologos: Și mai ales că e vorba de frumosul lui Dumnezeu, care este o complexitate odihnitoare. Nu este vorba, pe de o parte, nici de o complexitate stresantă și, pe de altă parte, nici de o monotonie.

Mihai Neamțu: Păi da, Dumnezeu a creat curcubeul. Nu, iertați-mă, mișcare LGBT. Ei au confiscat curcubeul, dar Dumnezeu a dat curcubeul ca semn al legământului cu un scop. Ei asta fac: falsifică tot ceea ce este sacral, tot ceea ce este dumnezeiesc este caricaturizat. Instituția familiei, de pildă, căsătoria – parte bărbătească, parte femeiască – așa ni se spune în cartea „Genezei” capitolul 1, versetul 27. Ei bine, vin și mai maimuțăresc această definiție și spun: Nu, parte bărbătească și parte bărbătească și ce vrem noi în plus”. Această maimuțărire permanentă pe care ei o fac ideologii realității create de Dumnezeu este semnul falsității. Și știm că tatăl minciunii este chiar diavolul. Această minciună se împânzește. Dumneavoastră ați vorbit despre această epidemie a păcatului. Păcatul se manifestă în multe feluri, dar cea mai gravă manifestare a păcatului este falsificarea conștiinței, falsificarea condiției și a existenței.

Victoria minciunii și dedublarea omului

Părintele Teologos: Victoria minciunii este ultima victorie a răului. Este cea mai mare victorie a răului.

Mihai Neamțu: Cineva spunea, și nu cred că greșea: inclusiv păcatul curviei, care este un păcat grosier care se promovează astăzi. Nu e, în sine – iertați-mă că spun asta de față, sper sa nu smintesc pe nimeni – nu în sine plăcerea este condamnabilă acolo, ci falsificarea relației cu celălalt.

Părintele Teologos: Distorsionarea.

Mihai Neamțu: Nu, trebuie să minți. Tu trebuie să minți ca să ascunzi păcatul. Și, trăind in minciună, ajungi să te dedublezi. Ajungi să fii un ghem de contradicții. Ori omul eliberat de patimi – asta ne spune ortodoxia – omul care s-a întâlnit cu Hristos și care s-a dezbrăcat de Adamul cel vechi el trăiește în lumină. Și această lumină, sigur, îl revelează pe Dumnezeu, pe de o parte, revelează bunătatea creației, pe de altă parte și îi transmite în jur numai emoție pozitivă, nu?

Părintele Teologos: Și mai ales că el devine drept. Omul drept este omul eliberat de patimi.

Mihai Neamțu: Deci e vertical.

Părintele Teologos: Vertical. Pentru că altfel omul este strâmbat.

Mihai Neamțu: E cocoșat. Incurvatus spune Augustin.

Părintele Teologos: Evident.

Mihai Neamțu: Adică încovoiat înspre sine.

Părintele Teologos: Atras de diferiți centri de atenție, de diferiți magneți care sunt patimile. Atunci omul este intr-o stare distorsionată, într-o distorsiune existențială. In clipa în care omul scapă de aceste aceste funii care îl trag, acești magneți care îl trag în diferite părți, omul devine drept. Asta înseamnă îndreptat.

Mihai Neamțu: „Ia-ți patul tău și umblă”. Deci atunci el poate să umble. Abia atunci poate să umble, pe două picioare.

Verticalitatea și nepătimirea

Părintele Teologos: Nepătimirea înseamnă dreptatea.

Mihai Neamțu: Și verticalitatea.

Părintele Teologos: Verticalitatea. Când spune că Sfinții Ioachim și Ana erau drepți, nu înseamnă că erau fără de păcat – nu există om fără de păcat – dar erau de patimi se despătimiseră, adică erau drepți, erau liberi de patimi. Sigur că mai făceau ei păcate, așa ca orice om, dar erau verticali, erau drepți, erau, hai să spun așa, semănau foarte mult cu arhetipul lui Adam înainte de cădere.

Mihai Neamțu: Absolut. Ce-mi place în pledoaria dumneavoastră, fiindcă vă urmăresc de mult timp, ne știm de foarte mult timp, dar de câțiva ani vă urmăresc, mai ales din pandemie am început să vă urmăresc atent, este faptul că le oferiți oamenilor o viziune despre ortodoxie care nu exclude dialogul cu lumea modernă, nu exclude acceptarea unei tehnologii avansate. Folosim niște camere de luat vederi, folosim niște microfoane, nu ne e rușine de asta, Dar, atenție, deși folosim aceste tehnologii, care sunt creația minții umane, spune Părintele Sfântul Grigorie de Nyssa, că epinoia, capacitatea imaginativă a intelectului, este un dar al lui Dumnezeu. De aceea putem să inovăm tehnologic, putem să inovăm lingvistic, putem inova artistic. E de la Dumnezeu. Dar noi nu ne lăsăm subjugați de aceste instrumente. Le folosim cât putem – podcasturi și așa mai departe – pentru a da un mesaj lumii.

Căutarea lui Dumnezeu ca răspuns la nihilism și cinism

Mihai Neamțu: Și atunci, la întrebarea: care este soluția în fața nihilismului? Care este soluția în fața nu numai a nihilismului, ci și a cinismului? Avem, pe de o parte, dacă vreți, un nihilism pentru masă, care este rezultatul adicțiilor. A explicat foarte bine fratele Virgil, pot să spun, da?

Părintele Teologos: Da, da, sigur cum sa nu.

Mihai Neamțu: Virgil Gheorghe, prietenul nostru, senatorul – ar trebui să spun Virgil Gheorghe Vlăiescu este numele lui de buletin – a explicat foarte clar și mă bucur că l-ați avut ca invitat. Este o lumină, este darul Muntelui Athos în Parlamentul României și ne bucurăm. El nu ne aude acum, că el nu se uită la podcast-uri, dar ne bucurăm. Vă spun sincer, mă bucur, nespus că fratele Virgil este în Senatul României, este o lumină într-o mare de întuneric. Și faptul că el a explicat de atâtea ori cum se subjugă un popor prin adicții…

Părintele Teologos: Sigur

Mihai Neamțu: Un popor care este lăsat să se înfrupte din toate: din mâncare stricată, din fast food, din pornografie, din absolut tot ce înseamnă lucru vătămător. Asta paralizează inițiativa, pe de o parte.

Dar ceea ce noi urma să discutăm – și am reușit într-o anumită măsură să dibuim – este că dincolo de ceea ce face poporul de rând, anume această cădere permanentă în patimile grosiere, avem și o cădere a intelectualității într-o stare de înșelare și, dacă vreți, de cinism. Uitându-mă, și nu dau nume, că nu vreau să fac asta, dar totuși, chiar și la unii dintre foștii mei mentori, că nu-i mai pot numi astăzi mentori, oameni care mi-au plăcut printr-o stilistică anume a prozei lor, știau sa scrie un eseu atractiv, aveau un dar, o ușurința a comunicării.

Dar totuși, cea ce am văzut este că fundamental ei cad la final în melancolie și în cinism. Adică nimic nu îi mai uimește, nu au capacitatea de a admira, nu pot să mai vadă dincolo de orizontul lor destul de strâmb, nu mai pot să vadă posibilitatea asta unei înnoiri, a unei împrospătări.

Ortodoxia între tradiție și modernitate despre sacru, libertate și criza intelectuală

Mihai Neamțu: Și mă gândeam așa: între Charlie Kirk, care a admirat-o pe Maica Domnului, cel care chema preoți ortodocși în podcasturi și care era protestant, dar care totuși a privit cu nădejde spre Mântuitorul, întotdeauna cu dragoste, cu nădejde și cu credință. Între Charlie Kirk și intelectuali fandosiți, iertați-mă, care ne explică de 35 de ani că România este un accident, o țară neprimenită și de mâna a 14-a, care ne explică că ortodoxia e o formă depășită iarăși de creștinism, care trebuie diortosită. Cum? Prin schimbarea calendarului.

Mihai Neamțu: Prin raportarea la Occident, într-un aggiornamento perpetuu.

Părintele Teologos: Da, da prin laicizare. Ferească Dumnezeu!

Mihai Neamțu: Prin laicizare, da, prin deschiderea față de unii au cerut o pastorație a homosexualității și așa mai departe. Această abordare, pe care eu o văd la intelectualii noștri – iertați-mă – lipsiți de viața duhovnicească, această raportare disprețuitoare pe de o parte față de popor, dar și arogantă față de înaintași, ne duce într-o paralizie și într-un blocaj mental absolut. Ori tinerii, și sunt o grămadă de tineri deștepți în România, căutau modele. Și gândiți-vă că, pe vremuri, îl aveam pe Părintele Dumitru Stăniloae. Orice credem despre teologia lui, care poate are pe ici, pe acolo, nuanțe scolastice, dar care rămâne filocalică și adâncă în tip.

Părintele Teologos: Foarte bună.

Mihai Neamțu: Exact, încadrată și ancorată în etosul părinților, Părintele Stăniloae dialoga cu Heidegger. Părintele Stăniloae dialoga cu Lévinas, Părintele Stăniloae dialoga cu Binzangăr, adică cu un mare psiholog al vremii lui. Avea capacitatea de a înțelege categoriile lumii occidentale, de a le integra, de a le reinterpreta, de a le resemantiza și, într-un fel, de a le transfigura. Adică de a boteza, dacă vreți, lumea aceasta seculară în apele credinței ortodoxe. Dacă ne uităm la Crainic, vedem același demers. O să spun ceva care o să vă uimească. Până și, îndrăznesc să spun, oameni care erau oarecum tangenți în relațiile lor cu biserica. Nu erau neapărat în biserică, ci în marginea ei.

Lucian Blaga sau Mircea Eliade se raportau la sacru, se raportau la realitatea transcendentă cu o anumită reverență. Sigur, Blaga a greșit. Marele anonim. El s-a descoperit pe sine ca fiind „Tatăl nostru”. „Tatăl nostru care ești în ceruri”. Dar totuși, dacă te uiți la filozofia lui Blaga, care spune că omul trăiește într-un mister și revelare…

Părintele Teologos: Evident.

Mihai Neamțu: Îți dai seama că există o nuanță religioasă în gândirea lui. Dacă te uiți la felul în care el interpretează sofianicul, categoria ortodoxiei în spațiul arhitectural, îți dai seama că, într-un fel sau altul, Blaga a avut un comerț cu Bulgakov, cu Florenski, a avut un comerț cu gânditorii ortodoxiei de secol XIX și XX. Dacă te uiți la Eliade, de pildă, care spune… ce spune Eliade?

Eliade spune ceva foarte important și simplu în același timp. El spune, spre deosebire de gânditorii istoricizanți, el spune așa: nu doar omul arhaic îl caută pe Dumnezeu. Sacrul nu este o categorie a lumii vechi, premoderne, arhaice și tradiționaliste. Nu. Sacrul este o categorie ontologică și omul are nevoie de sacru în fiecare epocă. Lucrul ăsta este revoluționar. Asta ne spune că Peter Thiel îl caută pe Dumnezeu, poate nu unde trebuie.

Părintele Teologos: Da, exact, îl caută ,bineînțeles.

Mihai Neamțu: Dar îl caută pe Dumnezeu. Jordan Peterson îl caută pe Dumnezeu. Sigur, uneori găsește o firida și descoperă chiar lumina ortodoxiei. Toți oamenii îl caută pe Dumnezeu și nu este inactuală această căutare. Nu este redundantă, nu este, dacă vreți, secundară.

Părintele Teologos: Esența omului este esența religioasă, este chipul lui Dumnezeu din om și asta face diferența principală între om și maimuță, de fapt.

Mihai Neamțu: Absolut. Regnul animal e depășit prin această stare, spuneam, de căutare, de așezare între mister și revelare, spunea Blaga. Deci, faptul că, de pildă, în pandemie, ce ne-au zis? Uneori aplaudați chiar de către, mă doare să spun asta, da? Pot să spun?

Părintele Teologos: Poti să spui. Da, da.

Mihai Neamțu: Oamenii ai bisericii, da? Da. Deci, ei – când zic „ei”, mă refer la establishment, mă refer la cei care erau atotputernici, atunci ca și azi – ce ne-au spus? „Domnule, a merge la biserică nu e un lucru important. Este o nevoie secundară. A merge la liturghie nu este obligatoriu”, mai ales când au interzis Paștele.

Părintele Teologos: Da, da.

Mihai Neamțu: Să știți că m-am răscolit foarte tare. Eu am fost, în noaptea de Paște am fost la biserică, la liturghie.

Părintele Teologos: Să îți ajute Dumnezeu!

Mihai Neamțu: Bineînțeles, încălcând regulile pandemiei. Dar faptul că ei au considerat, într-o țară ortodoxă cu 20 de milioane de suflete, care de regulă, măcar de Paști, se duc și iau lumina…

Atâta știe, chiar și cel mai – dacă vreți – indolent creștin ortodox: știe că trebuie să fie acolo de Paști. Faptul că ei au interzis Paștele, cred că prima oară în istoria României sau prima oară în istoria ortodoxiei de limbă română s-a întâmplat să se interzică Paștele pe o suprafață atât de largă, printr-un dictat al lui Klaus Iohannis și al Bruxelles-ului. Faptul ăsta îmi spune că ei au privit nevoia de sacru – mă exprim în termeni de fenomenologie religioasă de tip Eliade – ca fiind o nevoie fictivă sau, dacă vreți, terțiară sau secundară, în orice caz, nu principală. Și asta ne spune că ei schimbă definiția umanității, sub ochii noștri.

Părintele Teologos: Evident.

Mihai Neamțu: Și elimină nevoia de religios. Eliminând nevoia de religios, apar patologiile. Și le vedem manifestându-se din plin.

Părintele Teologos: E o mare problemă, pentru că vezi, religiosul nu este o problemă de alegere. În clipa în care avem o mașină, de exemplu, eu aleg modelul ăsta de mașină, pentru că eu cred că e mai bun. Tu alegi alt model de mașină.

Mihai Neamțu: Da, unul e la munte, altul e la mare, fiecare cu nevoia lui.

Părintele Teologos: În cazul lui Dumnezeu nu-i problemă de alegere, pentru că dacă nu îl alegi pe Dumnezeu te chinui. Și asta nu pentru că Dumnezeu te pedepsește, ci tu însuți te pedepsești, pentru că Dumnezeu este generatorul existenței tale plenare. Și, in clipa în care te scoți din acest generator, te stingi, mori, dispari pe cât este cu putința unui suflet veșnic.Și din păcate oamenii nu înțeleg treaba asta.

Mihai Neamțu: Iadul este absența relației.

Părintele Teologos: Sigur. Absența relației cu Dumnezeu.

Mihai Neamțu: Relației cu Dumnezeu și cu celălalt. Pentru că tot Virgil ne-a explicat: patimile de fapt, ajung să te însingureze. Deci ești atât de împătimit, ești prins în capcana asta a consumului – bineînțeles de imagine, a consumului de droguri, a consumului de, până la urmă, conținut vătămător – încât nu-i mai vezi pe ceilalți.

Părintele Teologos: Așa este.

Mihai Neamțu: Și nu mai ai disponibilitate să construiești o familie, să construiești o prietenie, să construiești o relație cu un mentor. Toată această nebunie a lumii moderne… îmi iau această îndrăzneală, iertați-mă, de a spune că Occidentul este pătruns de o nebunie în zilele noastre.

Părintele Teologos: Sigur, păi avem pandemia bolilor de nervi, care există.

Mihai Neamțu: Absolut. Și deci e o nebunie la propriu, diagnosticată.

Părintele Teologos: Diagnosticată, caz clinic.

Mihai Neamțu: Deci nu este o metaforă.

Părintele Teologos: Nu, nu.

Mihai Neamțu: Această lume occidentală din care alții au făcut chiar în biserică – ceea ce mă șochează – un fel de vițel de aur. Nu mai poți să spui că ești dezamăgit de Comisia Europeană fără să te trezești etichetat. Este o boală. Gândiți-vă că părinții, chiar dacă au sprijinit proiectul bizantin, ei au sprijinit proiectul civilizației, niciodată n-au idolatrizat structurile de putere. Adică un mare sfânt ca Ioan Gură de Aur găsea resurse să mai critice derapajele unei împărătese.

Părintele Teologos: Sigur. Da.

Mihai Neamțu: Să nu uităm ce a făcut Ambrozie din Milan: l-a criticat pe Teodosie pe față. I-a spus, „Pocăiește-te” și i-a pus chiar cenușă în cap, la propriu, si i-a zis dacă nu intri cu cenușă, după ce a masacrat șapte mii de bărbați în Tesalonic. Știți că s-a întâmplat această nenorocire. El intră în Catedrala din Milan într-un sac cu cenușă. Asta înseamnă că niciodată biserica n-a pierdut funcția profetică. Deci, cu atât mai mult, dacă ei criticau instituțiile de putere care erau poleite cu elementul creștin…

Părintele Teologos: Și mai ales că, pe vremea respectivă aveau drept de viață și de moarte. Adică împăratul avea o putere mult mai mare ca și astăzi.

Mihai Neamțu: Da, era oarecum un tiran, să spunem.

Părintele Teologos: Tiran, sigur.

Mihai Neamțu: Putea să decidă exact care e finalitatea vieții cuiva. E bine, cu atât mai mult astăzi, biserica ar trebui să redescopere conștiința profetică. Ori eu, când văd teologi care – iertați-mă – aplaudă toate măsurile luate, fie de statul român, fie de statul federal de la Bruxelles, eu sunt șocat, adică nu-mi vine să cred. Pentru asta s-a răstignit Hristos? Ca noi să aplaudăm toate măsurile lumești? Și lumea o să zică: „Da, dar și tu l-ai lăudat pe Donald Trump”. Eu nu l-am lăudat pe Trump în sine, ca persoană, că nu-i cunosc viața și nu pot să fac aprecieri privind viața privată, mai ales a unui om daca trăiește mai ales la șapte mii de kilometri. Dar apreciez politicile unei echipe, unui om, unui președinte care mă lasă pe mine să fiu liber. Așa și, dacă nu mă înșel, nu? Lactanțiu aplauda niște măsuri ale unor împărați păgâni care mai dădeau un respiro bisericii.

Părintele Teologos: Sigur.

Mihai Neamțu: Nu întotdeauna a fost persecuție atât de acută ca pe vremea lui Nero sau ca pe vremea lui Decius sau ca pe vremea lui Dioclețian. Au mai existat momente de respiro. Așa și eu spun: da, alegerea lui Trump a fost un moment de respiro pentru conservatori, pentru creștini. Nu înseamnă că Donald Trump este un nec plus ultra, un fel de model, un azimut.

Părintele Teologos: Sfânt în biserică.

Mihai Neamțu: Un azimut, da, exact, un reper pentru noi. Nu. Există, culmea, în mediul protestant, tendința de a-l privi pe Trump așa îl cum privesc mulți ortodocși pe Sfântul Constantin cel Mare. Deși, iarăși diferențele sunt semnificative. Dar mă întorc puțin la discuția noastră despre patimi si la această situație în care ne aflăm. Deci, încă o dată, intelectualitatea, în 1989 a descoperit ortodoxia. L-am avut pe Ioan Alexandru, știți că era senator de Arad. Fac aceste referințe nu ca să vă răscolesc trecutul, că nu e cazul un monah a murit față de trecutul său, doar spun istoric, ca să se știe.

Deci noi aparținem unei generații care, sub o formă sau alta, s-a întâlnit cu o trezire spirituală care a însemnat Părintele Teofil Părăian călătorind în stânga și în dreapta, ținând conferințe studenților. Ioan Alexandru, teolog, poet și filozof, dacă vreți, și politician, care în Parlament venea cu crucea în fața minerilor și vorbea despre Dumnezeu. Am constatat, în Piața Universității, cum Părintele Stăniloae sau Părintele Galeriu puteau să vină și să rostească rugăciuni de binecuvântare a acelei adunări. Vedeam, în anii 90 cum oamenii se îngenuncheau – la propriu – în momente tainice și chemau și implorau binecuvântarea lui Dumnezeu peste popor. Acele momente au constituit, au cristalizat, dacă vreți, o conștiință religioasă post-comunistă, din punct de vedere strict istoric, care pe noi ne-a impactat masiv. Suntem de acord cu asta?

Părintele Teologos: Da, sigur, evident.

Pentru un reper actual despre actualitatea Crezului niceean și ecoul lui în dialogul public, vedeți Ortodoxia în centrul atenției – Scrisoarea papală.

Ortodoxia ca dar și moștenire culturală între elite, tradiție și convertirea intelectualilor

Mihai Neamțu: Suntem produsul rugăciunilor celor din închisori, suntem produsul manifestării religioase depline a unor teologi de talia Părintelui Constantin Galeriu, a unor teologi de talia Părintelui Dumitru Stăniloae, care ne-au fost oferiți ca dar de către Dumnezeu.

Părintele Teologos: Sigur. Da, da.

Mihai Neamțu: Pentru că și Petre Țuțea a fost un fel de teolog laic, până prin anii 95-97-2000. În anul 2000, nu știu dacă am intrat într-un nou mileniu și s-a schimbat ceva. Când am început să simțim complexele astea de inferioritate față de țările occidentale… Vai, noi nu avem autostrăzi. Sigur, putem face autostrăzi, dar asta nu-ți schimbă starea lăuntrică. Putem să facem ca instituțiile să funcționeze mai bine. Trebuie să combatem corupția. Nici eu nu sunt de acord cu șpaga.

Nu mi se pare normal să dai cuiva un plic ca să te trateze de o boală. Nu mi se pare normal să dai un plic mai gros ca să primești un job. Nu mi se pare normal. Deci și noi, creștini, combatem aceste maladii, să spunem, ale vieții sociale. Dar nu trebuie din cauza acestor maladii, să uităm ce ni s-a oferit înainte și anume ni s-a oferit cel mai mare dar, din punctul meu de vedere. Mă tot gândeam: domnule, și dacă aș fi fost protestant sau dacă aș fi fost ateu, aș fi recunoscut că ortodoxia are niște niște profunzimi inegalabile.

Părintele Teologos: Evident.

Mihai Neamțu: Nu există manifestări ale creștinismului care să depășească – vorbesc numai ca adâncime a textelor. Dacă citești Ambigua, rămâi trăsnit. Dacă citești Grigore de Nyssa, „De Vita Moysis”, pur și simplu zici: iei ceva acolo extrem de profund, îndepasabil, dacă vreți. Și atunci, ortodoxia este cel mai mare dar pe care poporul român l-a primit. Și nu o spun demagogic, nu o spun… atenție, este un dar pe care eu însumi nu știu să-l primesc cu adevărat în viața mea, dar măcar am conștiința că rezultatul întâlnirii unui om și a unui popor cu ortodoxia este magnific. Adică am conștiința că biserica este un laborator duhovnicesc prin care, dacă ști să treci cu chibzuință, la capătul acestui parcurs ieși luminat. Această conștiință, pe care trebuie să o păstram, ar trebui să fie si conștiința elitelor.

Elitele intelectuale și elitele politice s-au lepădat, la un moment dat, de darul pe care l-au primit. Darul acela, al anilor 90, a fost uitat, a fost îngropat. Și am început să cântăm în hora asta a federalizării europene: „Ne trebuie doar o cupolă pentru toate popoarele, să existe o singură structură de putere care decide ea la Bruxelles, în numele nostru”. Și încet-încet am uitat specificul românesc, am uitat frumusețea viețuirii simple a țăranului, am uitat bogăția poeziei lui Coșbuc și a lui Goga, am uitat frumusețea -îndrăznesc să spun -chiar a muzicii populare sau a muzicii tradiționale. Mă gândesc la un Grigore Leșe, care sigur s-a hrănit probabil, dintr-un etos ancestral. Mă gândesc, dacă vreți, la Enescu, mă gândesc la Porumbescu.

Ei toți s-au născut într-un neam de țărani care știau să cânte un dor, să cânte o dragoste într-un mod autentic și pur. Dacă ne uităm la manelele de azi și le comparăm, și din punct de vedere al versurilor, și din punct de vedere al mesajului, și din punct de vedere al ritmurilor, dacă le comparăm pe acestea, din urmă, cu cele de dinainte, ne crucim când vedem distanța între ele.

Părintele Teologos: Evident, sigur.

Mihai Neamțu: Elitele, din punctul meu de vedere, care au început să-l ia peste picior pe Eliade -legionar – să-l considere pe Goga un fascist, să-l considere pe Eminescu un sifilitic… iertați-mă, dar așa este prezentată imaginea lui Eminescu. Ce-au făcut elitele? Au descurajat tinerii. Și avem tineri în jurul nostru, tineri de 18-20 de ani, olimpici la limba greacă și așa mai departe. În loc să se uite cu admirație la aceste figuri tutelare ale culturii române, au început să se uite cu un fel de dispreț: „Stai domnule, că și erau niște păcătoși, erau niște oarecare”.

Dar dacă eu te pun pe tine să scrii o scrisoare precum „Scrisoarea I”: „La început pe când ființa nu era nici neființe, pe când toate erau lipsă de viață și voință…. Tu nu poți să articulezi un mesaj de adâncimea celui rostit de Eminescu. Tu nu ești în stare să te duci cu atâta sfială cum se ducea Goga sau cum se ducea – îmi permis să spun- chiar Radu Gyr, spre suferința celui care fusese cândva în temniță pentru crezul său. Și, atunci, dacă tu nu ești în stare să produci ceea ce au produs înaintașii, de ce nu te smerești? Ori această dispariție a încrederii în forța culturii române de a modela niște suflete, această dispariție a admirației ca stare duhovnicească, dacă vreți… Ce-a permis? Introducerea cinismului ca dispoziție afectivă generală. Anume: „Știi ceva, nu e nicio diferență între -iertați-mă – un manelist și un poet interbelic”. Și pentru că am ajuns să nivelăm, să aplatizăm..

Părintele Teologos: Sa asfaltăm.

Mihai Neamțu: Să asfaltăm această conștiință istorică, suntem unde suntem. De aceea eu fac o pledoarie pentru revenirea la marile cărți, pentru revenirea la o atitudine de admirație față de înaintași. Nu într-un sens idolatru, nu într-un sens lipsit de discernământ, dar cu această conștiință că noi tot suntem, repet, ardeleni și știm că Țichindeal – vorba lui Eminescu, da? – Țichindeal a dat numele unui liceu pedagogic din Arad.

Părintele Teologos: Sigur.

Mihai Neamțu: Moise Nicoară a dat numele unui alt liceu din Arad. Știm că acești înaintași ai noștri ne-au dat cultura română, ne-au dat limba română, pentru că avem această stare, spuneam, de recunoștință și de admirație față de înaintași. Cred că putem să fim mult mai bogați decât cei care refuză această moștenire. Mai e un lucru pe care vreau să-l spun legat de intelectual și biserică.

Gândiți-vă la un personaj, știu că adesea contestat în lumea ortodoxă. Și anume, gândiți-vă la Augustin. Augustin din Hippona a fost un intelectual din Cartagina, din nordul Africii. Augustin a fost un traseist, ideologic vorbind. Adică, omul s-a dus să vadă cum e cu maniheii, s-a dus să vadă cum e cu școala scepticilor, s-a dus să vadă cum e cu epicureii, fiindcă a trăit la 17 ani, avea mari probleme. Fiul lui s-a născut dintr-o relație, putem spune, adulteră. La un moment dat, el îl întâlnește pe Ambrozie prin mijlocirea Monicăi, mama lui.

Părintele Teologos: Mama lui.

Mihai Neamțu: Și Ambrozie vede că e arogant și nu stă de vorbă cu el. Pur si simplu, Monica îl ia de mână. Asta aflăm în Confesiuni. Apropo de marile cărți, sunt totuși niște cărți care trebuiesc citite. Și Ambrozie îl refuză prima oară pentru că simte că nu are o stare de deschidere duhovnicească și îl trimite ulterior să mai citească. Și anume să citească „Noul Testament”. De aceea, el la un moment dat, știți, aude vocea aceea: Tolle, tolle, lege – „Deschide, deschide și citește”. Și dă de un pasaj din Romani: „Nu un bețiv, nu un desfrânat, se află în împărăția lui Dumnezeu”. Și apoi să citească nu numai „Biblia” – ceea ce este un mesaj foarte important pentru toți cei care îmi ascultă – ci să citească și „Patristica”, culmea, de limbă greacă sau de limbă latină. S-a tradus atunci, în secolul IV „Vita Antonii”, „Viața lui Antonie”, în limba latină, și el citește „Viața Sfântului Antonie cel Mare”. Când citește „Viața Sfântului Antonie cel Mare”, Augustin își dă seama că un intelectual de soi – totuși el era un retor excepțional…

Părintele Teologos: Sigur.

Mihai Neamțu: El era cel mai înzestrat intelectual al generației sale. Un intelectual care putea să-l citească pe Plotin fără probleme, care îl înțelegea pe Platon și pe Aristotel. Un intelectual care îl asimilase pe Cicero – vorbesc de Augustin – citește „Viața unui țăran”, Antonie cel Mare, și își dă seama că trebuie să se lepede, să devină creștin, să devină chiar mai mult: călugăr. Și în felul acesta, după o pocăință îndelungată, se duce a doua oară la Ambrozie, de data asta ca să se boteze. Și se botează în Milano. Undeva, în subsolul catedralei de azi din Milano există, un baptisteriu unde s-a botezat Augustin. Se botează împreună cu fiul său Adeodatus – darul lui Dumnezeu – și începe o nouă viață. Viața unui teolog care a făcut și greșeli. În opiniile sale teologice pot fi găsite niște teologumene, poate nu contestabile.

Părintele Teologos: Evident.

Mihai Neamțu: Dar care, atenție, a schimbat la față Occidentul, pentru că a întors Occidentul cu fața spre Hristos. Faptul ăsta, că intelectuali din secolul IV-V se întâlneau cu un monah, fie și prin intermediul unei cărți, și schimbau radical viața, devenind intelectuali slujitori ai Bisericii lui Hristos, ar trebui să ne pună pe gânduri pe noi toți. Nu există o scuză: dacă ești intelectual, dacă ai două doctorate, dacă ai studii de master și de licență la cea mai bună universitate la Sorbona, la Cambridge, sau la Oxfoford nu există o scuză pentru că tot ce ai făcut tu în secolul XX sau în secolul XXI nu depășește nivelul de competență cognitivă, analitică și sintetică a unor minți precum Ioan Damaschinul sau Augustin din Hippona. Doar că diferența între tine și aceștia pe care am pomenit este că cei din urmă, pe care am pomenit, anume un Augustin…

Părintele Teologos: Mai ales Sfântul Ioan Damaschin.

Mihai Neamțu: Sau Sfântul Ioan Damaschin au lăsat în urmă operele lui Aristotel și au luat Evangheliile ca reper.

Fericirea veșnică și sensul vieții în Hristos

Părintele Teologos: Oameni buni, trebuie sa știți că Hristos este Dumnezeu atotputernic, atotinteligent, cel care a înviat, care a rezolvat toate problemele omenirii, inclusiv problema morții, problema decadenței. Și, din cauza asta, nu trebuie să avem complexe de inferioritate, nu trebuie să idolatrizăm Vestul, nu trebuie să credem că prin păcate, prin patimi, o să reușim, chiar dacă aceste patimi și aceste păcate ne oferă o mică plăcere, dacă doriți, o mică satisfacție, care, de fapt, aceasta este o himeră. Pentru că plăcerea adevărată este Harul lui Dumnezeu, nu este o reacție chimică. Pentru că niciodată o reacție chimică nu poate să împlinească persoana umană.

Și, din cauza asta, trebuie să știți că dacă omul nu are ca sens Hristos și Învierea, omul rămâne fără sens. Și din cauza asta. cred că acești oameni sunt cinici și, de fapt, ei sunt învinși încă, înainte de a-și începe drumul către Dumnezeu. Pentru că ei s-au rupt de Dumnezeu și, din cauza asta, România va fi liberă numai prin Dumnezeu. Altfel se îndreaptă – după cum se și îndreaptă la ora asta, din păcate – să fie o colonie, deocamdată economică.

Mihai Neamțu: Și ideologică din păcate.

Părintele Teologos: Din păcate și ideologică. La un moment dat o să fie și o colonie -ferească Bunul și Sfântul Dumnezeu – o colonie politică a Imperiului European.

Părintele Teologos: Ferească Bunul și Sfântul Dumnezeu!!

Mihai Neamțu: Intelectualii, dacă tot e să închidem, care au curajul să meargă – cum s-a dus Dostoevski la Optina Pustin – să meargă să caute și să cerceteze viețile celor desăvârșiți, care lasă întreaga lor operă să fie fecundată de prezența acestui Logos care s-a întrupat în persoana lui Iisus Hristos. Acești intelectuali mai au o bucurie la final, chiar și după moarte.

Gândiți-vă că Dostoevski s-a tradus în 170 de limbi străine.Gândiți-vă că există fan club Dostoevski în Japonia, că sunt oameni care au cunoscut ortodoxia prin Dostoevski, care, s-a lăsat interpelat de Evanghelii în momente de angoasă, de chin, de suferință, mai precis în Tobolsk, când el era la minus 40 de grade, deja deținut politic, și mai târziu în Semipalatinsk, când era un ofițer, tot așa, la marginea de Imperiu Rus cu Mongolia. El citește mai ales Evanghelia după Ioan și se lasă cucerit de figura lui Iisus Hristos, care este răspunsul la toate provocările.

Minunea care se petrece în viața unui cărturar care renunță să mai fie fariseu este că, după ce Hristos pătrunde în opera lui, în mintea lui și în viața lui, toate darurile sale sunt înmulțite înmiit, dacă nu cumva chiar și mai mult. Și această realitate istorică despre care noi vorbim e, repet probată de pasiunea, de fascinația pe care o trezește până astăzi. În 2025, Dostoevski continuă să trezească fascinația unor intelectuali precum Jordan Peterson și nu numai.

Și faptul că asta se întâmplă ne arată că, în inima acestei opere de care vorbeam, un intelectual ortodox precum Dostoevski, se află, de fapt, figura lui Hristos.

Părintele Teologos: Amin. Și o mică virgulă, fraților: dincolo de asta este vorba și de fericirea veșnică, e vorba de rai. Deci, oricât de tradus ai fi, dacă n-ajungi în rai, vai si amar de capul tău. Dar, Dostoevski, a ajuns în rai.

Mihai Neamțu: Amin.

Părintele Teologos: Amin. Să ne ajute Bunul Dumnezeu.

Pentru rugăciunea Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!