O reflecție despre viața monahală – p. Justin Havens

Ascultați o foarte folositoare conversație cu părintele Justin Havens care punctează câteva detalii foarte importante despre viața creștină, plecând de la realitatea monahală.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

O reflecție despre viața monahală – p. Justin Havens

Asta îmi amintește de Sf. Mc. Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, de bucuria cu care și-a întâmpinat mucenicia. Cât de înflăcărată trebuie să fie credința care îl face pe om să primească de bunăvoie martiriul, fiind perfect conștient de faptul că viața i-ar fi fost cruțată, dacă s-ar fi lepădat de Hristos. De asemenea, mă fascinează călugării, întrucât se supun unei nimiciri a propriei noastre voințe, omenești. Pentru a fi monah, trebuie să îți depășești propriile dorințe. Iar acesta este un lucru intens, deloc ușor de îndeplinit. Ce ne puteți spune despre aceia care decid să viețuiască în mănăstiri? Și să își dedice viața pe deplin luptei împotriva patimilor?

Ei bine, există o singură Împărăție a Cerurilor, unde ajungem cu toții, cei care ne mântuim – atât monahi, cât și mireni. Cred că oamenii pot face confuzie uneori, gândindu-se că există o spiritualitate monahală și alta mirenească. În realitate, ea este una și aceeași, doar modul în care o trăiești diferă. Eu nu sunt călugăr [dar] am petrecut mult timp în mănăstire : în Sfântul Munte, Georgia, Grecia, Bulgaria, Serbia, în mănăstirile din S.U.A – experiențe pentru care mă simt profund recunoscător.

L-am cunoscut pe Mitropolitul Sava [al Americii de Nord], care este pe deplin dedicat vieții duhovnicești și pe care îl iubesc. Pentru Inaltpreasfinția sa, cel mai important lucru îl reprezintă Împărăția Cerurilor, fiind un autentic trăitor al rânduielii monahale. Există o zicală conform căreia “îngerii sunt lumina monahilor, iar monahii sunt lumina oamenilor”. Avem inclusiv o reprezentare iconografică a acesteia.

Consider că societatea actuală, societatea americană, nu are nici cea mai vagă idee despre monahism, nici măcar credincioșii ortodocși – înainte ca Gheronda Efrem [al Arizonei] să stabiliească mănăstirile de aici. Nu exista o înțelegere cu privire la semnificația monahismului. Aveam inclusiv o anumită “protestantizare” a Bisericilor Ortodoxe din America. Oamenii erau surprinși să vadă orgi, șiruri lungi de bănci, aspecte neobișnuite în țările de unde proveneau. Asta s-a întâmplat deoarece au venit aici și au încercat să se integreze – bisericile sunt tot biserici, indiferent dacă au șiruri de bănci sau nu.

De aceea, este esențial să ne cunoaștem ethosul – mănăstirile și parohiile ar trebui să aibă o relație simbiotică. Este foarte important acest lucru. În țările de proveniență, există mănăstiri la tot pasul, sunt o latură omniprezentă a vieții. Nu am fost niciodată călugăr. Dar am zece copii, iar fiicele mele cele mari sunt amândouă surori începătoare în mănăstire. Duhovnicul meu este monah, precum mulți dintre prietenii apropiați. Sunt convins că suntem chemați cu toții să trăim aceeași viață. Cu adevărat. Când primești un nou catehumen, îi citești rugăciunile, îl binecuvântezi și spui – “noului înrolat soldat al lui Hristos”. Cu toții suntem chemați să fim soldați ai lui Hristos.

Totuși, este adevărat, monahii reprezintă forțele speciale – dar chiar și o bătrână într-un scaun cu rotile, sau un bebeluș -, suntem cu toții chemați. Oricine poate fi un soldat al lui Hristos. Ceea ce implică faptul că ne aflăm într-o luptă. Lumea nu vrea să audă asta. Mergem la biserică și vrem ca totul să fie bine, să fie roz – un soi de creștinism confortabil. Pr. Serafim Rose a afirmat că nu există așa ceva, ci doar Ortodoxia suferindă. Așadar, cred că monahii păstrează pururi viu acel ideal [pentru noi]. Și trăiesc o viață de lepădare desăvârșită [de cele lumești]. Consider că acesta este un lucru radical și extraordinar, totodată. Cu totul transformator.

În al doilea rând, cred că trebuie să îl aplicăm în viețile noastre. De o manieră diferită. Așadar, ce îl face extraordinar? Spun totdeauna că îmi cunosc copiii. Sunt niste ștrengari, amuzanți – îmi amintesc de fiica mea când era “atâtica de mică”. Iar acum o văd în mănăstire, muncind din greu, cu râvnă, și mă întreb: “Sunt oare monahii masochiști?”. Oare își zic ei: “Hei, am o idee, ne vom duce undeva unde vom dormi și vom mânca foarte puțin [nu din ceea ce ne place], vom transpira abundent, vom face mii de metanii, vom cere binecuvântare pentru a bea un pahar cu apă, vom fi monitorizați clipă de clipă, vom purta veșminte lungi și capul acoperit?”. Și, oare, va răspunde careva: “Da, sună grozav!” ? Nimeni nu poate suporta aceste lucruri pentru mult timp. Să se autoflageleze, să își pricinuiască durere nu este calea ortodoxă.

Așadar cine nu este chemat va pleca destul de repede. Întrucât va vedea doar latura negativă a viețuirii monahale. Atunci, de ce o fac? Aceasta este întrebarea. Oare sunt sadici și, pur și simplu, îndură totul? Am realizat că nimeni nu poate face aceasta. De fapt, învață faptul că există o plăcere mai mare decât cea trupească. Există o plăcere mai mare decât plăcerea mâncării, sau a băuturii, a drogurilor, sau a dormitului într-un pat moale – în general, plăcerea tuturor lucrurilor din lume. Și este greu de crezut că acest lucru există. Dar asta promite Hristos, o plăcere duhovnicească.

Pr. Joseph Copeland [cu care vă recomand să stați de vorbă, un preot extraordinar din Yakima, Washington], m-a inspirat enorm cu mai mulți ani în urmă, descoperindu-mi faptul că monahii nu sunt masochiști, ci aceștia caută plăcerea spirituală. Poate, într-o anumită măsură, sunt chiar puțin “egoiști”. Întrucât ei caută plăcerea. Dar plăcerea veșnică. Aceea care nu se va putea lua de la ei. Învață că “viaţă este Hristos şi moartea un câştig”. Cu alte cuvinte, noi spunem “îmi este foame”, ne hrănim, și timp de câteva minute, ne simțim fericiți. La fel și cu băutura: ne simțim anxioși și bem câteva pahare. Până când ni se face rău. Cu patimile trupești, de asemenea. Întotdeauna există o “mahmureală” – astfel de plăcere este limitată.

Dar viața spirituală, cea duhovnicească nu este limitată. De aceea, în monahism – nu doar în monahism, ci și în întreaga viață ascetică, duhovnicească, te simți în permanență înfometat și, totodată, hrănit, întregit, satisfăcut și împlinit. Secretul vieții spirituale este lepădarea de sine. De fapt, nu este un secret. Hristos ne spune: “Ia-ți crucea și urmează-Mi Mie”. “Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde”. Este radical. Pot spune că este de o frumusețe radicală. De o radicală putere transformatoare. Inclusiv de o durere radicală – dacă trăim un creștinism lumesc.

Le spun mereu oamenilor – dacă încercați să fiți lumești, atractivi, bogați, în pas cu moda, etc., și totodată, duhovnicești – veți eșua în ambele domenii. Domnul ne spune: “Dă-mi, fiule, Mie inima ta” și “fiindcă ești căldicel, […] am să te vărs din gura Mea”. Tot ceea ce Îi jertfim Domnului cu o inimă bună, cu bucurie, cu dragoste pentru Dumnezeu, cu lepădare de sine – iubind postul mai mult decât mâncarea, rugăciunea mai mult decât somnul – majoritatea dintre noi nici nu credem că poate fi posibil. Iar mulți își iau patimile și le aduc în experiența religioasă. Ori, Doamne ferește, vor să fie botezați.

Deci, pentru creștinii ortodocși, a-și aduce toate acele patimi, fară a le dezrădăcina mai întâi, ar fi un coșmar. Mulți îmi spun : “facem cele ale credinței, dar nu vedem roade”. Oare este vina lui Hristos? Evident că nu! Trebuie să te implici în viața duhovnicească, ascetică. Putem înțelege de ce majoritatea sfinților sunt monahi. Monahismul este astfel conceput pentru a putea dezrădăcina patimile vieții lumești și a le înlocui cu virtuți, sfințenie, cu întâlnirea profundă cu Dumnezeu și sporirea în credință. Dacă poți petrece întreaga noapte în priveghere, dacă poți îndura batjocura și umilințele, ești gata să fii răstignit. Iar Hristos trăiește cu adevărat înăuntrul tău.

În Ortodoxie nu veți regăsi niciodata modelul comercial al promisiunilor deșarte, caracteristic “hiper-bisericilor” americane. Deoarece nu avem o Împărăție în lumea aceasta. Totuși simpla pregustare a dulceții – știți, zicea un sfânt: “Dacă lumea ar știi cât de grea este viața în mănăstire, nu ar sta nimeni acolo, nici legați de un copac. Ar rupe trunchiul și ar fugi. Dar, dacă ar cunoaște bucuria vieții monahale duhovnicești, ar lăsa totul baltă și s-ar duce să viețuiască în mănăstire”.

La fel se întâmplă și cu Biserica. Ar lăsa totul și ar deveni ortodocși. În esență, nu totul se reduce la “chin și suferință”. Deoarece toate [în mănăstire] se fac din dragoste pentru Hristos. Iar toate se fac însoțite de rugăciune. Căci Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Și trebuie să ajungem în acel loc, pentru a o cunoaște. Ești creștin, om bun, crezi în Hristos, foarte bine. Dar nu este de ajuns. Trebuie să te adâncești în inimă, pentru a găsi Împărăția Cerurilor. Să te cunoști cu adevărat pe tine însuți. Sfântul Isaac Sirul spunea că “a te cunoaște pe tine însuți este mai mare decât a învia morții”.

Hierotheos Vlachos, cunoscut Mitropolit grec, spunea că trebuie să căutam și să privim în propriile noastre inimi. Mai zicea un lucru frumos, acela că după Botez inima noastră devine biserică și așteaptă să se săvarșească Sfânta Liturghie. Așteaptă să vină un preot să săvârșească Sfânta Liturghie. Iar preotul este Duhul Sfânt, Care caută să intre acolo. Dar cum poate preotul să intre în inimă? Există obstacole, specifice firii noastre căzute, adevărați bolovani: pofta trupească, mândria, mânia, lenea. Iar prin nevoințe și ascetism “săpam” cu ajutorul Rugăciunii lui Iisus, al vieții bisericești, al pocăinței, al Sfintelor Taine. Acestea ne ajută să săpam pentru a îndepărta “bolovanii” patimilor. Nu doar pe cei văzuți, exteriori, ci și pe cei ascunși în profunzimea inimii noastre. Iar această nevoință reprezintă doar o picătură în oceanul nesfârșit al Harului – jertfa noastră infimă adusă lui Dumnezeu. Ea invită Harul Duhului Sfânt în biserica inimii noastre – lucru specific sfinților, dar care poate fi la îndemăna oricui. Astfel, Duhul Sfânt, neîmpiedicat de patimi, poate săvârși nestingherit Sfânta Liturghie în inimile noastre – profund emoționant!

A mai spus Mitropolitul: “imaginați-vă să aveți Liturghia în inimă!”. Iar dacă sunteți preoți, în același timp, în mâinile voastre. Aceasta este esența Ortodoxiei. Suntem chemați să Îl cunoaștem pe Domnul, să fim uniți cu El. Nu doar prin vorbe goale. Acest lucru nu se petrece automat după Botez, ci, treptat, prin participarea la Sfintele Taine. Spre exemplu, în Spovedanie, cu ajutorul părintelui duhovnic, dăm la o parte acei bolovani, penru a-i face loc Duhului Sfânt, pentru a găsi Împărăția Cerurilor din înăuntrul nostru.

Sunt convins că aceasta este calea pentru fiecare dintre noi. Oricine – un preot mirean, un păcătos ca mine sau o femeie cu zece copii, precum soția mea -, oricine poate rosti Rugăciunea în mașină. Oricine poate face metanii dimineața sau poate posti. Uneori, îi privim pe monahi cu uimire, spunându-ne că noi suntem doar niște oameni obișnuiți – aceasta este o minciună! Să nu îi dați niciodată crezare! Viața de familie, de om căsătorit este minunată! Dar nu din cauza faptului că este opusul vieții monahale! Nu poți spune că nu vrei să fii monah deoarece vrei să viețuiești lumește și trupește. Acest lucru nu este compatibil cu ortodoxia. Da, relația dintre soți cuprinde relații trupești. Dar este dragoste sau poftă trupească? Încerci cumva să sfințești patima trupească? Sau cu adevărat devii “un singur trup” cu soțul sau soția? Monahii nu cultivă această alipire, întrucât sunt monahi. Dar cuplurile cununate o fac? Soțul și soția au această datorie! Când aceștia înving patima poftei trupești și se unesc în dragoste și unire adevărată au mai îndepărtat un “bolovan”! Așadar, legăturile trupești dintre soți nu numai că nu le împiedică calea către mântuire, ci au un rol de curățire duhovnicească. Totuși nu vedem acest lucru întâmplându-se des. Aceasta este viață noastră ascetică, ca și mireni căsătoriți. O mamă care se trezește noaptea să își aline pruncul poate rosti Rugăciunea lui Iisus, spre exemplu. În ochii lui Dumnnezeu, acest lucru este la fel de valoros ca și rugăciunea unui monah.

Este la fel de frumos – căutăm aceeași Împărăție! În mănăstire, avem un Stareț sau o Stareță și călugări, maici – fiecare cu ascultarea și îndatorirea sa. Același lucru îl vedem într-o familie – eu sunt starețul casei mele, iar soția mea este stareță. Fiecare cu responsabilitățile sale, cu camera sa. Desigur, pot apărea certuri sau neînțelegeri, dar le discutăm, le rezolvăm. Și unii și ceilalți ne facem canonul, pravila de rugăciune, mergem la biserică, cerem iertarea păcatelor. Sper ca ortodocșii să înțeleagă că viața de familie este la fel de sfințitoare și mântuitoare.

Poate că trebuie să depunem mai mult efort, noi, mirenii. Cu toate acestea, rezultatul este la fel de sfințitor. Viața în parohie ar trebui să fie la fel de dinamică ca și cea din mănăstire, cât privește rânduiala duhovnicească. Iubesc să merg în mănăstire, dar și să plec de acolo. Știți de ce? Nu pentru că aș fii dornic să plec, ci deoarece sunt nerăbdător să mă reîntorc în lume cu o râvnă reînnoită. Să îmi exprim dragostea pentru oameni, să le transmit că pot fi curățați de vină, de rușinea pe care o poartă și să nu se mai teamă de moarte.

Ortodoxia înseamnă vindecare. Biserica este un spital duhovnicesc. Un spital unde regăsim toate leacurile pentru bolile noastre sufletești. Îmi amintesc de cuvintele unui părinte care zicea: “la ce bun să avem spitale, dacă toată lumea stă în sala de așteptare, citind reviste?”. Deoarece ne temem. Mitropolitul Sava ne amintea, cu fiecare ocazie, rostind Rugăciunea pe metanier: “Viața spirituală este pe primul plan”. Orice altceva este secundar. Ca preoți, dacă nu o trăim, suntem ipocriți. Să Îl cunoști pe Hristos din viața aceasta înseamnă totul. Aceasta este viața adevărată, trăită deplin și îmbelșugat.

Iertați-mi îndrăzneala! De aceea îmi doresc să fiți ortodocși!… Deoarece Ortodoxia vindecă totul!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!