De ce detranziția după 25 de ani a fost cel mai vindecător lucru pe care l-am făcut vreodată

Ascultați o mărturie foarte sinceră și directă a unui bărbat care a trecut prin tranziție și detranziție de sex și care ne explică schimbările traumatizante prin care a trecut și bucuria “revenirii în sine”.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

De ce detranziția după 25 de ani a fost cel mai vindecător lucru pe care l-am făcut vreodată

Bună. Eu sunt Sam. Sunt într-unul dintre locurile mele preferate. Haideți să mergem undeva unde e un pic mai liniște.

Am fost rugat de mai multe ori să vorbesc despre detranziție și am fost reticent în a face asta pentru că nu vreau să tot relatez povestea vieții mele, pentru că acum sunt aici și acum este un moment nesfârșit de descoperire. Când suntem traumatizați, suntem definiți de povestea pe care ne-o tot spunem la nesfârșit și eu nu vreau să continui să mai spun acea poveste. Dar am fost întrebat de atât de multe ori, așa că o să vorbesc despre asta. O să fac acest video scurt. S-ar putea să fie cam abrupt pe alocuri, și limbajul cam dur, dar trebuie să fiu cât se poate de clar pot în legătură cu asta. Cu cât spun mai puțin cu atât cred ca voi fi mai clar.

Dacă ești o persoană identificată ca și trans și crezi că această idee descrie ce și cine ești, atunci amintește-ți, dacă te uiți la acest video, că eu vorbesc despre mine, nu vorbesc despre tine, ci vorbesc despre mine. Dar cred că este clar că există mulți oameni care au făcut tranziția și acum încercă să evadeze din trauma. Asta este valabil pentru mine. Așa că voi intra direct în ceea ce vreau să spun.

Am fost abuzat când eram băiat mic. Ceea ce mi-a făcut asta încă încerc să înțeleg acum, ca bărbat la 50 de ani. E ca și cum cineva ar fi ajuns în mintea mea, în psihicul meu cu o lamă de ras și m-a tăiat înăuntru fâșii și acele răni psihologice, mentale și emoționale au devenit cicatricile, gratiile închisorii mele. Pentru ca m-am născut într-un mediu cu neglijare severă, o situație foarte complicată, nimeni nu a observat suferință în care mă aflam. Pentru o perioadă lungă de timp nimeni nu a observat că eu nu mă spălam sau curățam, aveam inflamații pe spate pentru că nu vroiam să mă ating. Eram dezgustat de prezența mea.

Acel sentiment interior de dezgust de sine a devenit o expresie exterioară prin murdărie. Și nimeni nu a observat, nimeni nu a întrebat de ce. Și abuzul prin care am trecut în casa familiei mele a fost la fel de rău. Dar supraviețuim… și toată viața mea m-am simțit rușinat pentru ceea ce am făcut ca să supraviețuiesc. Dar eu nu mă mai simt așa. Am cerut iertare și m-am pocăit sincer și știu că sunt iertat. Dar văd atât de clar acum că ceea ce făceam ca băiețel, dorind să scap de degradarea mizerabilă a vieții mele, a fost că vedeam clar că sora mea avea o viață mult mai ușoară. Și ea suferea, dar ea nu a avut parte de ceea ce a fost îndreptat spre mine, axat pe prezența mea ca băiat. Ea nu a avut parte de asta pentru că era fată. În curtea școlii eu eram copilul murdar și urât mirositor care era bătaia de joc și locul de joacă al fetelor era separat de locul de joacă al băieților. Locul de joacă al băieților era de beton. Era violent. Locul de joacă al fetelor era sus pe niște trepte și nu puteai vedea înăuntru. Era protejat de tufișuri și gard viu. Dar se putea vedea că acolo era gazon și flori și râsete.

Și din cauza a ceea ce am trăit ca și copil, acum văd foarte clar că am căutat împlinire. Mă îmbrăcam în mama mea, în aspectul de feminitate, în cutia cu haine de la locul de joacă de la școală pentru că era atât de diferit de realitatea vieții mele de mic băiat. Și asta a devenit o strategie obișnuită de a face față. După multă terapie și introspecție, acum văd că băiatul care am fost căuta conectare cu propria mea mamă care era, de asemenea, absentă. Avem nevoie de tandrețe, avem nevoie de siguranță și protecție și iubire și eu căutam asta, îmbrăcându-mă ca mama mea, pentru a deveni întreg din nou, împreună cu ea. Asta făceam când eram băiețel. Nu știu dacă asta se întâmplă tuturor, dar mie mi s-a întâmplat. Ca și băiețel îngrozit, am devenit un sălbatic, nu existau limite, nu era nici o protecție.

Eram singur și pentru a ma proteja am devenit violent și agresiv. Cu cât am devenit mai tulburat, cu cât eram mai respins. Așa că este logic pentru mine. Ca băiat, îngrozit de izolarea dată de masculinitate, îngrozit de acest lucru care mă controla, testosteronul, [pe care] nu-l înțelegeam, nu puteam să îi fac față, nu știam cum să-l direcționez sau să-l stăpânesc. Eram ca un băiețel micuț pe spatele unui cal nărăvaș complet fără control și fără îndrumare. Așa că am căutat un model masculin, am căutat să aparțin undeva și am găsit un om în vârstă carismatic care era un răufăcător, un gangster, care știa exact ce sunt eu. Eram un băiețel care căuta apartenență. El m-a atras și m-a folosit și m-a trădat iar și iar. Și am experimentat violență după violență, trădare după trădare, teroare, am văzut moartea.

Am ajuns la un punct la începutul vârstei de 20 de ani și am experimentat atât de multă violență si frică încât nu am mai putut face față și am devenit anorexic. Am vrut să dispar. Și cu cât slăbeam cu atât deveneam mai androgin. Întotdeauna am fost un băiat [cu aspect] androgin oricum. Aveam o înfățișare foarte feminină chiar și când eram un bărbat tânăr. Când eram în adolescență, bărbați mai în vârstă se dădeau la mine. Era înfricoșător dar mă simțeam văzut. Așa că, atunci când aveam cam 20 de ani vroiam să dispar. Și din nou ideea de transformare în ceva ce nu eram, era o modalitate de evadare, așa cum am făcut atunci când eram băiețel în cutia cu haine de la locul de joacă de la școală sau în dulapul mamei, încercând să devin prezența ei pentru a găsi siguranță, împlinire.

Am făcut același lucru la 20 de ani. Dar am făcut-o pe bune, am făcut tranziție de sex. Am evadat din mine ca băiat, am scăpat de acel sentiment de dezgust și de ură de sine și am tăiat rușinea pe care am simțit-o, pe masa de operație. A fost rănire de sine chirurgicală, asta este clar. A fost anihilarea rușinii, a fost anihilarea băiatului dezgustat, băiatul a cărui prezență era doar demnă de dispreț și abuz. A fost, de asemenea, anihilarea tatălui meu, [a locului] unde trăia în mine. Așa că, tranziția a fost sincer cel mai mare succes al vieții mele. A fost un succes în multe moduri. A fost un succes pentru că aveam dreptate. Sora mea a fost mai acceptată decât mine și când m-am dus să-l văd pe tatăl meu după ce am făcut tranziția, el m-a îmbrățișat pentru prima dată. M-a tras spre el cu tandrețe, așa cum nu mai făcuse înainte. Și am avut dreptate. Momentul a fost de validare și sfâșietor în același timp.

Am avut dreptate și în legătură cu altceva. Mama mea a avut ceva pe care eu l-am înregistrat ca și băiețel. Ea avea o putere, o putere asupra bărbaților, era [o putere] sexuală. Bărbații o doreau și am văzut asta. Și atunci când am făcut tranziție am devenit asta, un fel de parodie a propriei mele mame. Și am folosit faptul că eram dezirabil și succesul transformării mele pentru a obține validare, pentru a hrăni acea dorință din mine de a fi văzut. Dacă nu ești văzut ca și copil, dacă nu ești îmbrățișat cu tandrețe, dacă nu ești văzut, nici măcar nu știi că ești real. Dacă nu ești atins, dacă cineva nu se uită în ochii tăi și spune că ești aici, nici măcar nu știi că ești real. Și pentru mine lumea în care am locuit a fost terifiantă și violentă, așa că a fi văzut, a fi validat, a fi îmbrățișat a fost cel mai puternic aspect al tranziției.

Oamenii erau buni cu mine pentru prima dată în viața mea. Am fost tratat cu îngăduință și am simțit că acest lucru pe care l-am făcut a răspuns la fiecare întrebare pe care am avut-o, dar nu a fost așa. Eram un băiețel confuz pretinzând a fi o femeie și una dintre catastrofele ale abuzului este distorsionarea sexualității. În toată viața mea, încă de când eram băiețel, am folosit sexul, chiar și ca copil, pentru că am crezut că sexul era un mod de a găsi intimitate, era un mecanism pentru intimitate și apartenență. Și asta e exact ceea ce am făcut și ca tânără femeie trans. Și pentru că nu știam ce înseamnă tandrețea cu adevărat, am crezut că sexul este violare, am crezut că intimitatea era violare. Și mi-am permis, am atras violarea iar și iar, pentru că eu credeam că asta meritam. Degradarea pe care mi-am provocat-o, rănirea de sine a fost ceva ce abia acum ca și bărbat la 50 de ani, sunt capabil să înțeleg și să simt, pentru că mă simt puternic acum.

Când eram doar un băiat, motivul pentru care am căutat să mă îmbrac în femeie a fost pentru că eram îngrozit de izolarea masculinității. Eram îngrozit de izolarea propriului meu tată și ceea ce el reprezenta. Eram îngrozit de violența pe care am experimentat-o. Nu am vrut să fiu singur, am vrut să fiu conectat, am vrut să fiu întreg. Și am avut dreptate, tranziția mi-a dat asta pentru că atunci când mi-am tăiat masculinitatea și nu am mai avut testosteron în corpul meu și luam hormoni feminini sintetici, am simțit o conexiune oceanică la un tărâm de emoții care nu îți este disponibil ca și bărbat.

Și m-am ascuns acolo, am căutat refugiu acolo pentru întreaga mea viață. 27 de ani am luat estrogen și am socializat foarte cu succes ca femeie și m-am ascuns acolo. Poate pentru că acum, la vârsta de 50, bărbații își intră în drepturi, nu locuiesc în izolare, ci în solitudine. Există o solitudine în a fi bărbat și până nu ne maturizăm emoțional, mental și fizic nu cred că locuim în acea solitudine cu liniștea și confortul și ușurința cu care o facem când suntem la vârsta de 50 de ani. Am sentimentul că locuiesc în mine însumi în acea solitudine acum, care este extrem de confortabil. Așa că acum, la 50 de ani, sunt capabil să simt durerea inimii mele ca băiat, să fiu ca părintele acelui băiat, să-l iubesc pe acel băiat, pentru că el este totuși eu, să-l aduc pe acel băiat la maturitate cu bunătate și blândețe și tandrețe.

Acum sunt capabil să nu mai fiu violent cu mine ca băiat, ca tânăr. Dar, de asemenea, am și perspectiva acelui tărâm emoțional care a devenit disponibil pentru mine după ce am făcut tranziția. Este ce este, am făcut ce am făcut, dar acum mă întorc acasă, la mine însumi, în adevăr, și… adevărul este că eu sunt un bărbat și acel adevăr, indiferent cât de speriat am fost de acel adevăr…

Chiar și atunci în februarie când am fost la spital pentru a-mi îndepărta sânii, eram mental și emoțional în tranziție, timp de aproximativ 7 ani, pentru că profunzimea iluziei mele și necesitatea unui loc de a mă ascunde era atât de profund semnificativă pentru mine, m-am agățat de ea, m-am pierdut pe mine însumi și m-am ținut asta până când am fost în spital să-mi scot sânii, în februarie, și chirurgul a desenat pe mine cu pixul. Și aproape că am plecat din spital, eram fost atât de speriat, pentru că el a spus că îmi va masculiniza pieptul. Doar acel cuvânt, masculinitate, a fost terifiant și m-am gândit că nu vreau să fac asta, nu vreau să fiu bărbat, chiar și atunci, am vrut să mă agăț de pătură mea confortabilă, de proprii mei sâni, prezența arhetipală de a fi propria mea mama. Era ca o pătură de siguranță și nu vroiam să renunț la ea, dar de îndată ce m-am trezit din operație am știut că a fost ceea ce trebuia să fac.

Și transformarea emoțională și mentală care a avut loc din februarie până acum este cel mai vindecător lucru pe care l-am făcut vreodată. E cel mai vindecător lucru pe care l-am făcut! Nu poți fi ceva ce nu ești, nu poți fi ceea ce nu ești! Și dacă nu accepți și nu sălășluiești în adevărul a ceea ce ești, nu vei fi aici, niciodată. Este o fantezie! Pentru mine a fost o fantezie copilărească de evadare. Așa că, dacă ești un bărbat care a făcut asta și ești speriat, dacă nu poți să renunți pentru că spui: ”Eu nu sunt astaa! Cum pot fi bărbat? Nu mai am organe genitale [masculine], arăt ca o femeie, cum pot fi bărbat?” Ești bărbat! Esti bărbat! Nu mă simt mai puțin bărbat acum, chiar și ca eunuc. Am fost eunuc pentru mai mult timp decât am fost bărbat întreg. Nu mă simt mai puțin bărbat. Sunt bărbat cu o istorie ciudată care m-a format și educat. Asta e ceea ce face povestea noastră. Dar nu mă simt mai puțin bărbat pentru că acesta este adevărul.

Există o esență din care se naște forma. Forma este o expresie fizică a esenței noastre și esența mea este ca sunt bărbat. Și să mă întorc acasă la acest adevăr mă face să mă simt hrănit și sprijinit și binevenit. Universul a vrut ca eu să fiu bărbat. Dumnezeu a vrut să fiu bărbat. Și să mă întorc la asta înseamnă să locuiesc în mine însumi fără efort, fără teamă. Așa că dacă ești bărbat, ai făcut tranziția și o regreți, nu te îndoi niciodată că esența a ceea ce ești sălășluiește în tine. Prezenta ta în lume este masculină chiar dacă ești un bărbat feminin, ești tot bărbat. Am fost foarte confortabil cu a fi feminin. Acum descopăr ceva în fiecare moment al vieții mele.

Și cred, ca și bărbat la 50 de ani, că sunt capabil să procesez tot ce mi se întâmplă. Așa că, vindecarea necesită să ne acceptăm pe noi înșine, radical și total. Încetează să încerci să te repari! Eu încercam să mă repar pe masa de operație. Am încercat să mă repar toată viața mea. Toate au fost doar o buclă de abuz de sine pentru că suntem înrădăcinați în ego când suntem copii. Nu avem unde altundeva să ne îndreptăm decât către un sine, cu “s” mic. Spunem: ”Asta e vina mea!” Ne învinovățim pe noi înșine. ”E vina mea, trebuie să-mi asum responsabilitatea de a mă repara!” Nu te poți repara. Ego-ul nu se poate repara pe sine. Nu vrea să se repare pentru că dacă ești “reparat”, ego-ul nu mai are control așa că rămâi prins în acest ricoșeu tot timpul, de la conștientizarea că nu te poți repara, înapoi în vinovăție și rușine și învinovățirea de sine și ura de sine. Și ego-ul primește un sentiment de satisfacție din asta. ”Ah, am știut asta. Sunt defect! Dacă greșesc în legătură cu orice altceva din viața mea, totuși am dreptate în legătură cu asta.”

Este o minciună! Nu confunda ceea ce trăiești, ca persoană traumatizată, cu cine ești! Și să nu faci greșeala. Eu trăiesc cu toate aceste lucruri cu care trăim toți, aceia dintre noi care am suferit de abuz. Încă mai aud vocea urii de sine și a rușinii, încă o mai aud. Totuși mă simt mult mai confortabil în compania câinilor și a adevăraților prieteni, și nu voi renunța la asta. Nu rămâne în compania oamenilor pe care tu crezi că îi meriți, ci stai în preajma oamenilor care te văd. Așa că încă mă confrunt cu aceleași lucruri cu care m-am confruntat mereu, dar nu sunt urgente, nu mă controlează, ele aparțin persoanei care am fost toată viața – povestea abuzului.

Cine sunt eu este cine sunt acum. Așa că trebuie să te accepți radical pe tine însuți. Eu sunt rănit, mintea mea este rănită mai mult decât corpul meu. Am cicatrici fizic și emoțional. Simt durere! Chiar și în această dimineață când stăteam și-mi beam cafeaua am plâns pentru aproximativ o oră. Sunt lacrimi de curățare și de durere a inimii. Vederea clară a sinelui meu… Dar depinde de noi să vedem acel copil care încă trăiește în noi. Încetează să încerci să faci față! Nu mai încerca să te repari! Vezi acel copil, pentru că depinde de tine, depinde de mine ca să îl cresc pe acel copil cu iubire, compasiune, bunătate, în tandrețe, tandrețea pe care nu ai avut-o vreodată. Dacă nu-ți poți oferi tu bunătate și tandrețe, de unde altundeva ar putea să vină. Nu le mai căuta în lume, nu le mai căuta în alți oameni, găsește-le în tine. Asta e vindecarea! Asta e acceptarea! Tandrețe, bunătate, compasiune, compasiune pentru rănile tale, compasiune pentru dorința ta de a fi văzut, cu adevărat văzut. Ești aici, ai fost mereu aici, doar că nu poți să accepți. Nu te poți accepta… Tu ești aici, nu e nimic în neregulă cu tine, nu a fost niciodată! Nu confunda consecințele abuzului cu cine ești! Nu este adevărat! Tu ești esență! Să ne întoarcem acasă la asta!

Așa că detranziția, care ar trebui să fie scopul acestui video, este parte din povestea mea, dar noi suntem mai mult decât o poveste. Suntem aici chiar acum în descoperire, în relație. Așa că, nu vreau să tot spun această povestea. Să fii aici, să fii aici să fii tu însuți să fii găsit în acea vulnerabilitate de a spune: aici sunt!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!