Cele trei mari virtuți: credința, nădejdea și dragostea – p. Teologos

În centrul vieții creștine stau cele trei mari virtuți prin care omul iese din frica de moarte și din îngustimea logicii sale: credința, nădejdea și dragostea. Materialul de față arată cum credința devine încredere concretă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cum nădejdea se sprijină pe experiențe reale ale harului, iar dragostea, ca vârf al tuturor, ne deschide către o libertate adevărată, în care persoana contează mai mult decât lucrurile.

La sfârșit vă oferim și o priveliște a micii peșteri în care am filmat.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere

Spune Sf. Ap. Pavel că într-un final rămân cele trei mari virtuți: credința, nădejdea și dragostea, însă mai mare decât toate este dragostea. Prin credință ieșim din cadrele foarte strâmte ale logicii noastre, din cadrele foarte înguste ale cunoașterii științifice care a fost dovedită științific de către Kurt Godel că este incompletă. De fapt, cele mai mari întrebări ale omului nu sunt rezolvate de către știință: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Altă problemă este cea a frumosului: nimeni nu poate dovedi științific că o floare este frumoasă. Ba chiar mai mult, din punct de vedere științific anumite răspunsuri sunt hidoase. De exemplu, din punct de vedere științific, omul este doar o grămadă de celule. Din punct de vedere științific, zâmbetul unui copil este doar mișcarea a 27 de mușchi pe fața acestuia. Există ceva mai presus de limitarea în simțurile trupești impusă de știință și de logică, de cadrele foarte strâmte ale gândirii noastre.

Pentru o prezentare complementară a celor trei mari virtuți teologice, puteți urmări dialogul Credință, nădejde și dragoste – p. Pimen Vlad, precum și reflecția biblică Înțelepciune biblică: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Cele trei mari virtuți: ce este credința

De fapt, oamenii folosesc astăzi foarte mult această putere a credinței, însă într-un mod foarte distorsionat, crezând toate manipulările fără cea mai mică verificare și numai cuvântul lui Dumnezeu cel perfect exprimat prin Biserică de mii de ani nu doresc să-l creadă. Cu alte cuvinte, sunt foarte creduli, însă foarte puțin credincioși, lucru care îi chinuie pe oameni și îi prăbușește la decolarea către Cer.

De fapt, credința este ascultarea de supralogica lui Dumnezeu în clipa în care Acesta ne spune să sărim din avionul zonei de confort pentru că acesta se va prăbuși. Trebuie să avem credința și eroismul dragostei să sărim în necunoscutul norului Duhului Sfânt și atunci Domnul ne va prinde și ne va ridica din slavă în slavă într-un zbor înalt către dragostea Sa.

În clipa în care omul se ridică din credința din auzite în credința lucrătoare, începând să facă poruncile lui Dumnezeu, atunci omul capătă mult curaj și credința crește pentru că vede într-adevăr că acest mecanism terapeutic funcționează și el nu se mai luptă să scape de chinurile de iad din viața sa, ci este interesat de bucuria harului care crește precum zorile dimineața. Este însă nevoie ca omul să fie constant și să-și păzească mintea adică să nu primească gânduri rele, mai ales gânduri împotriva altora și să nu rănească suflete, pe cât posibil.

În clipa în care credința începe să se bazeze pe experiența de succes din trecut, adică în clipa în care omul vede că Dumnezeu îl ajută în viață, atunci el începe să capete încredere, adică începe să aibă nădejde în Dumnezeu. Nădejdea este concretizarea credinței și îmbrățișarea milei lui Dumnezeu.

Cele trei mari virtuți: nădejdea și credința. Rolul facerii poruncilor dumnezeiești

Ca să înțelegeți ce este nădejdea și care este relația ei cu credința, o să le aduc în cotidian – de exemplu eu cred că statul ne poate ajuta cu construcția căsuței noi pe care o facem, însă nu am nădejde că se va întâmpla asta. În cazul lui Dumnezeu, eu cred că Dumnezeu poate să ne ajute și chiar am nădejde că ne ajută pentru că am văzut și avem experiența ajutorului lui Dumnezeu și a preacuratei Maicii Sale în trecut și deci dacă Dumnezeu ne-a ajutat în cazurile 1, 2 și 3, ne va ajuta și în cazurile 8, 9 și 10.

Astfel prin facerea poruncilor, avem o reacție în lanț: crește credința, după care crește nădejdea și, după aceea, crește dragostea pentru că omul se deschide lui Dumnezeu și atunci poate să facă poruncile și mai bine. De fapt, poruncile nu sunt expresia șefului față de subalterni, nu sunt o expresie a forței, ci o expresie a dragostei Tatălui și medicului iubitor față de fii Lui preaiubiți și foarte bolnavi. Este ca și atunci când persoana pe care o iubim noi cel mai mult ne cere să facem ceva pentru a ne vindeca. Doleanțele ei sunt porunci pentru noi din cauza iubirii pe care o nutrim față de ea, chiar dacă aceste doleanțe ar fi în favoarea ei – cu atât mai mult atunci când sunt în favoarea noastră. Este adevărat că omul cel vechi, cornul întunecat al distorsiunii egoismului din noi se împotrivește dimpreună cu diavolul, se opune acestui proces de vindecare, generând astfel cea mai mare dramă din istorie.

Despre deosebirea dintre credință și nădejde și modul în care lucrează împreună, vedeți și răspunsurile din Frici, viață veșnică, despătimire, homeschooling – p. Teologos, iar pentru un ghid clasic puteți citi întrebările și răspunsurile din Despre credință, nădejde, dragoste și har.

Depășirea limitelor

Dacă omul continuă pe scara credinței, atunci poate să facă toate pentru că toate îi sunt cu putință în Hristos care îl întărește. Mare atenție aici că atunci când spunem „toate” nu ne referim la un Superman trupesc pentru că omul trebuie să fie smerit și limitat trupește, pentru că altfel nu-i va putea înțelege și iubi pe ceilalți care sunt limitați trupește ca și el în această viață. Mă refer la faptul că omul va ajunge întâi să nu mai aibă nicio limitare sufletească, niciun păcat cu fapta și atunci Dumnezeu poate să-i dea și atotputernicia trupească, inclusiv depășirea continuumului spațiu-timp după cum am văzut la anumiți Sfinți care dispăreau dintr-un loc și apăreau în altul. Desigur că Sfântul respectiv evită să facă așa ceva pentru că acestea nu sunt un scop în sine pentru că pe primul plan este dragostea și toate trebuie făcute pentru creșterea dragostei de Dumnezeu și prin Acesta între noi.

Exemplul Sfântului Iacov Tsalikis

Era la un moment dat un Mitropolit care s-a dus cu șoferul său și cu un mic grup în vizită la Sf. Iacov Tsalikis. Pentru că Sfântul era o prezență foarte agreabilă, vizita s-a prelungit până noaptea. Într-un final, au trebuit să plece și pe autostrada pe care erau, Mitropolitul i-a spus șoferului să conducă cu viteză pentru a recupera întârzierea. După mai mult timp, Mitropolitul tresare și își aduce aminte că și-a lăsat haina la Sfântul. Șoferul întreabă ezitant dacă trebuie să întoarcă pentru că deja străbătuseră mult drum și Vlădica îi spune să continue pentru că o să vină în altă zi la Sfântul ca să-și recupereze haina.

După câteva minute, însă, iată că pe marginea șoselei apare un monah autostopist. Când se apropie, nu mică le-a fost mirarea să-l vadă chiar pe Sfântul Iacob care le face semne să oprească. Când se opresc, Sfântul îi întinde Mitropolitului haina și îi cere binecuvântarea. Blocat, Înaltul îi mulțumește și îl întreabă cum a ajuns acolo înaintea lor. De asemenea, îl roagă pe Sf. Iacov să intre în mașină să-l ducă înapoi. Sfântul refuză politicos zicând că are grijă bunul Dumnezeu și că o să meargă înapoi exact așa cum a venit. După cum vedeți părinții își folosesc darul de la Dumnezeu numai pentru creșterea dragostei în oameni.

Cele trei mari virtuți: ce este iubirea

De fapt, putem vedea credința ca o rază, nădejdea ca lumina și dragostea ca însuși discul Soarelui care le are pe toate. Pentru că Dumnezeu este iubire și ținta noastră este unirea cu Dumnezeu, pentru a ne atinge scopul trebuie să învățăm să iubim, cu ajutorul lui Dumnezeu. Este adevărat că nu știm exact ce este iubirea pentru că atunci am ști exact cam cine este Dumnezeu, chiar dacă Acesta este mai presus chiar și decât iubirea. Sf. Ioan Teologul spune însă că Dumnezeu este iubire pentru că expresia principală a energiei necreate în cotidian este iubirea. Din cauza asta, cel care vrea să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu Însuşi. Asta înseamnă, întâi de toate, că iubirea este o taină, că niciodată nu poate fi explicată deplin și nu poate fi înțeleasă pe deplin. Din cauza asta, cel care dorește să-i dea o definiție este ca și orbul care dorește să numere nisipul de pe fundul oceanului.

Totuși pentru a da o oarecare definiție, dragostea este asemănarea cu Dumnezeu, pe cât este cu putință muritorilor. După lucrare, este beția trează a sufletului. După efect, este izvorul credinței, râul nădejdii, oceanul smereniei și adâncul fără fund al îndelungii-răbdări.

Spune Sf. Ap. Pavel că dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Cu alte cuvinte, dragostea pune pe primul plan pe celălalt și îl prețuiește nelimitat. Hristos S-a jertfit total pentru noi cu toate că noi trebuia să ne jertfim pentru El, că Dumnezeu ce este. După cum vedeți, iubirea este nedreptatea în favoarea persoanei iubite și pentru asta avem nevoie de Dumnezeu pentru că fără Dumnezeu nu o să avem puterea de a iubi și fără Dumnezeu nu vom avea luminarea necesară pentru a ști cu adevărat ce este bine pentru celălalt.

Da, iubirea este lepădarea a oricărui gând și cuget împotriva cuiva, însă este nevoie și de luminare de la Dumnezeu pentru a ști ce este într-adevăr bine pentru celălalt. Dacă noi nu suntem aproape de Dumnezeu, atunci de multe ori în numele dragostei dorim să ne impunem voia noastră asupra celuilalt și atunci în loc să-i facem bine, îl traumatizăm cu presiunea pe care o generăm în clipa în care îi tăiem voia celuilalt.

Pentru a aprofunda tema dragostei ca lege a vieții creștine, este de folos cuvântul Legea iubirii ca mod de reușită – p. Pimen Vlad, precum și citirea integrală a imnului iubirii din 1 Corinteni 13.

Un caz de la școală

Să vă dau un caz: într-o clasă din ciclul primar, învățătoarea îl întreabă pe un copil ce faptă bună a făcut astăzi la care el răspunde că a ajutat o bătrânică să treacă strada. După care îl întreabă pe al doilea copil ce faptă bună a făcut astăzi la care acesta zice că l-a ajutat pe primul să treacă bătrânica strada. După aceea învățătoarea întreabă pe un al treilea ce faptă bună a făcut și acesta zice că i-a ajutat pe primii doi să treacă bătrânica strada. După care învățătoarea zice „Bine, dar toți ați ajutat bătrânica să treacă strada?” – „Da, pentru că bătrânica nu dorea să treacă strada” a fost răspunsul copiilor.

Să nu uităm că iubirea se vede în dispoziția de ascultare pe care o avem față de celălalt, în respectul față de ceea ce spune celălalt și nu în formele de tiranie pe care dorim să i le impunem. De fapt, dragostea adevărată este totuna cu nepătimirea sau cu înfierea, cu starea de fii ai lui Dumnezeu.

Cum se manifestă iubirea

La lumina iubirii dumnezeiești îl vedem pe celălalt cu ochii lui Dumnezeu, îl vedem așa cum l-a făcut Domnul și facem distincție între faptă și făptaș, între păcat și păcătos. Pe om trebuie să-l iubim, orice s-ar întâmpla și orice ar face. Să găsim totdeauna circumstanțe atenuante pentru el: că nu a știut, că nu a putut, că a vrut să facă bine și a făcut o greșeală, că are o traumă, că are o boală sufletească și din cauza asta se comportă astfel. Păcatul este o boală sufletească, o distorsiune existențială. Din cauza asta să-i iubim pe toți și să ne rugăm pentru toți ca toți să se vindece și noi în primul rând. Să nu uităm că în clipa în care îl vedem pe celălalt rău asta este pentru că noi avem ochelarii răutății în sufletul nostru. Dacă suntem buni, atunci avem gânduri bune și îi vedem pe toți buni, fără să fim naivi pentru că dragostea nu socotește răul și dragostea întotdeauna vede binele.

Dacă, însă, iubirii îi lipsește ceva din plinătate, atunci încape în ea frica. Cel care nu are frică sau s-a umplut de dragoste sau a murit cu sufletul. Când spun că a murit cu sufletul înseamnă că este inert și asta poate avea două cauze: sau este copleșit de Duhul cel Sfânt și este în extaz, în răpire și atunci este pe un cu totul alt plan existențial sau este rupt total de Dumnezeu și atunci trăiește în derivă ca un iceberg fără viață purtat încoace și încolo de diferiții curenți la modă.

Cu toate că iubirea în sine este inexprimabilă, putem să vorbim de anumite asemănări care să ne ducă să simțim bucuria sublimă asociată cu iubirea. Desigur că cea mai apropiată asemănare este dorul. Legat de asta era frica de a nu pierde această legătură iubitoare cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți ca și începutul înțelepciunii. Frica asta se aseamănă cu frica pârâților de judecător, însă cu conștiința clară că judecătorul este perfect și total iubitor. 

De aici apar zelul, sârguința, motivația, râvna pentru a crește șuvoiul firav al iubirii până când omul se robește total binelui după cum pătimașul se robește răului. În fericirea sa, omul are față de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care-l are îndrăgostitul nebun față de iubita lui, însă curățat de toate distorsiunile inerente unui sentiment lumesc al omului căzut.

Ascultarea ca iubire

Sârguința adevărată se aseamănă cu recunoștința pe care o are slujitorul eliberat de stăpânul său din sclavia și închisoarea patimilor. Legat de asta, fericit este cel care stă în rugăciune în fața Domnului, precum stau slujitorii în fața împăratului și chiar mai mult pentru că nu se lipește pruncul de sânul mamei cum se lipește Sfântul de Domnul. Trebuie să ne străduim să plăcem mai mult Domnului decât oamenilor. Recunoștința și ascultarea sunt dovada concretă a iubirii pe care o securizează și o crește. După cum Iisus Hristos este întruparea lui Dumnezeu Cuvântul așa și întruparea iubirii este ascultarea adevărată.

Iubirea prin Dumnezeu

Știți cum e cu cel care iubește cu adevărat: își închipuie încontinuu fața persoanei iubite și o îmbrățișează cu dulceață în inima sa. Este adevărat că astăzi această iubire este foarte pervertită de duhul carnal cu care suntem presați pe toate canalele, însă iubirea adevărată este iubirea interpersonală care trece prin Dumnezeu. Dacă iubirea dintre două persoane nu este redirecționată prin Dumnezeu adică două persoane nu se iubesc cu ajutorul lui Dumnezeu și cu conștiința că Dumnezeu îi veghează, atunci se produce un scurtcircuit și iese scrum. Curentul iubirii are o intensitate foarte mare și nu lasă pe cel care iubește să se liniștească nici în somn de dorul persoanei iubite pentru că și atunci se îndeletnicește cu persoana dorită. Este adevărat că dacă persoana dorită este Hristos cel răstignit și înviat atunci această neliniște este plină de pace pentru că primul lucru pe care Hristos ni l-a dat după Înviere a fost pacea Sa. Această iubire adevărată este specifică și oamenilor duhovnicești și îngerilor și constituie hrana și împlinirea lor.

Harul – hrana sufletului

După cum combustibilul trupului este mâncarea, apa și aerul, analog pentru suflet, hrana sa este energia necreată a lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu care are ca expresie principală în cotidian, iubirea. Dacă trupul este hrănit atunci face multe și dacă se întâmplă să mai primească o lovitură – nu e bine, însă rezistă și merge înainte cu avânt. Dacă însă trupul nu e hrănit, dacă e flămând, rahitic, scheletic, hămesit atunci nu face nimic, amețește și un bobârnac să-i dai, cade pe locul limpede. La fel e și cu sufletul: dacă sufletul este hrănit cu energia iubitoare a lui Dumnezeu atunci face foarte multe, este activ, bucuros și dacă are un necaz, desigur că nu e bine însă merge înainte atras de magnetismul iubirii adevărate.

Dacă însă sufletul nu este hrănit cu harul plin de iubire pentru că se închide el însuși în gândurile sale egoiste, atunci nu face mai nimic care să aducă bucurie și se victimizează foarte ușor pentru că este foarte slab și zice că de ce nu s-a uitat la mine, că de ce s-a uitat la mine, că de ce mi-a vorbit, de ce nu mi-a vorbit – o mulțime de gânduri care fac cu el ca în mașina de spălat, de-l amețesc total.

Despre faptul că numai harul lui Dumnezeu poate hrăni cu adevărat persoana, merită citit cuvântul Iubirea de trup, transhumanism, sinucidere – p. Teologos, în paralel cu reflecția istorică Înţelepciunea, credinţa, nădejdea şi dragostea.

Asceza pentru iubire

Cel care iubește însă cu adevărat pe Dumnezeu este veghetor și dacă această iubire crește, atunci inima sa veghează în rugăciune chiar și în timpul somnului, după cum scrie la Cântarea Cântărilor. Omul ajunge aici dacă se izbăvește de cleiul patimilor, de robia centrilor de atenție și atunci sufletul merge cu toată viteza către sălașul Tatălui care l-a creat. Legea libertății în Hristos o aflăm rațional din Sfintele Scripturi și de la Sfinții Părinți.

Cunoașterea prin trăire a acesteia vine prin facerea poruncilor care provin de la aceste surse. Pentru că nimeni nu este perfect în acestea, desăvârșirea libertății iubitoare vine în mod tainic prin Cruce. Este și multă pace și multă luminare însă și multă nebunie înflăcărată și înțeleaptă mai presus de logică în iubirea lui Dumnezeu.

Mă gândesc acum la Sf. David din Tesalonic care s-a nevoit vreme de 3 ani într-un migdal. Dacă l-ar fi văzut oamenii de azi cred că ar fi chemat Poliția.

Nu este surprinzător la Sfinții Părinți să vedem astfel de fapte în clipa în care focul dragostei crește foarte mult în ei.

Noi, la măsurile noastre trebuie să avem ascultarea ca și expresie a iubirii active și oferirea de timp și atenție ca și expresie a iubirii ca stare. Omul care iubește se nevoiește pentru întâlnirea cu cel iubit și îi oferă timp pentru că știe că asta înseamnă împlinirea bucuriei sale. Dacă vrei să afli cât de mult iubești pe cineva, vezi cât de mult timp și atenție dedici persoanei respective. Să nu spunem că ne iubim familia când noi suntem, de fapt, căsătoriți cu afacerile noastre, cu telefonul… Cariera și proiectele noastre nu sunt copiii noștri.

Să iubim persoanele, nu lucrurile

Persoanele trebuie să fie totdeauna pe primul plan și întâi de toate Persoanele perfecte, adică Sfânta Treime, Dumnezeu. Fraților, dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpânului iubirii, când vine în chip nevăzut în sufletul curat? Nimic mai mare și mai frumos ca taina iubirii. Plăcerea vieţii în Dumnezeu copleşeşte şi nevoia și plăcerea de mâncare.

Întinăciunea egoismului se curăță la început prin frica de a nu strivi corola minunată a iubirii care începe să se înfiripe. Vedem că la Psaltire zice „pătrunde cu frica carnea mea” și asta pentru că trupul, carnea nu este rațională și este incapabilă de iubire adevărată, duhovnicească și din cauza asta este nevoie de frică, de atenție pentru a ține poftele trupului în control pentru a nu cădea în animalic, distorsionând iubirea. Această frică este, însă, dătătoare de speranță și omul înflorește din inima sa sub razele iubirii Tatălui cel atotputernic, dacă rămâne constant și dedicat drumului iubirii sale.

Iubirea sfințește omul

Să știți că atunci când omul întreg se manifestă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă după cum vedem la Moise, văzătorul de Dumnezeu. Cei care au atins această treaptă îngerească uită de multe ori de hrana trupească pentru că se hrănesc din plin cu harul iubitor al lui Dumnezeu. Ba, chiar mai mult, nici nu doresc hrana trupească pentru că dragostea duhovnicească o respinge de multe ori. De fapt, socotesc că trupul acestora devine nestricăcios pentru că se curățește prin văpaia neprihănirii, văpaie care este atât de puternică încât arde văpaia prihănirii trupești care îl împinge pe om în stricăciune. Această energie necreată poate fi atât de puternică încât să rămână în trup și după plecarea sufletului și astfel apar Sfintele Moaște. Noi ne închinăm la Sfintele Moaște nu pentru că ne închinăm la compușii de calciu și la colagen, ci pentru că ne închinăm la harul lui Dumnezeu care rămâne în oasele respective.

Ca să ajungem însă la aceste măsuri mari trebuie să începem de la măsurile mici: să mulțumim pentru lucrurile mici, să ne tăiem voia în lucrurile mici, să fim atenți să nu cădem în păcate mici și atunci încet-încet nu vom fi luptați de păcatele mari, ne vom putea tăia voia în lucrurile mari și vom fi dăruiți cu mari lucruri pentru care nu suntem vrednici nici măcar să mulțumim.

Dumnezeu îl stârnește pe om spre a-L iubi

În clipa în care omul îl urmărește pe Dumnezeu, Domnul se lasă prins de om pentru că Domnul Însuși îl stârnește pe om la această urmărire pentru a-și depăși planul existențial și a se împlini prin unirea cu Hristos cel atotputernic. Vedeți că Iacov – nume care se tâlcuiește „a urma, a urmări” – s-a luptat cu Dumnezeu în noaptea minții lumii acesteia și a ieșit biruitor. Cum a ieșit biruitor? L-a biruit pe Dumnezeu prin puterea dragostei sale, după cum un jucător la rugby îl plachează pe celălalt prin puterea forței sale. Vedeți că Domnul i-a zis „Lasă-mă să plec!” iar Iacov i-a răspuns că „Nu Te las până nu mă vei binecuvânta”. Adică o formă de dragoste. Pentru a arăta Scriptura că este vorba de o dragoste pur duhovnicească, notează că Dumnezeu l-a rănit pe Iacov la șold adică la partea cea mai trupească din trupul nostru. Numai prin spiritualizarea noastră deplină cu ajutorul lui Dumnezeu vom învinge, pentru că învingerea lui Dumnezeu nu este un act de ură și de forță, ci un act de autodepășire în spirala iubirii.

Dacă la început suntem atenți la noi înșine să nu pierdem firul de păianjen al harului, temători fără a fi îngroziți, când ajungem la capătul desăvârșit al neprihănirii suntem casnici și fii ai lui Dumnezeu după har și atunci realizăm că iubirea unificatoare este pricina de cunoaștere a lui Dumnezeu și pricina teologiei. Nu cunoașterea rațională ne ajută să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, ci experiența Fiului lui Dumnezeu. Cel care și-a unit existența cu Dumnezeu e învățat tainic de Acesta prin cuvintele Lui – altfel este foarte greu să vorbească cineva despre Dumnezeu din crezământul minții sale pentru că de regulă se înșeală mai mult sau mai puțin.

Doar iubirea va rămâne. Raiul

Din cauza asta Sf. Ap. Pavel spune că dragostea este mai mare decât toate și că ea nu cade niciodată. Proorociile se vor desființa și știința se va sfârși pentru că știința rațională este parțială și harismele – fie și harisma proorociei sau harisma vorbirii în limbi – sunt parțiale. Doar dragostea este desăvârșită și când apare desăvârșirea care este evident globală, parțialul se va desființa. Astfel, Dumnezeu Cuvântul desăvârșește integritatea umană, omorând moartea sufletului prin prezența Lui, pentru că moartea este formă de despărțire, formă de ură, de lipsă de înțelegere.

Vedeți că doar iubirea trece dincolo de moarte, dincolo de continuumul spațiu-timp. Starea de Rai este starea de unire, starea de întrepătrundere deplină, în care sufletele noastre vor fi unul într-altul și toți în Dumnezeu și Dumnezeu în toți. Astfel ne vom partaja gândurile, emoțiile, trăirile și ne vom bucura de alteritatea și noutatea tuturor fără ură și neînțelegere. O să fie iubire și înțelegere totală. Deschiderea va fi deplină și asta se va realiza prin energia iubirii dumnezeiești. Astfel vom scăpa de nesiguranța care bântuie aici pe pământ.

Cum scăpăm de piedicile din fața credinței și a iubirii

Doar prin Hristos cel atotputernic vom scăpa de gândurile de îndoială. Pentru că Hristos ne iubește desăvârșit și deci ne respectă desăvârșit libertatea, trebuie să facem ce putem pentru că numai atunci face și El ce poate. La mijloc e libertatea noastră. Trebuie cooperăm cu El pentru că fără de El nu facem nimic, însă trebuie să ne luptăm și noi să ne mortificăm față de păcat. Să fim ca morți, nemișcați la păcatul, la pofta care urlă în noi. Să nu fim moi în fața păcatului zicând că „numai o dată nu contează”. Trebuie să nu primim nimic ce ne desparte de El, trebuie să avem mintea de tăria diamantului împotriva materiei păcatului și de claritatea diamantului pentru lumina iubitoare a lui Dumnezeu. Dacă avem vreun gând care nu dorim să fie aflat de către ceilalți, un gând urât, un gând de ură, atunci trebuie să scăpăm de acest gând până murim. Așa scăpăm de însingurare, de pregustarea iadului. Desigur că niciodată nu vom fi pe deplin curați, însă dacă facem ce putem și Domnul oștirilor va face ce poate.

Cel care iubește cu adevărat face totul pentru unirea cu persoana iubită, fără să-i calce în picioare libertatea celuilalt. Dedicarea totală lui Dumnezeu este motivul depărtării de lume a asceților, fără însă a-i urî pe oameni. Să nu uităm că dovada iubirii de Dumnezeu este iubirea de frați prin Acesta. Cel care iubește pe aproapele nu rabdă pe cei ce clevetesc, ci fuge de ei ca de foc. Cel care zice că iubește cu adevărat pe Domnul și se mânie cu adevărat pe fratele său este asemenea cu cel care cu adevărat aleargă în vis – doar i se pare că aleargă către Dumnezeu când, de fapt, el stagnează. Cel care stă să aibă grijă să nu cadă.

Concluzie

De fapt, Dumnezeu a creat timpul tocmai pentru a învăța să iubim. Biserica este spitalul pentru păcătoși în care ne vindecăm de moarte, de formele de ură, de singurătate. Să avem nădejde tare că ne vindecăm, numai să vrem și să nu fim leneși. Dovada este învierea lui Hristos Dumnezeu și milioanele de Sfinți care urmând lui Hristos au reușit să aprindă în ei flacăra vie a iubirii veșnice în Dumnezeu, flacără care, dacă o întreținem prin credința constantă și nădejdea că sigur vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu, aceasta ne va arăta drumul către împlinirea noastră în veșnicie.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut dragostea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Pentru a continua această cale a virtuților, vedeți și dialogurile noastre Dragostea duhovnicească și credința în Dumnezeu – p. Pimen Vlad și Gând bun în toate: spovedanie, iertare și viață creștină simplă.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!