Cuvioasa Gavrilia: „maica bucuriei” – Maica Filotea

Ascultați un frumos cuvânt al Maicii Filotea care ne prezintă personalitatea și profunda viață duhovnicească a Cuvioasei Maici Gavrilia.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Cuvioasa Gavrilia: „maica bucuriei” – Maica Filotea

Maica Gavrilia era, cum foarte frumos o descrie Părintele nostru într-o carte scrisă de noi, despre ceea ce am trăit lângă ea, era maica bucuriei. Ea a reprezentat o foarte importantă etapă din viața mea.

Nu am reușit să o întâlnesc decât de câteva ori, dar a fost prima monahie pe care am întâlnit-o în viața mea. Fața ei era luminată. De la bucuria pe care ea o emana, îi strălucea fața. De aceea, când am cunoscut-o, chiar dacă avea 91 de ani, chipul ei era foarte limpede, foarte strălucitor… ca al unui copil. Cu adevărat, ca al unui copil… într-un trup aplecat, datorită vârstei. Dar ea răspândea atâta bucurie și curăție, cu adevărat de invidiat! Îmi amintesc că m-am gândit atunci, când ea avea 91 de ani și eu 19: „Dacă așa e monahismul, acesta e binecuvântare și adevărata frumusețe.” Aceasta a fost prima imagine a ei care mi-a rămas vie.

Ea era o persoană deschisă. Viața ei a fost o adevărată misiune. Și înainte de a deveni monahie, și după. [Ea a dus o astfel de viață.] Ea studiase reflexologia în Anglia și avea o slujbă foarte bună. Aici, în Grecia, ea avea un cabinet bun în Kolonaki. Ajuta oamenii, mergea la biserică, iubea slujbele, făcea milostenie, era o persoană virtuoasă. Obișnuia să spună că de câte ori se întâmpla să intre într-o biserică în timpul slujbei, mereu se întâmpla să audă această pericopă: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor… după aceea, vino şi urmează-Mi.” Așa că ea spus: „Bine! Nu voi ține nimic pentru mine, și le voi da tot ceea ce am.”

Când mama ei încă trăia, ea a păstrat strictul necesar. Dar, după un vis ce l-a avut, și-a dat seama că nici pe acestea nu ar trebui să le păstreze. După ce a murit mama ei, fiind cu totul liberă, le-a vândut pe toate. Nu îi mai rămăsese nimic, absolut nimic! Și-a păstrat doar cardul de asigurare medicală, pe care-l au toate monahiile, și o valiză care avea Biblia înauntru. Nimic altceva! Și a făcut aceasta intenționat, pentru a urma Evangheliei.

Aceasta a fost prima ei lucrare misionaară: să urmeze Evanghelia! Adică, să nu țină nimic pentru sine, și, oriunde ar duce-o Hristos, să se lase în voia Lui. După cum spunea: „Ascult de voia lui Hristos.” Și dacă cineva îi spunea: „Mergem în Germania?”, ea zicea: „Să mergem, da!” Obișnuia să spună: „Lasă-l pe Domnul să schimbe da-ul tău într-un nu.” Dacă era bine pentru ea și pentru persoana care a invitat-o, mergea. Dar, dacă nu era, ceea ce se întâmpla de obicei, era că i se spunea în ultimul moment că a avut loc o schimbare de planuri și nu mai era nevoie ca ea să meargă. Așa că ea nu avea nicio grijă, nicio anxietate, nicio îngrijorare.

Dacă o întrebai: „Sunt oameni buni?”, ea răspundea imediat: „O, da, sunt foarte buni!” Nu vedea nimic rău. A omenit chiar și un hoț care a intrat în casa ei. Era un bărbat de culoare care suna întruna la sonerie și de care toată lumea era speriată. Ea l-a invitat înăuntru, l-a omenit, au stat de vorbă, iar mai târziu, acest bărbat a ajuns să o ajute să se mute. Așadar, ce să mai faci? Chiar și pietrele puteau simți dragostea aceasta de la un om al lui Dumnezeu. Nu puteai rămâne neatins.

Deci, aceasta era teologia și filozofia ei în viață: să se lase în mâna lui Dumnezeu. În fiecare zi spunea: „Semnez în deplină libertate.” Vă dați seama ce înseamnă aceasta? În deplină libertate! Nu a dus nici pe departe o viață fără griji. A avut multe greutăți. Și cancer, multe necazuri și multe calomnii. Chiar și după adormirea ei este calomniată. Poate pentru că nu puteau să înțeleagă duhul ei: o persoană liberă, care vedea chipul lui Dumnezeu în fiecare persoană pe care o întâlnea, indiferent de originea sau religia lor. Nu avea teama aceasta că își va pierde credința. Cum poți să pierzi ceva ce ai? Nu e posibil. Înseamnă că nu ai avut-o de la bun început.

Ea putea tolera calomnia pe față. Îmi amintesc de o întâmplare ce m-a uimit. În ultimii ani am întâlnit foarte multe persoane ce au cunoscut-o, pentru a aduna material pentru această carte – tocmai pentru că erau mărturii trăite personal. O întâmplare care mi-a atras atenția a fost când maica vorbea unor oameni, iar o doamnă din public o defăima întruna. Apoi doamna aceasta a aflat cine era maica cu adevărat și s-a dus să își ceară iertare. Maica i-a mulțumit, nici nu își dăduse seama, dar a refuzat să o ierte. Doamna a rămas nelămurită și a întrebat-o de ce nu poate s-o ierte. „Simplu, pentru că nu mi-ați făcut niciun rău”, a răspuns maica.

În definitiv, chiar dacă ea, ca om, se întrista și se rănea, – și știm multe astfel de povești -, însă nu permitea să să interpună nimic între ea și Hristos. Era imposibil să o faci să gândească ceva rău despre cineva. Oare nu era aceasta sub controlul ei? Și vorbim despre un număr mare de persoane, dintre care unii au beneficiat de pe urma ei. Este vorba aceea: „Cel mai sigur dușman este omul nerecunoscător, care se bucură de pe urma ta.” Dar ea a lăsat în urmă toate acestea.

De asemenea, ea a ajutat mulți tineri să meargă în Anglia la studii. Odată, o femeie a întrebat-o: „De ce o lași pe fata aceasta să plece, dacă ea te ajută aici? Ce vei face tu?” Pentru maică a fost o insultă. „Ce voi face eu? O voi ajuta pe fata aceasta să meargă mai departe. Pe pământ sunt doar eu cu Dumnezeu. Aceasta era mentalitatea ei peste tot. Era în Anglia în timpul bombardamentelor, în al Doilea Război Mondial. Învăța și lucra. Toată lumea se ascundea în adăposturi, în timp ce ea, împreună cu o bătrânică evreică nevăzătoare se plimba pe străzile pustii ale Londrei, deoarece femeia evreică era în depresie și nu suferea să intre în adăposturi. Și oamenii o întrebau: „Nu ți-e teamă că vei fi ucisă de o bombă?” Atunci maica răspundea: „Dacă e să fiu ucisă de o bombă, mă va omorî și în pat așa cum mă poate ucide și pe stradă.”

Ea se lăsase atât de deplin în mâna lui Dumnezeu, încât nu găsea niciun motiv pentru a se întrista. Ea credea că toate lucrurile bune sunt din voia lui Dumnezeu, iar cele rele sunt îngăduite de El. „Așadar, de ce să mă mâhnesc?”, spunea ea. Dacă Dumnezeu îngăduie ca ceva să se întâmple – cancerul ei, de exemplu -, [spunea:] „voia Ta, Doamne!”. Când s-a îmbolnăvit de cancer, i s-a recomandat odihnă, să evite mersul, mișcarea, dar maica răspundea că în trupul ei este cancerul, nu în suflet. Și lupta mai departe cu multă putere și mult curaj. Era o persoană care Îl iubea atât de mult pe Hristos încât, ca urmare, îi iubea și pe oameni profund, fără discriminare. Și era așa încă dinainte de a se călugări.

Era deja la vârsta a doua când a simțit chemarea lui Hristos, și apoi s-a călugărit în Betania. Iar toate faptele ei, toate: intrarea în monahism, munca ei apostolică, toate au avut binecuvântarea duhovnicului ei, Sfântul Amfilohie Makris din Patmos. El i-a dat binecuvântarea pentru munca ei misionară. Ea nu a luat decizii de una singură. Apoi, l-a avut pe Părintele Lazăr Moore, o înaltă personalitate bisericească, și pe Părintele Lev Gillet, la un moment dat. A avut acești îndrumători duhovnivești în toate părțile lumii pe unde a fost. A călătorit prin toată lumea. Toată lumea cu care ea se întâlnea, fie că erau copii mici sau adulți, ea îi trata pe toți cu același respect. Privea în ochii lor, în timp ce se golea pe sine complet și îi asculta cu atenție. Pe când plecau, ea nu încerca să vadă cum să îl salveze pe bietul copil, ea zicea: „Dumnezeu este Cel ce îl poate salva, nu eu.” Așadar, ce făcea? Se ruga pentru acea persoană, o lăsa în mâinile lui Hristos, apoi se juca cu pisica, să zicem, sau făcea altceva. Când persoana se întorcea, ea începea iarăși din acel punct, și continua acest proces. În felul acesta ea se și proteja pe sine.

Nu își permitea să gândească că alți oameni depind de ea, ceea ce, cum bine știți, vine de obicei din egoul nostru. Noi, în Biserică, ne păcălim ușor cu ideea că vom salva lumea. Noi nu vom salva lumea! Oricâte ore am sta de vorbă discutând cu ei, nu îi vom salva. Rugăciunea mântuiește, Hristos mântuiește. Putem să ne rugăm pentru oameni, dar numai Hristos îi poate mântui. Iar faptul acesta a fost profund trăit de către maica Gavrilia. Acesta este și motivul pentru care se putea vedea din afară această aură de copil: curăția și bucuria.

A întâlnit mii de oameni din toate părțile lumii. Există scrisori incredibile de la oameni care întreabă: „Cine este Dumnezeul acestei femei?” Și au devenit creștini. Dar de ce? Datorită exemplului ei viu. Ea nu le-a spus: „Uite aici Evanghelia!” Ea era Evanghelia vie! Într-o zi era la palat și îi făcea masaj Indirei Ghandi, iar în alta era într-o colibă, stând pe jos împreună cu ceilalți, cu șoareci, șobolani și șerpi. Viața ei este cu adevărat ca o poveste! În centrul ei întotdeauna se afla Hristos! Iar aceasta i-a înfrumusețat viața.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!