Realitatea preoției – p. Moise McPherson

Urmăriți un foarte frumos și emoționant cuvânt al părintelui Moise care ne dezvăluie câteva aspecte nevăzute și deseori necunoscute din viața unui preot. Merită să-l vedeți!

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Realitatea preoției – p. Moise McPherson

În numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt!

Am vorbit recent cu cineva nou hirotonit despre toate luptele cu care se confruntă, pe care mi le-a descris ca fiind nemăsurate, fără egal comparativ cu toate luptele și suferințele prin care a trecut în viața lui. Și trecuse prin niște dificultăți foarte radicale. Iar asta mi-a amintit doar de cât de incredibil de grea este hirotonia pentru preoție. Și majoritatea oamenilor nu realizează că atunci când petreci, ca mine, 12 ani ca preot, nu sunt 12 ani obișnuiți.

Treci prin atâta război din partea diavolului, prin atâta frângere de inimă, atâta agonie care se pune pe umerii tăi, încât e ca un număr incalculabil de ani care par să-ți îmbătrânească sufletul. De fiecare dată când intri într-un confesional și auzi confesiunea vieții cuiva, îți iei asupra ta, într-o anumită măsură, ca martor al lui Hristos, toată durerea imensă și tristețea pe care le-a experimentat în întreaga sa viață, înghesuite într-o sesiune de o oră, și asta m-a făcut să mă gândesc că aș vrea să împărtășesc cu oamenii prin ce trece un preot, pentru că am observat că există o schimbare în oameni, când ei vin la biserică, te întâlnesc și au un fel de sentiment de uimire față de preoție și față de ce face preotul, și un respect pentru asta. Și acel sentiment persistă pe parcursul călătoriei lor spirituale.

Dar apoi am observat că există oameni, în special când sunt mai în vârstă, pe la 50-60 de ani, care sunt în Biserică de mult timp, și este smeritor câtă onoare și cât respect îți arată ca preot. Dar cred că este legat de înțelegerea lor profundă a faptului că au văzut preoți purtând povara suferinței timp de atât de mulți ani, astfel încât înțeleg imensitatea a ceea ce porți în sufletul tău în legătură cu suferința umană și provocările cu care te confrunți și tot ce duci pe umeri, astfel încât te tratează cu atâta demnitate și atâta respect și atâta cinste încât ești profund, profund umilit de dragostea pe care ți-o arată, pentru că înțeleg măreția preoției și ce face preotul.

Și astfel m-am gândit să împărtășesc, în câteva moduri, povești din viața mea, nu din viața mea aici în Texas, ca să nu încerce cineva să facă legătura între povești și să descopere despre cine vorbesc, ci povești din anii preoției când am fost în parohii diferite din țară, astfel încât să existe suficientă ambiguitate încât nimeni să nu poată ști cu adevărat despre cine vorbesc. Am vrut să povestesc mai întâi despre lucrarea principală a preoției, care este Sfânta Liturghie.

Îmi amintesc de un prieten foarte apropiat de-al meu care a spus că atunci când a fost hirotonit, era evident un om al rugăciunii, dar a spus că în ziua hirotonirii sale, s-a simțit ridicat la tronul lui Dumnezeu și că rugăciunile sale erau chiar în fața lui Dumnezeu. Și nu a putut să descrie în alte cuvinte decât așa. El a zis: “M-am rugat dintotdeauna și petrec mult timp în rugăciune. Dar în momentul în care am fost hirotonit, a fost ca și cum Dumnezeu m-a ridicat pentru a mijloci pentru oameni chiar în fața tronului din ceruri, astfel încât rugăciunile mele să fie auzite și ca eu să știu unde mă aflu în proximitatea lui Dumnezeu.” Și nu știu cum să explic altfel, pentru că asta a fost povestea lui pe care mi-a explicat-o, dar o înțeleg conceptual ca preot: există pur și simplu această responsabilitate uluitoare pe care o are preotul când se roagă pentru oameni.

Și dacă ne gândim la asta în termeni ai Vechiului Testament, și nu pot să nu mă gândesc la numele meu, al profetului Moise, că profetul Moise mijlocea pentru oameni stând în fața lui Dumnezeu în așa fel încât chiar și când Dumnezeu se înfuria împotriva poporului Israel până la punctul în care El era gata să-i distrugă, profetul Moise intervenea și practic I-a spus lui Dumnezeu că ar prefera să fie el distrus decât poporul Israel. Și există această viață martirică uluitoare a preoției unde îți jertfești viața continuu pentru oameni, cu voia lui Dumnezeu, la fiecare Liturghie, când stai în fața tronului lui Dumnezeu și slujești Liturghia în fața lui Dumnezeu ca un simplu om.

În preoție, uneori e ca și cum totul e amplificat, intensificat. Și în special în Liturghie. Cineva a descris odată că stătea la altar slujind Liturghia și a simțit ca și cum ar putea privi în jos și ar vedea flăcările iadului sub el, gata să-l devoreze din cauza nevredniciei sale, și totuși Dumnezeu îl susținea ca mijlocitor pentru oameni chiar acolo la altar. Așadar există această juxtapunere uluitoare că tu, ca nimic, ca un om foarte, foarte simplu, frânt, cu imense defecte și deficiențe, te rogi atât de intens pentru vindecarea de la Dumnezeu în viețile turmei tale și totuși ești nimic, ești atât de nevrednic de acea poziție de a fi în fața altarului încât simți că iadul te-ar putea înghiți din cauza nevredniciei tale. Și totuși, în mod mistic, preoția lui Hristos locuiește în tine.

Asta este ceea ce primești la hirotonire. Primești această taină uimitoare de a fi hirotonit și cumva uns în preoția lui Hristos. Și Îl porți în tine însuți pe Hristos. Până într-atât încât există această poveste minunată de la Sfântul Paisie, unde el întâlnește un preot și îi spune: „Dă-mi binecuvântarea ta”. Iar preotul răspunde: „Nu sunt vrednic să te binecuvântez”, pentru că putea vedea că Sfântul Paisie era la un nivel spiritual mult mai înalt decât el. Și Sfântul Paisie spune: „Nu vreau să sărut mâna ta. Vreau să sărut mâna lui Hristos”. Și asta este ceea ce se întâmplă când preotul face semnul crucii și binecuvântează pe cineva. El nu oferă mâna sa proprie. El oferă, literalmente, mâna lui Iisus Hristos.

E faimos că era un preot care slujea într-o colonie de leproși și îi binecuvânta pe leproși cu mâinile sale, iar leproșii îi sărutau mâinile, iar propriii săi copii slujeau în altar împreună cu el și el îi binecuvânta pe copii, iar copiii săi sărutau aceeași mână, și niciunul dintre copiii săi nu a contractat vreodată lepra de la asta. Deși, știți, medical este imposibil, realitatea este că mâna dreaptă a preotului când slujește sau când dă binecuvântarea ca Hristos, deși el este, în sine, doar un om, totuși, în mod mistic, Hristos este prezent în el. Această datorie, această onoare, această măreție pe care o are preotul nu este, evident, datorată vredniciei sale, nu-i așa? De aceea, atâția preoți, când slujesc liturghia, plâng pentru că se văd așa cum sunt, cu toate păcatele vieții lor, toate modurile în care sunt nevrednici să stea în fața sfântului altar. Și totuși, într-un fel, Hristos nu-i respinge. El îi îmbrățișează și îi iubește. Și le dă lor, nu doar puțin, ci dă lor parte din Sine însuși.

Știți, dacă vă puteți imagina pe Sfântul Apostol Pavel fiind responsabil pentru moartea creștinilor, pentru uciderea creștinilor, și apoi fiind ridicat la rolul de apostol, purtând în el preoția sfântă a lui Hristos, acea imensă nevrednicie pe care o simțea, care a impulsionat întreaga sa slujire, tot ceea ce a făcut toate jertfele și toate modurile în care era dispus să moară pentru oameni, pentru mesajul lui Hristos, și să se dăruiască pe sine. El a devenit ca un nou Moise pentru iudei, era dispus să sufere toată batjocura lor, ura lor, defăimarea lor, bătăile și chiar moartea, pentru a împărtăși acea imensă iertare pe care a primit-o de la Hristos.

Deci, un preot, în primul rând, este un om care stă în fața altarului atât în biserică, dar mai ales în fața altarului ceresc, rugându-se și mijlocind pentru oameni, pe care îi știe că sunt la fel de frânți și deteriorați ca el însuși, și totuși cu această imensă putere care i s-a dat să se roage pentru alții. Pare un fel de glumă în preoție când preoții le spun oamenilor: “Roagă-te pentru mine!” Pentru că, e interesant, când ești preot și te rogi pentru tine însuți știi că rugăciunile tale sunt mai puțin puternice pentru tine, dar rugăciunile tale pentru ceilalți oameni sunt foarte puternice și transformatoare. Poți vedea asta în mărturiile oamenilor când te rogi pentru ei și cum sunt schimbați de acele rugăciuni, pentru că, într-un fel, ești ca Hristos, rugându-te și mijlocind pentru întreaga lume, așa cum a făcut El în Grădina Ghetsimani. Deci, în primul rând, un preot moare în sfântul altar.

Și apoi, desigur, există viața preotului, viața preotului care ascultă spovedanii. Este o poveste din viața Sfântului Siluan Athonitul, unde el spune că privea pe un bătrân călugăr care asculta o spovedanie. Și a spus că, uitându-se la el, a văzut…. Noi în Biserica Ortodoxă facem spovedania cam față în față. Preotul stă în lateral, iar persoana stă lângă el sau cam în fața lui, cu fața la Evanghelie, și își spune păcatele. Și a spus că s-a uitat la acest preot bătrân și că fața lui era strălucitoare sau se schimba, și-L putea vedea [atunci] pe Hristos. Știți, când preotul ascultă spovedania, el spune: „Iată, copilul meu, Hristos stă invizibil în fața ta să-ți audă spovedania. Nu te teme, nici nu te rușina și nu ascunde de mine nimic”. Când spune asta, o spune serios. Hristos este mistic prezent atât prin faptul că Hristos este omniscient, dar și prin faptul că preoția lui Hristos este acolo, ascultând aceasta. El chiar spune păcătosului că va fi acolo la sfârșitul tuturor timpurilor, dând socoteală pentru tot ce această persoană i-a mărturisit, ca martor al pocăinței sale.

Și astfel, în spovedanie, auzim toate tristețile vieții unei persoane, toată agonia, de atâtea ori, de nenumărate ori auzi lucruri care sunt pur și simplu dincolo de capacitatea ta de a le suporta ca om, auzi despre abuzuri și suferințe imense, auzi despre tulburările vieților oamenilor, dezamăgirile, abandonurile, auzi toate lucrurile pe care uneori nici nu au putut să le deschidă și să le împărtășească cu altcineva din cauza rușinii lor imense. Știi, inima ta ca om… se frânge pentru ei.

Există un vechi pasaj într-o carte despre spovedanie care spune că atunci când oamenii veneau la spovedanie, își puneau mâna pe spatele, pe ceafa preotului, pentru că înțelegeau fizic că era o reprezentare a faptului că își puneau poverile pe altcineva, că preotul, într-un fel, se jertfea să poarte împreună cu această persoană toate rănile și rușinile și abuzurile și dezamăgirile vieții acestei persoane. Și, nu ești, ca preot, nu ar trebui să fii… indiferent sau “neutru”, tu ești acolo ca Hristos. Știi, când Hristos e mișcat în Evanghelie, El plânge. Și Sf. Pavel spune că plângem cu cei care plâng, luăm asupra noastră toate lucrurile, toate rănile și tulburările vieții lor, toate cele care i-au frânt, pentru a le alina povara.

Știi, și nu doar auzi, e mai mult decât atât. Chiar o porți. O porți în propria ta viață. Porți acele lucruri cu tine, asta e ceea ce ei au nevoie să faci, au nevoie să porți o parte din povară, deci trebuie să o iei asupra ta. Știi, când ei termină spovedania și ochii lor sunt umezi de lacrimi, și ochii tăi sunt umezi de lacrimi. Îmi amintesc…. Îmi amintesc de cineva care a spovedit toate abuzurile fizice și sexuale pe care le suferise în viața sa. A fost atât de îngrozitor. Îmi amintesc că am terminat și am încercat să mă țin cât de bine am putut, apoi a plecat și eu am plâns cu sughițuri. Pur și simplu nu mă puteam opri din plâns. Ai acest sentiment profund al diavolului și al răului, pentru că vezi că răul nu este doar o idee, ceva care se întâmplă, poți vedea întruparea reală a diavolului în viețile oamenilor și răul pe care el îl insuflă oamenilor să-l comită. Poate și asta e parte din…

Ca preot ești bombardat constant de diavol cu tot felul de gânduri de furie sau frustrare, de dezamăgire, ești bombardat constant cu situații, cu tot felul de lucruri, care acoperă gama de lucruri pe care le poți experimenta de la diavol, știi, chiar să îți apară în propria ta casă. Știi, înțelegi, așa cum mi-a spus odată un preot, a spus: “Când îți pui crucea pe tine când ești hirotonit, crucea este ținta, este semnul și simbolul că diavolul va ținti la tine în viața ta.” Și vorbeam recent cu această persoană care fusese nou hirotonită și a spus: “Părinte, niciodată nu am fost atât de chinuit cu gânduri intense, gânduri intruzive care să mă bombardeze continuu. Nu am mai experimentat niciodată ceva de genul ăsta în viața mea. Dar îmi place. Da, asta e calea.” Calea este că diavolul fie te frânge, fie ești complet absorbit de rugăciune și îți îndrepți inima și mintea continuu spre Hristos.

Și circumstanțele și situațiile din viața ta uneori sunt atât de departe de controlul tău. Știi, ai fost de acord să-ți pui toată viața pentru biserică, pentru Hristos, așa că uneori lucrezi șapte zile pe săptămână, timp de luni întregi, ai un job cu normă întreagă de luni până vineri. Am lucrat aproape un deceniu din preoția mea cu normă întreagă, în situații stresante, circumstanțe de viață, toate acele lucruri, și apoi când în sfârșit “ai o zi liberă”, te duci la biserică să asculți ore întregi de spovedanii, să slujești privegherea, să te trezești duminica dimineața să slujești Sfânta Liturghie și apoi te întâlnești cu oameni care îți varsă inimile lor în fața ta. Te întorci acasă complet epuizat duminica după-amiază, ca și când ai fi alergat un maraton, și umil accepți că mâine dimineață te vei trezi și te vei întoarce imediat la muncă, imediat la rutină, pentru că asta e necesar. E datoria ta. E ceea ce ești chemat să faci. Nu ai altă alegere, o pauză, nu ai o relaxare. Trebuie să faci aceste lucruri pentru Hristos. I le datorezi Lui. Când te hirotonește, Îi datorezi să-ți dai viața pentru El.

Când te hirotonesc, te duc de trei ori în jurul altarului în interiorul bisericii și asta se aseamănă cu slujba de cununie pe care o facem. Când căsătorim un cuplu în biserică, îi ducem de trei ori în jurul unui altar improvizat în mijlocul bisericii, ca să arătăm că sunt căsătoriți. Și când devii preot și te hirotonesc la sfântul altar, săruți altarul, colțurile altarului, și îl înconjori de trei ori ca să arăți că ești căsătorit cu Sfântul Altar. Acum ești Hristos. Ești conectat la El și la slujirea Lui și la martiriul Lui și la dragostea Lui pentru oameni într-un mod pe care aproape nimeni altcineva nu-l va înțelege vreodată: acea povară, acele responsabilități, cererile nesfârșite, nevoia, oamenii.

Deci sfânta preoție, în felul ei, incremental, într-un sens, îți oferă această cea mai profundă viață, pentru că ești ca și cum ai sta în prima linie a bătăliei dintre bine și rău și e ca și cum ai vedea diavolul tot timpul, acționând constant în viețile oamenilor, distrugând constant lucruri și situații și căsătorii și oameni. Și în același timp vezi această imensă glorie a Sfintei Liturghii, a întrupării lui Hristos, vezi jertfa, ții în mâini Potirul, ții în mâini Potirul cu Trupul și Sângele lui Hristos. Le dai oamenilor pentru iertarea păcatelor și pentru viața veșnică. Ai această existență, cea mai profundă, din altă lume. Și apoi, în mijlocul ei, ai cerințele absolut lumești ale tuturor lucrurilor care trebuie să continue ca să țină totul pe linia de plutire, ca Sfântul Pavel, cortarul.

Experimentezi constant aceste două realități, toate stresurile și presiunile vieții, toate lucrurile care ți se cer, toate lucrurile pe care trebuie să le faci ca să-ți hrănești familia și să ai grijă de ea. Și apoi toate lucrurile pe care trebuie să le faci ca să-i hrănești spiritual și să ai grijă de enoriași, de copiii care ți s-au încredințat, care devin foarte mult ca familia ta proprie, ca proprii tăi copii, dragostea ta pentru ei e intensă. Realizezi într-un mod cu adevărat incredibil și acut că nu ai putea susține niciodată asta fără harul Duhului Sfânt. Ar fi imposibil pentru un om să suporte mărețul martiriu al hirotoniei lui Hristos fără o imensă prezență interioară a Duhului Sfânt. Și astfel ai această realitate măreață a apropierii lui Hristos, a apropierii Sfintei Treimi care te hrănește și te susține constant în timp ce tu rătăcești prin deșertul sterp al vieții.

Dar totul este o bucurie. Totul este această bucurie, pentru că o revarși în afară O dai cu totul. Dai totul. Îți dai și ultima ta suflare. Dai tot ce ai cu putință și tot ce e posibil să dai, lui Hristos, ca o ofrandă. Și chiar dacă ai acest imens simț, pe de o parte, a ce fel de eșec incredibil ești, pentru că îndeplinești preoția lui Hristos, care este perfectă, așa cum Dumnezeul cel perfect S-a întrupat, iar tu ești un om complet imperfect în orice mod posibil. Dar oferi asta pentru ca într-o zi, trecând din această viață., cu voia lui Dumnezeu, să-L vezi pe Hristos și să auzi cuvintele: Bine ai lucrat, slujitor bun și credincios, intră în odihna ta.

Viața pentru un preot este ca un maraton în care fiecare an pare a fi mai mulți ani decât poți număra. Toate tristețile și durerile inimii și chiar bucuriile, chiar lucrurile minunate pe care le ai, chiar modurile minunate în care vezi oameni salvați din strânsoarea diavolului, toate lucrurile incredibile la care ești martor, stai în primul rând al vieții reale, al luptei spirituale reale, al eternității reale. Totul este acolo ca să vezi. Și în mijlocul a toate astea, ești doar vărsat ca o cupă de băutură, ești turnat ca o ofrandă. Te sacrifici pentru acest mister măreț, acest dar măreț, acest dar profund și nemăsurabil de care nu ești vrednic. Cred că acesta este motivul pentru care, când vezi bătrâni îmbrățișând preotul cu atâta dragoste, ei au acest simț, au această înțelegere și respect și cinste și iubire pentru lucrurile prin care a trecut preotul, lucrurile pe care preotul le poartă în el, lucrurile la care este dispus să se supună din această iubire pentru Hristos.

Chiar dacă preotul nu este perfect, el este doar un om, un om căzut și frânt, un om care este doar un om. El este făcut și i s-a dat atât de mult, să poarte în viața sa, să fie mâinile și picioarele lui Hristos, să fie lacrimile lui Hristos, care plânge pentru oameni, pentru întreaga lume, Și el se luptă împotriva diavolului pentru a vedea oameni salvați din păcat și pentru a le întoarce viața pe drumul cel bun și pentru a deveni cu mult mai mult, decât credeau ei că sunt creați să fie. Este această imensă binecuvântare, acest martiriu, această luptă în care te angajezi pentru binele lumii și al mântuirii sale. Amin.

Hei, mulțumesc foarte mult că ați rămas până la sfârșit. Dumnezeu să vă binecuvânteze! De căutați o cale să vă transformați viața, să creșteți în maturitate, să vă îmbunătățiți căsnicia, să vă adânciți credința, avem un program școlar: www.skool.com/fathermoses . Avem un curs acolo despre căsătorie, unul în pregătire despre întâlniri, sesiuni săptămânale de întrebări și răspunsuri cu mine, unde mă puteți întreba orice doriți, și este o experiență transformatoare pentru cei care intră ca membrii în comunitate. Sper să vă văd acolo.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!