Fericirea adevărată este în Hristos: calea ortodoxă spre pace – p. Teologos

Într-o lume grăbită, setea de sens și liniște nu se vindecă prin suprastimulare, ci prin întoarcerea inimii la Dumnezeu. Textul de față arată pașii concreți spre pace: smerenie, ascultare, curățirea inimii, blândețe și milostivire, precum și felul în care putem rupe adicțiile care ne întunecă mintea. Scopul este ca fiecare să cunoască, să guste și să păstreze fericirea adevărată în Hristos, într-o viață trăită cu discernământ, rugăciune și lucrare a binelui față de aproapele.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Mulți cred că viața monahală este o viață tristă, anostă însă realitatea este că monahismul este o viață foarte fericită pentru că fericirea adevǎratǎ vine de la Dumnezeu și nu de la supraexcitarea simțurilor.

De fapt, oamenii cam înțeleg asta, chiar dacă unii nu o acceptă, pentru că dacă le spui despre un om lumesc care are de toate, un cântăreț celebru, un antreprenor celebru sau un prim-ministru că se duce la monahism cei cunoscători spun „Wow!”, însă dacă un monah merge să devină cântăreț, antreprenor sau prim-ministru, cei care știu spun „Ăăăă!”. Folosind același mod de gândire este evident că patimile carnale sunt mult mai departe de fericirea adevǎratǎ veșnică decât le-ar plăcea unora.

Calea spre fericirea adevărată. Iubirea

Conștiința noastră ne spune că scopul vieții umane este unirea cu Dumnezeu de unde vine fericirea adevǎratǎ veșnică, însă cei mai mulți nu știm cum arată Dumnezeu și care este calea – chiar dacă Dumnezeu ne arată începutul acestei căi pentru ca nimeni să nu zică „nu am știut!”. Drama noastră este că nu dorim această cale pentru că este strâmtă și anevoioasă pentru noi cei iubitori de plăcere. Preferăm să rămânem în smoala patimilor noastre, în cleiul zonei noastre de confort în loc să ieșim către libertatea iubitoare a lui Dumnezeu. E paradoxal faptul că preferăm chinul existențial pentru că preferăm o excitare de moment a simțurilor, în loc ca să ne ridicăm ca și fiul risipitor și să ieșim din mocirla porcilor către fericirea adevărată în brațele Tatălui ceresc.

De fapt, fericirea adevǎratǎ devine veșnică dacă suntem cu adevărat fericiți în momentul morții pentru că moartea este stabilizare. Fericirea adevărată este cea sufletească și nu plăcerea trupească. Fericirea adevǎratǎ provine din efectul energiei necreate și o dobândim prin faptele bune dintre care principala este iubirea față de ceilalți, însă acest lucru este atât de înalt și cu atât de multe fațete că, de fapt, scopul nostru în viață este să învățăm să iubim astfel încât să murim cu o inimă iubitoare de Dumnezeu și prin Acesta de ceilalți.

Iubirea duhovnicească – fericirea adevărată în Hristos

Pentru că iubirea directă nu se poate fără Dumnezeu. Iubirea adevărată se recunoaște prin capacitatea noastră de iubire pentru Dumnezeu pentru că Domnul a spus că întru aceasta vor recunoaște ceilalți că suntem ucenicii Lui, dacă dragoste avem între noi. 

Fiecare dintre noi are un diamant foarte frumos în inima sa și dacă acest diamant este curățit de noroiul patimilor și al păcatelor, adică de ura care urâțește acest diamant și îl face respingător, atunci ca efect al curățirii intră în noi lumina iubitoare a energiei necreate și o redirecționăm foarte frumos în afară spre ceilalți și atunci tot universul nostru se transformă în rai, în fericire, pentru că fericirea raiului este întrepătrunderea tuturor prin intermediul energiei necreate, adică a harului, a iubirii.

Pentru o prezentare concentrată despre rugăciune, recomandăm și materialul Rugăciunea – p. Teologos.

Simțirea harului. Condiții

De fapt, cuvântul „har” vine de la cuvântul grecesc „χαρά” care înseamnă „bucurie, fericire” pentru că primul efect al energiei necreate este bucuria, fericirea adevǎratǎ pe care o simte cineva în clipa în care simte harul.

Ca să simțim harul, Domnul însuși ne-a dat câteva puncte de unde să începem. Desigur că primul lucru este smerenia. Smerenia este atunci când omul se simte sărac, însă nu atât cu trupul cât cu duhul pentru că cel care se simte că este sărac cu duhul se deschide ca o floare față de razele Soarelui dreptății și îi crește frumusețea exponențial din bobocul mic și verde care era, în explozia de culori și frumos a cuvioasei smerenii în care omul se vede ultimul dintre toți și se bucură de frumosul ceilorlalți și de frumosul de negrăit al lui Dumnezeu pe care Îl vede în ceilalți. Această deschidere totală până la întrepătrunderea existențială și duhovnicească cu ceilalți constituie de fapt Împărăția Cerurilor. 

Despre lucrarea smereniei, citiți Smerenia e odihna sufletului – p. Teologos și o reflecție clasică despre smerenie pe CrestinOrtodox.ro.

Efecte ale mândriei corelate cu plăcerea

Dacă omul o ia în partea opusă, a mândriei și a duhului carnal, atunci ajunge să trăiască îngrozit în singurătatea sa. Chiar dacă presezi tot nu poată să iasă de acolo și tot nu se poate liniști.

Chiar știu pe cineva foarte capabil și cu o poziție influentă care însă este alcoolic pentru că îi consideră pe toți că nu sunt suficient de capabili și el trebuie să le facă pe toate, să-i corecteze pe toți și că nu mai rezistă la stresul acesta. Dacă s-ar smeri puțin atunci și-ar da seama de frumusețea și capacitățile nebănuite din ceilalți și s-ar liniști. Să avem curaj să avem încredere în iubirea celorlalți. Prin Dumnezeu, desigur. Dacă încercăm să le facem pe toate singuri atunci vom ajunge să avem boli de nervi pentru că nu vom mai rezista stresului pe care noi singuri ni-l generăm. Binele suprem nu este așa cum ne dictează viziunea foarte îngustă provocată de logica noastră.

Din păcate, însă, oamenii sunt foarte concentrați astăzi pe plăceri trupești, carnale, pe bani, pe egoism și pe pseudo-puterea care provine din acesta, fiecare la nivelul său și în bula sa cognitivă. Plăcerea trupească, însă, este rezultatul unei reacții chimice, iar reacțiile chimice niciodată nu împlinesc pe om. Dincolo de asta, pentru că sistemul nervos a fost creat de Dumnezeu ca să fie liber în punctul de neutru, adică în punctul de maximă vigilență, creierul generează reacții chimice contrare sursei de plăcere la care este expus.

Pentru cauzele și vindecarea mândriei, vedeți Mândria încrâncenată – p. Teologos.

Adicțiile

În cuvinte simple, dacă omul se expune astăzi la o țigară, sistemul nervos va genera în scurt timp o reacție de „minus o țigară” încercând să anihileze înrobirea prin plăcere. Acest lucru este foarte bun pentru cineva care dorește să iasă din tirania adicției, însă dacă omul dorește plăcerea, atunci este grav pentru că pentru a-și genera mâine aceeași plăcere ca astăzi, el trebuie să crească doza. Amintirile plăcerii care sunt potențate de diavol îl vor împinge pe om să facă acest lucru și dacă omul nu are surse de plăcere adevărată, adică rugăciune și prietenii cu oameni duhovnicești și iubitori și nu este protejat prin surse de durere duhovnicești, adică post, mustrare de sine, spovedanie – atunci omul cade atras de magnetismul patimii și crește doza. Acesta este mecanismul clasic al adicțiilor, al patimilor descris de Sfinții Părinți. 

Despre eliberarea de patimi (adicții), urmăriți Nepătimirea – p. Teologos.

Anhedonia și pierderea bucuriei

Problemele sunt mari pentru că omul se chinuie în singurătatea tiraniei pătimașe departe de Dumnezeu și, dincolo de asta, prin creșterea necontenită a dozei la un moment dat se ajunge la fenomenul de anhedonie, adică la incapacitatea de a mai simți orice plăcere pentru că receptorii dopaminergici sunt tociți și atunci omul nu se mai expune la aceste surse de plăcere, de drog, pentru plăcerea pe care NU o mai poate simți, ci numai de teama de a nu cădea în sevraj. Sevrajul este o stare de lipsă acută de dopamină care provine din faptul că omul este obișnuit cu „n” surse de drog și creierul generează „-n” reacții chimice ca să cotrabalanseze. Dacă omul își oprește sursa de drog, de plăcere trupească, atunci creierul generează în continuare „-n” reacții chimice pe care omul le resimte ca depresie, anxietate, nervozitate, poftă acută și alte stări de chin. 

O explicație medicală a anhedoniei pe ROmedic.

Ieșirea din sevraj – metode

În acest caz, omul trebuie să-și asume durerea ieșirii din dependență prin sevraj cu ajutorul surselor de durere și cu ajutorul surselor de plăcere adevărată, adică de har, surse care sunt persoanele – întâi de toate Dumnezeu și după aceia cei dragi pe care îi validează Dumnezeu în fața noastră

Prima sursă de durere, fără de care nu se poate, este mustrarea de sine, tânguirea, plânsul. Dacă noi nu ne mustrăm pe noi înșine, nu ne pare rău de păcatele pe care le-am făcut, nu vom fi fericiți nicodată pentru că Dumnezeu ne respectă libertatea noastră de alegere. Dacă însă plângem, ne spovedim, postim și ne asumăm formele de durere și plăcere duhovnicească adevărată necesare, atunci vom putea ieși din distorsiunea păcatului și atunci ne vom mângâia și vom începe să simțim fericirea adevǎratǎ. Din cauza asta, a zis Domnul că fericiți cei ce plâng pentru că aceia se vor mângâia.

Țin minte un caz: era o desfrânată de lux care avusese mulți bărbați și acum era cu un client care cheltuise mult cu ea, și bani și timp. La un moment dat merg împreună la un hotel de lux și când intră în apartamentul elegant pe care el îl pusese la dispoziție, ea începe să plângă cu sughițuri. Bărbatul se apropie de ea și o întreabă ce are, la care ea răspunde că „nimic” la care bărbatul răspunde „Bine, dacă nu ai nimic, atunci de ce plângi?” la care ea răspunde „Nimic; nu mai pot să simt nimic față de niciun bărbat.”. Se tocise complet de multa plăcere pe care o experiase. Dacă omul ajunge aici atunci foarte probabil că nu o să mai fie fericit niciodată. Pentru că creierul se cablează pe această stare de ahedonie, de lipsă a puterii a fi fericit. 

Lucrurile sunt foarte periculoase pentru că avem un sistem de valori distorsionat din cauza căderii și întunecării minții noastre și căutăm raiul acolo unde nu e și așa cum nu trebuie. Din cauza asta este imperios necesar să avem pe cineva care este mai aproape de Dumnezeu decât noi pe care să-l întrebăm, și de care să ascultăm pentru că cel care ascultă de gândurile sale se războiește pe sine, chiar dacă noi ne iubim gândurile după cum părinții își iubesc copiii.

Pentru sprijin practic despre post și luminarea minții, citiți Post, părțile sufletului, rugăciune și Postul ca mod de gândire – p. Teologos.

Cum evităm extremele

Ascultarea și sfătuirea sunt esențiale pentru a evita extremele care totdeauna sunt de la diavol. Ascultarea nu este atât atunci când și noi avem aceeași voie cu celălalt, ci atunci când voia noastră este alta și ne-o tăiem de dragul celuilalt pe care îl validează Dumnezeu în fața noastră. De fapt, procesul vindecării noastre se realizează prin tăierea voii pătimașe, prin tăierea excrescențelor existențiale pe care le dezvoltăm în timp din cauza păcatelor și adicțiilor pe care le dobândim.

Pentru că voia proprie este expresia activă a persoanei, tăierea acesteia face ca sufletul să sângereze, dacă nu este pregătit pentru asta. Din cauza asta este nevoie de atenție și exercițiu continuu pentru a ne tăia voia. Să zicem ușor „Să fie binecuvântat!” și să căutăm cu eroism să ne tăiem voia nu numai de dragul lui Dumnezeu, a celuilalt și a unității, ci chiar pentru însăși eliberarea care ne vine atunci când ne tăiem voia și scăpăm de patimi. Desigur că asta trebuie făcut numai acolo unde validează Dumnezeu pentru că dacă noi dorim binele și cineva păcătos frontal încearcă să ne taie voia, trebuie să ne opunem. Trebuie discernământ, fraților. Dar să nu folosim lucrul ăsta ca să ne menținem voia noastră pentru că în 90% din cazuri trebuie să facem ascultare. Și când suntem la începutul vieții duhovnicești întotdeauna trebuie să facem ascultare de conducătorii duhovnicești pe care îi avem.

Despre discernerea voii lui Dumnezeu, vedeți Gherondissa Monica – Cum discernem voia lui Dumnezeu și sinteza Voia lui Dumnezeu – p. Teologos.

Liniştirea aduce luminarea minții și fericirea adevărată

Să avem însă grijă să nu considerăm că tot ceea ce dorim noi este bine pentru că binele suprem este Dumnezeu la care ajungem prin pace, unitate și iubire duhovnicească. Dumnezeu care este adevărul se revelează în Biserică, adică în consensul Sfinților, al oamenilor duhovnicești.

Din păcate, însă astăzi asistăm la o realitate inversă: ne certăm și dăm lupte grele cu soția și cu frații pentru lucruri de nimic, în timp ce la nivel de neam lăsăm pe alții să ne impună ideologii foarte păcătoase care ne distrug prezentul și mai ales viitorul. Pentru aceasta este important să ne liniștim pentru că doar așa se va lumina mintea, adică ochiul sufletului. După cum apa de râu pe care o luăm într-un pahar este tulbure din cauza …tulburării acesteia și când se liniștește devine cristalină, străvezie, în același mod și mintea noastră devine clară, concentrată, adâncă în gândire atunci când se liniștește de toate gândurile care o asaltează. Desigur că principala sursă de gânduri este lupta pentru voia proprie care nu îl lasă pe om să se liniștească. 

Pentru întrebări frecvente pe temă, consultați Întrebări și răspunsuri: voia lui Dumnezeu.

Blândețea și beneficiile ei

Trebuie să avem eroismul să fim blânzi pentru că omul blând este omul cu minte; omul cuminte. Blândețea nu înseamnă starea de bleg, ci o stare activă și atentă care face răul inoperant și mintea clară și nemișcată cu o viziune cuprinzătoare asupra tuturor. Dincolo de asta, blândețea este baza cooperării, a unirii și în această unire stă puterea adevărată. 

Cei tulburați vor tulbura pe cei din jur și coeziunea grupului va avea de suferit din cauza trepidațiilor provocate de cei care se tulbură. Din cauza asta spune Domnul că fericiți vor fi cei blânzi și că aceștia vor moșteni pământul. De ce? Pentru că e vorba de unitate și în unitate stă puterea. Este imposibil ca cineva să stăpânească pământul dacă nu se stăpânește pe sine-și. Răul este provocat de egoismul din noi, de iubirea de sine și este nesustenabil pentru că este distorsiune. Este foarte important ca să ne înlocuim voia iubitoare de sine, voia pătimașă cu voia iubitoare de Dumnezeu și prin Acesta de ceilalți pentru că numai așa vom ajunge la fericire. 

Dacă nu dorim să-i iubim pe ceilalți și vom avea doar empatie, adică vom trăi doar starea lor fără să dorim să-i ajutăm, atunci asta va fi distructiv. Empatia va fi distructivă pentru sufletul nostru nu dorește să-i ajute pe ceilalți și bineînțeles că Dumnezeu cel drept nu ne ajută. Pe de altă parte, dacă noi dorim să ajutăm pe ceilalți și să ne unim cu aceștia în necazurile lor și să încercăm să-i scoatem de acolo, primim multă răsplată de la Dumnezeu cel drept și milostiv pentru că prin milostivire ne asemănăm cu El. Evident că cei milostivi vor fi fericiți și se vor milui pentru că prin punerea noastră pe lungimea de undă a lui Dumnezeu, prin asemănarea cu Dumnezeu, intră în noi harul său care ne aduce fericirea adevǎratǎ. 

Despre puterea blândeții, vedeți reflecțiile din Ziarul Lumina.

Cum să fim milostivi

Desigur că înainte de a ajunge cu adevărat la milostivirea lui Dumnezeu, omul trebuie să înseteze de dreptate pentru că asta îl va scăpa de distorsiunile acumulate în timp. Distorsiunile sunt aberații, deviații de la modul corect de a fi, atrași fiind de formele de plăcere păcătoase, mai ales de formele de iubire de sine. Dreptatea este starea corectă a omului eliberat de distorsiuni. Omul este drept atunci când nu este dezaxat nici la dreapta prin surplus, nici la stânga prin lipsă, nici în sus prin mândrie și nici în jos prin deznădejde. Atunci când mintea nu este trasă în nicio parte de patimi și dorințe, omul stă pe centrul crucii unde cad razele luminii iubitoare a lui Dumnezeu și astfel omul își găsește libertatea învierii prin răstignire.

Aceasta îi conferă o mare libertate și împlinirea persoanei prin asemănarea cu Dumnezeu, lucru care îi aduce fericirea adevǎratǎ. Din cauza asta zice Domnul că fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura pentru că, de fapt, acesta este singurul lucru care satură cu adevărat pe om. Problema este că foarte mulți oameni nici măcar nu știu ce este dreptatea și nici nu sunt interesați să o caute pentru că este mai atrăgătoare dependența, în timp ce libertatea adevărată li se pare plicticoasă și responsabilă. 

Problema cu viața în cleiul, în iadul adicțiilor este foarte mare pentru că pe măsură ce trece timpul, este din ce în ce mai greu ca cineva să iasă din mlaștina în care s-a afundat pentru că existența lor se recablează pe dependența de sursele de plăcere păcătoasă, de sursele de drog care le stăpânesc inima, adică poftele și fricile. Astfel, omul se asfaltează și foarte greu se mai poate ridica dacă nu acționează imediat când simte că are comportament adictiv.

Dacă inima se murdărește de noroiul patimilor atunci omul rămâne închistat în întunericul acestora pentru că nu mai intră în el lumina iubirii lui Dumnezeu și omul uită efectiv de Dumnezeu și de faptul că poate să existe ceva mai bun dincolo de închisoarea adicțiilor în care s-au închis de unul singur. Dacă omul își curăță inima, adică își curăță partea doritoare și partea mânietoare a sufletului atunci Soarele dreptății o să răsară dintre norii patimilor și omul o să simtă din nou fericirea adevǎratǎ care vine analog relativ la gradul de unire cu Domnul. Din cauza asta Domnul a spus că fericiți sunt cei curați cu inima că aceștia vor vedea pe Dumnezeu cu adevărat.

Citiți textul biblic (Fericirile) în Evanghelia după Matei 5.

Cum putem să ne păstrăm sufletul curat

Curățarea se face atunci când alungăm din minte orice lucru care ne desparte de Dumnezeu și ne concentrăm ochiul sufletului doar pe Hristos. Minimizarea grijilor și a importanței lucrurilor trecătoare ajută mult aici. Să încercăm să vedem totul prin ochii iubitori ai lui Hristos și nu prin ochii egoiști ai diavolului. Pentru că omul este creat după chipul lui Hristos, orice lucru care este în afara acestui model este o necurăție care îl chinuie pe om. Trebuie să avem grijă toată viața pentru a ne curăți și a ajunge la fericirea adevǎratǎ veșnică. Pocăința, curățirea, este un proces continuu de perfecționare și de ajustare a direcției și pentru asta avem nevoie de atenție la noi înșine. 

Să avem grijă că astăzi războiul diavolesc este foarte intens și are ca scop principal distragerea atenției și furtul timpului. Atunci, nu mai putm să avem atenție la noi înșine. Astfel pe nesimțite ajungem să nu mai reușim să trăim din cauza multitudinii de griji și de lucruri pe care suntem induși să le facem prin războiul informațional care ne vine prin ecrane și nu numai. Diavolul știe foare bine că mintea și inima curată și blândă sunt esențiale pentru ca omul să fie puternic cu adevărat, adică să vadă ce se întâmplă în exteriorul și în interiorul său și să acționeze în consecință cu ajutorul lui Dumnezeu. Ăsta e omul puternic, fraților.

Din cauza asta diavolul ne bombardează încontinuu cu zgomot informațional și a reușit în ultimii 10-20 de ani să anihileze pe nesimțite posibilitatea oamenilor de a nu fi găsiți prin telecomunicații pentru câteva ore sau chiar zile. Astăzi omul nu mai poate să-L caute pe Dumnezeu în inima sa pentru că el însuși este căutat neîncetat de tot felul de oameni și de tot felul de mesaje care îi trag mintea în afară și astfel este mai tot timpul ieșit din minți. Pentru a ne reveni trebuie să ne băgăm mințile în cap, să ne liniștim pentru că fericirea adevǎratǎ, Împărăția Cerurilor se află în interiorul nostru, în inima adâncă, pentru că acolo este izvorul harului și nu în exteriorul nostru, în largul universului informațional. Acolo ed oar zgomot, nu e har.

Despre rânduiala rugăciunii, vedeți Cum se face rugăciunea zilnică în Sfântul Munte și îndrumări practice în Tatăl nostru, Acatistul, rugăciunea.

Sufletul sănătos

Să nu uităm că pacea este starea sufletului sănătos în timp ce războiul este starea sufletului bolnav de păcate. Dacă omul se desprinde de păcat, dacă se dezice de dorințele păcătoase care sunt rădăcinile acestora, atunci pacea crește în el și răzbate în afară ca și adierea de vânt lin la răsăritul soarelui. Oamenii care își asumă crucea pacificării celorlalți se aseamănă cu Fiul lui Dumnezeu care a venit aici pe pământ și S-a jertfit pentru noi și din cauza asta ne împărtășim de starea Lui de fericire perfectă și veșnică. Dar pentru asta trebuie să ne asemănăm Lui.

Este important aici să amintim că pacea nu este lipsa undelor sonore sau lipsa unui atac armat, ci este starea sufletului care s-a vindecat de ură și s-a umplut mai mult sau mai puțin de energia necreată a lui Dumnezeu și astfel în el s-au refăcut legăturile lui Adam cel global, adică legăturile existențiale ale persoanei sale cu Dumnezeu și prin Acesta cu cei care îi sunt aproape.

Dacă noi ne asemănăm cu Hristos, vom fi fericiți pe măsura apropierii de Hristos cel care a adus pacea, iar dacă ajungem să ne unim cu El, suntem perfect fericiți în stare de jertfă.

Despre nădejde și viață lăuntrică, urmăriți Veșnicie, Rugăciune, Familie – p. Teologos.

Fericirea adevǎratǎ înseamnă unitate și pace

Din cauza asta Domnul spune că fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema, pentru că pentru noi Fiul lui Dumnezeu se descoperă prin lucrarea Sa pacificatoare, reunificatoare, restauratoare a legăturilor existențiale dintre noi, adică a lui Adam cel global, a întregii omeniri și deci a aducerii păcii.

Problema cea mare este faptul că nu toate persoanele din Adam cel global doresc pacea prin harul lui Dumnezeu chiar dacă acesta este singurul mod în care se poate realiza. Și asta este hrana sufletului nostru – pacea și iubirea. Căderea lui Adam constă în credința falsă că se poate ajunge la perfecțiune de unul singur, prin egoism, se poate ajunge la pace prin mijloace de forță sau diferite alte strategii. Fraților, numai dreptatea, adică despătimirea, debarasarea de patimi, de distorsiuni existențiale, va aduce echilibrul, pacea și unitatea între oameni. Omul distorsionat este condamnat la război în sine-și și cu ceilalți. El nu are prieteni pe care să-i iubească ci cel mult numai adepți pe care dorește să-i manipuleze.

Cei prigoniți pentru dreptate

Pentru omul păcătos, celălalt este iadul său ca reverberație ale iadului său interior. În funcție de gradul său de demonizare, se luptă mai mult sau mai puțin împotriva tuturor, mai ales împotriva celor care sunt cu Dumnezeu, pentru că nimic nu-l arde atât de tare pe omul păcătos, incapabil de iubire, ca evidența superiorității fericirii iubirii dumnezeiești care este prezentă blând și manifest în oamenii virtuoși.

Pentru că întunericul păcatului este nesustenabil, cei care au ales păcatul suprem de a se considera dumnezei de unii singuri, luptă încontinuu lumina dumnezeiască care emană de la cei drepți. Dumnezeu însă care este Tatăl iubitor îi păzește pe aceștia în starea Împărăției Cerurilor, în starea fericirii în inima lor, pentru a nu fi înghițiți de întunericul patimilor. Din cauza aceasta Domnul a zis că fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor. Pentru că această luptă este mare și continuă și cei drepți au nevoie de încurajare în credință când văd asaltul dur al întunericului, Domnul continuă și le spună și să ne spună că vom fi fericiți când ne vor ocărî și ne vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva noastră, mințind, din pricina Lui. Deci spune Dumnezeu – nu vă faceți griji că Eu sunt la butoane.

Să fim atenți că nu vom fi fericiți pentru orice ocară, ci dacă ocara ca sursă de durere – pentru plăcerile păcătoase pe care le-am simțit – ne poate elibera din chinul patimilor. Este vorba despre ocările făcute pe nedrept din pricina Domnului, adică ocările și calomniile pentru starea duhovnicească pe care am agonisit-o cu ajutorul lui Hristos sau pentru păcatele pe care le-am făcut. Atunci chiar trebuie să ne bucurăm pentru că o să avem mare plată în ceruri și o să fim asemenea cu proorocii care le-au prezis oamenilor cu dragoste ce o să se întâmple dacă fac bine sau, mai ales, dacă nu fac bine, motiv pentru care au și fost prigoniți.

Mare atenție că „cerurile” nu se referă întâi de toate la un loc geografic ci la o stare de fericire imensă care este dincolo de material, depășind complet pământescul, carnalul.

Trupul și iubirea

Dacă cineva este trupesc nu mai poate iubi persoana ca să simtă și el iubirea acesteia înapoi astfel încât să-și hrănească sufletul, pentru că el își iubește totdeauna patimile, se iubește pe sine-și. Dacă el iubește averea atunci, dacă cineva are bani nu îl mai iubește, de fapt, pe acesta, ci banii lui și atunci, celălalt se simte folosit. La fel și pentru putere, nu îl iubește pe celălalt, ci puterea la care celălalt poate să-i dea acces, iar celălalt este văzut doar ca un mijloc pentru asta. Dacă celălalt este văzut ca un mijloc de plăcere trupească, atunci cel robit de această plăcere trupească nu mai iubește pe altcineva – nu mai iubește o femeie pentru pentru ea însăși, pentru personalitatea ei, ci doar pentru plăcerea pe care aceasta i-o oferă, în timp ce ea este văzută doar ca un obiect care poate fi folosit pentru împlinirea poftelor păcătoase egoiste ale celui care suferă de această patimă.

Despre pericolele obiectificării și vindecarea prin rugăciune și relații vii, citiți Jocurile pe calculator, rugăciunea, familia – p. Teologos.

Fericirea adevǎratǎ nu este o idee filosofică, ci unirea cu Hristos

Deci după cum se vede, fericirea adevǎratǎ nu este o idee filosofică sau o stare lumească efemeră, ci este scopul vieții umane și este legată de comuniunea cu Dumnezeu, de trăirea fie și parțială a Împărăției Cerurilor ca stare în principal în inima noastră încă de aici de pe pământ. Se realizează prin trăirea în voia lui Dumnezeu exprimată prin Biserică în care un rol foarte important îl au Evangheliile pentru că de acolo învățăm cum să fim fericiți.

Despre lucrarea harului și vederea luminii, vedeți Lumina necreată.

Urcușul în har și fericirea adevǎratǎ duhovnicească

Fericirea adevǎratǎ veșnică vine din împlinirea umană prin unirea cu Hristos când sufletul este plin de energia necreată a Acestuia care ne hrănește toată existența. Dacă cineva este unit cu Hristos, nimeni și nimic nu îl poate face nefericit. Această unire nu este o înghețare, o limitare de un tavan, ci un urcuș veșnic în intensitatea fericirii înțelegătoare mai presus de orice limitare a raționamentelor și logicii noastre.

Fericirea adevǎratǎ nu presupune alienare, ci creșterea la maxim a înțelepciunii și a odihnei maxime pentru că omul fiind chip al lui Dumnezeu își găsește odihna numai în Dumnezeu cel atotînțelept și atotputernic. Această odihnă este foarte activă, intensă, plină de viață, împlinitoare a puterilor sufletești prin unirea cu Dumnezeu, iar prin Acesta cu toți ceilalți. Nu e o stare de exaltare, ci una de profundă pace, smerenie și iubire. Patima este încrâncenare, alienare și strâmbare a puterilor sufletului. Mai ales patimile trupești aplatizează, chinuie și înrobesc sufletul sub atracția senzorială a acestora.

Pentru întărire în rugăciune, recomandăm Puterea rugăciunii – p. Teologos.

Concluzii

De fapt, nimeni nu poate face pe om nefericit, dacă el nu se face singur astfel. Pentru că fericirea adevǎratǎ nu stă în lucruri exterioare, ci în voința noastră liberă și în viața după Dumnezeu. Desigur că există moartea, însă în esență nu există o separare absolută între etapele vieții veșnice înainte și după moarte. Fericirea veșnică începe încă de pe pământ, când omul trăiește în ascultare, rugăciune, pocăință, iubire și pace.

Sfinții sunt cei care și-au împlinit persoana cu ajutorul lui Dumnezeu și au trăit această fericire într-un mare grad încă de aici de pe pământ această fericire, iar după moarte, au trăit-o la maxim – fiecare după cât are de mare vasul existențial, sufletul său. De fapt, toată asceza terapeutică a Bisericii are ca scop deschiderea, reparararea și lărgirea vasului sufletului nostru.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne folosim în mod înțelept viața astfel încât să creștem fericirea adevǎratǎ a iubirii dumnezeiești în noi și în ceilalți și să nu ne pierdem vremea și capacitatea de iubire cu nimicuri egoiste pentru că atunci vom fi pururea triști. Să nu uităm că generația de astăzi este cea mai tristă generație din istorie, cu toate că este ce mai avută și cea mai în siguranță. Mulți dintre acești tineri nici măcar nu știu ce este fericirea adevărată pentru că nu au fost învățați sau nu doresc să se deschidă cu sărăcie de duh, cu smerenie către Domnul cel milostiv. 

Să ne ajute bunul Dumnezeu să punem început bun fericirii noastre! Pentru pași concreți de schimbare, citiți Cum să ne transformăm – p. Teologos.

Amin!

Vă mulțumesc că ați avut smerenia să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!