Biruirea poftei trupești și a rușinii – p. Paul Truebenbach

Ascultați un foarte bun cuvânt al părintelui Paul Truebenbach despre modul cum trebuie tratată problema păcatului trupesc și a rușinii, îndeosebi a pericolului mentalității “totul sau nimic” pe care o putem avea.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Biruirea poftei trupești și a rușinii – p. Paul Truebenbach

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Unul Dumnezeu.

Ei bine, dragilor, am promis în videoul trecut că am terminat cu videourile mai fundamentale, și că vom intra mai mult în acțiuni concrete și în învățături pozitive despre cum să luptăm împotriva poftei și a rușinii. Am mințit. Privind peste notițele mele și citind textul, am decis că mai este un videoclip pe care l-am considerat necesar ca și cunoștințe de bază. Și acesta este cu adevărat important.

În videoul următor, când vom intra în lucruri mai pozitive despre ce să facem, vă spun că videoul de săptămâna viitoare va fi unul dintre cele mai puternice, și, sper, unul dintre cele mai inspiratoare pentru voi și vă va oferi multe la care să vă gândiți și multe pe care să începeți să le puneți în practică. Dar m-am gândit mai mult la asta și am considerat că mai este un videoclip despre lucruri la care cred că am făcut aluzie de câteva ori, dar nu am intrat în profunzimea lor și cred că este foarte necesar.

Chiar vreau să vorbesc despre două lucruri, dar ele sunt interconectate. Primul, pe care știu că l-am menționat, este legat de titlul acestei cărți, care a devenit acum și titlul seriei: Biruirea poftei trupești și a rușinii. De ce Biruirea rușinii? Ei bine, acesta este un titlu poate puțin greșit formulat, intenționat, pentru că nu vrem cu adevărat să biruim rușinea. Rușinea însăși a fost dată de Dumnezeu și este un dar. Vrem să biruim rușinea falsă sau rușinea denaturată, rușinea insuflată de demoni.

Trebuie să înțelegem în viața duhovnicească faptul că tot orice lucru bun dat de Dumnezeu este apoi preluat de demoni și transformat în ceva rău pentru noi. Și astfel, de multe ori oamenii privesc la cât de mult postesc creștinii ortodocși și spun: Păi, de ce faceți asta? Este ceva în neregulă cu mâncarea? Nu este și mâncarea un dar de la Dumnezeu? Desigur că mâncarea este un dar de la Dumnezeu.

Totuși, noi, sub influența demonilor, am denaturat acest dar. În loc să folosim mâncarea și să mâncăm alimente hrănitoare, dând toată slava lui Dumnezeu, și să o mâncăm cu scopul clar de a ne întări ca să putem continua lupta pentru mântuirea noastră, o mâncăm într-un mod foarte egocentric. Mâncăm alimente nesănătoase, mâncăm prea mult și mâncăm fără să mulțumim lui Dumnezeu mai deloc. Și, făcând astfel, devenim leneși, iar lupta noastră duhovnicească devine și mai grea. Așadar, mâncarea a fost denaturată din acest punct de vedere.

Și ne putem gândi la multe alte lucruri pe care ni le-a dat Dumnezeu și pe care le denaturăm în același mod. Odihna, de pildă. Odihna în sine nu este un lucru rău. Avem nevoie de odihnă. Trebuie să odihnim trupul. Dar, în forma sa denaturată, aceasta devine, de asemenea, egocentristă, concentrată asupra sinelui și se transformă în lene. Devine un fel de denaturare demonică a ceea ce a fost menită să fie, și devine complet îndreptată spre sine. Nu mai e vorba de dobândirea de putere ca să ne putem nevoi bine pentru Dumnezeu.

Să ne uităm acum la darul rușinii. De ce este rușinea un dar? Gândiți-vă la subiectul durerii în trup. Ce este durerea? Durerea nu este o problemă în sine, ci un semnal al trupului că există o problemă. Dacă întind mâna și apuc o tavă despre care nu știu că tocmai ce a fost scoasă din cuptor și e foarte fierbinte, voi simți imediat durerea și voi da drumul tăvii, trăgându-mi mâna înapoi. Durerea pe care am simțit-o nu este problema în sine, ci tava fierbinte și atingerea ei au fost, dar durerea a devenit un semnal că ceva e în neregulă și că mai bine dai drumul înainte ca ceva mai rău să se întâmple.

Imaginează-ți cât de cumplită ar fi viața dacă nu am simți durere. Dar știu că există, de fapt, o boală pe care unii oameni o au, aceea că nu pot simți durerea și trebuie să fie extrem de precauți – ei ar putea să-și rupă un os și să nici nu-și dea seama. Ei bine, dacă n-aș avea acei receptori ai durerii, când aș atinge tigaia fierbinte, mâna mea s-ar arde mult mai grav. Iar dacă arsura ar fi suficient de gravă, aș putea ajunge să nu-mi mai pot folosi mâna. Deci durerea este de fapt un semnal.

Rușinea este ca durerea sufletului. Ceea ce este menită să facă rușinea este să ne semnaleze că ceva este în neregulă. Este conștiința cea care strigă, conștiința dată de Dumnezeu. Părinții cred că avem o conștiință. Avem ceea ce am putea numi o amprentă sau acea voce a lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru care rezonează în armonie cu dreptatea, sfințenia și harul. Iar când ceva este cu adevărat în dezacord cu ea, conștiința parcă țipă și spune: Este ceva în neregulă.

Și atunci, ce ar trebui să facă rușinea? Rușinea ar trebui să fie ca o lumină de neon în formă de săgeată care arată direct spre Hristos și spune: Te-ai abătut de la cale, întoarce-te. Întoarce-te pe calea aceasta. Mergi la Hristos.

Ce fac demonii cu rușinea? Demonii, în loc să ia rușinea și să ne îndrepte din nou spre Hristos, spunând: Nu te-ai ridicat la înălțimea vieții drepte pe care Hristos a stabilit-o și ne-a poruncit-o și în care dorește ca noi să ne unim cu El, ei spun de fapt: Nu te-ai ridicat la înălțimea propriului tău ideal. Asta face rușinea demonică. Observați, din nou, că în toate aceste exemple este vorba despre întoarcerea spre lăuntru și despre concentrarea asupra sinelui.

Ce se întâmplă cu rușinea, mai ales când vine vorba de desfrânare? Iar motivul pentru care desfrânarea este atât de răspândită este, în parte, acela că este o patimă în care simțim o mare rușine. Iar demonii vor ca noi să cădem, așa cum am mai vorbit, în deznădejdea demonică și să nu-L căutăm pe Hristos sub niciun chip.

Așadar, ce se întâmplă cu rușinea și cu desfrânarea, atunci când rușinea se denaturează este că ne întoarcem spre înăuntru și simțim acea rușine, iar ea ne face să vrem să ne ascundem. Și îi face pe bărbați să ajungă să spună: Nu pot să mă întorc la Hristos, pentru că mi-e prea rușine chiar să mă și uit la El. Iar în mod practic, aceasta îi face pe bărbați să spună: Sunt atât de rușinat de dependența mea de pornografie și de autopângărire, încât știu că nu pot scăpa de ea, așa că trebuie doar să o ascund mai mult. Iar ascunzând-o și mai mult, mulți bărbați se afundă și mai adânc în ea. Astfel ia naștere acest cerc vicios.

Sunt mai multe cercuri vicioase care au loc aici. Pe de o parte, este cercul izolării: Nu pot îngădui lumii să vadă că sunt dependent de asta și de aceea trebuie să mă ascund. Cu cât mă ascund mai mult, cu atât mă simt mai rușinat pentru ceea ce fac și pentru ceea ce privesc și, de aceea, simt nevoia să mă ascund și mai mult. Și astfel, am văzut bărbați care și-au distrus viața mințind neîncetat pe cei apropiați, pentru că sunt atât de stăpâniți de această patimă, încât singurul lucru pe care simt că îl pot face este să fugă mereu.

Celălalt cerc vicios care are loc este cel al rușinii și al mângâierii. Când simțim rușine, dacă nu putem să ne întoarcem spre Hristos pentru că ne este prea rușine să-L privim, atunci ceea ce căutăm de fapt este o distragere a atenției. Iar în acea distragere căutăm mângâiere. Și unde se duc bărbații pentru asta? Ei simt rușine pentru că au căzut în păcat și apoi caută mângâiere tot în păcat. După ce primesc acea mângâiere, se întorc iarăși la simțământul de rușine. Apoi se întorc din nou la păcat și astfel se formează un cerc vicios neîncetat.

Dacă privim la pilda fiului risipitor, vedem cum rușinea demonică și rușinea după Dumnezeu se împletesc în aceeași istorisire. În această pildă, fiul risipitor pleacă de la tatăl său și risipește toată averea pe care o primise. El și-a luat moștenirea. Asta e un mod prin care el îi spune tatălui său – care Îl închipuie pe Dumnezeu în pildă – Tu ești mort pentru mine. Eu vreau toate cele bune ale tale. Asta e exact ce am descris mai înainte că e păcatul: a lua toate darurile bune ale lui Dumnezeu și a spune: Le vreau pentru mine. Nu voi îndrepta aceste daruri spre Tine, nici nu voi rămâne în legătura cu Tine și nu Te voi slăvi.

Astfel, fiul risipitor ia aceste daruri, le risipește pe toate și ajunge să doarmă împreună cu porcii, bucurându-se chiar și de hrana lor, pentru că nu mai are nimic altceva. Aici vedem chipul rușinii demonice: Murdăria aceasta am ajuns să fiu, aceasta sunt eu și aici trebuie să rămân.

Apoi, rușinea îi dă, într-un chip după Dumnezeu, un gând bun, deși nedesăvârșit, fiului risipitor, iar el își zice: Mă voi întoarce și voi cere iertare, dar voi cere să fiu primit doar ca argat, căci doar de atât sunt vrednic. Și astfel, rușinea îl face pe fiul risipitor să se îndrepte iarăși spre Dumnezeu.

La fel se întâmplă și cu bărbații care cad în patima desfrânării: când simt rușine. Dacă o primesc ca pe o rușine după Dumnezeu, aceasta îi îndeamnă să se întoarcă la Hristos. Dar mulți bărbați îmi spun adesea: Da, dar simt în continuare această rușine și atunci când mă rog. Abia dacă pot să-mi ridic ochii spre Hristos. Și rugăciunea nu mai este ca mai înainte. Simt o ruptură. Firește că simți. Este o cale de parcurs, dar te afli deja pe această cale.

Și sunt două feluri în care putem ține ochii îndepărtați de Hristos: unul este demonic, iar celălalt este după Dumnezeu. Cel demonic spune: Mă voi întoarce cu spatele și nu voi mai privi deloc spre Hristos. Celălalt mod spune: Voi privi spre Hristos și voi începe să mă întorc spre casa Tatălui meu, dar voi ține capul plecat, în smerenie, știind că am stricat legătura cu El, că nu am fost recunoscător lui Dumnezeu pentru bunătățile Sale și că m-am vătămat pe mine însumi.

Aceasta este o cale smerită, iar atunci când Dumnezeu vede aceasta, asemenea tatălui din pildă, ne vede de departe cu bucurie și apoi vine și ne întâmpină înainte ca noi să fi avut măcar ocazia de a împlini pe deplin acest drum al pocăinței către El. Este nevoie, într-adevăr, de timp, dar această rușine ne-a făcut să ne apropiem de Dumnezeu cu smerenie, dar să ne apropiem de El, totuși. Aceasta este semnul acela de neon cu o săgeată mare, care e conștiința mea strigând: Întoarce-te la Hristos, Întoarce-te la Hristos. Poate că va mai dura puțin, dar întoarce-te la Hristos.

Acum, care este celălalt lucru despre care voiam să vorbesc? Este strâns legat de acesta și anume primejdiile abordării totul sau nimic. Aceasta este o primejdie nu doar atunci când este vorba de patima desfrânării, ci în întreaga viață duhovnicească. Abordarea totul sau nimic spune că trebuie să fac totul și trebuie să fac totul desăvârșit, altfel nu merită deloc. Și de fiecare dată când greșesc, vine acea rușine demonică. Mă simt cu adevărat doborât și mă întreb: Care este rostul? De ce să mai fac asta?

Se poate vedea nebunia acestei abordări totul sau nimic dacă îi dăm o analogie concretă. Analogia pe care îmi place să o dau este următoarea: dacă ești în pustiu și încerci să mergi spre civilizație, iar soarele te dogorește, te arde și te doboară, și un călător te întâlnește și îți spune: Vai, mai ai un drum lung înainte. Va dura câteva zile. Și, în mod ideal, dacă vrei să supraviețuiești și să ajungi sănătos la marginea pustiei și în cetate, ar trebui să ai zece sticle cu apă. Eu îți pot da niște apă, dar am doar opt sticle. Ei bine, abordarea totul sau nimic spune: Care e rostul? Mai bine resping toată apa și continui să merg până mor. Este limpede că aceasta ar fi o nebunie, o adevărată nebunie. Nu facem așa ceva când este vorba de lucruri obișnuite ale vieții.

Exemplul pe care mi-ar plăcea să-l dau în această privință este legat de post. Mulți oameni, atunci când uită că e post și încalcă postul la micul dejun, spun: Ei bine, ziua e pierdută. Am mâncat șuncă de dimineață, la fel de bine pot să mănânc carne și în restul zilei. Dar observăm că nu am face niciodată așa ceva dacă am uita pur și simplu să luăm micul dejun. Am uitat să mănânc micul dejun. Pot să nu mai mănânc toată ziua. Sau: M-am trezit târziu și n-am avut timp să mă spăl pe dinți cum trebuie. Atunci nu mai are rost să mă spăl deloc pe dinți. De fapt, pot uita de igienă pentru ziua asta. La ce bun? Nu facem asta în planul trupesc, material, dar o facem tot timpul în plan duhovnicesc.

Și de ce? Ce se ascunde în spatele acestui lucru? O mândrie ascunsă. De aceea și ultimul videoclip a vorbit despre smerenie. Avem nevoie de smerenie ca să putem spune: Vreau să mă străduiesc pentru o viață duhovnicească frumoasă. Dar, în smerenie, trebuie să spun: Nu voi fi surprins când nu reușesc.

Abordarea totul sau nimic spune două lucruri care sunt cu totul întemeiate pe mândrie. Primul: că desăvârșirea îmi este cu putință mie. Acest lucru nu este adevărat, iar smerenia nu ne-ar îngădui niciodată să spunem asta. Iar al doilea: că dacă greșesc, atunci nu mai e nicio speranță pentru mine. Cumva, păcatul meu ar fi mai mare decât mila lui Dumnezeu. Ceea ce este, de asemenea, o cugetare demonică.

Trebuie să fim atenți la această abordare totul sau nimic. Am întâlnit bărbați care se uitau la pornografie și se dedau păcatului auto-pângăririi uneori de mai multe ori pe zi, de patru, cinci, șase ori pe zi. A-i aduce în punctul în care să cadă doar de două ori pe săptămână ar fi, în mintea mea, o mare biruință, un progres foarte mare. Dar dacă îmbrățișează abordarea totul sau nimic, ei nu văd decât căderile. Nu văd deloc progresul pe care l-au făcut.

Așadar, adevărata soluție nu este să vezi progresul și să fii mândru de tine însuți. Soluția este să nu te uiți la tine deloc. Pentru că, dacă te uiți la tine, vei găsi unul din două lucruri: fie vei vedea succesul și vei deveni mândru, fie vei vedea eșecurile și vei cădea cu totul în deznădejde. Cel mai bine este să privești doar către Hristos.

Această abordare de tipul totul sau nimic este bine lămurită de o istorioară pe care cred că o repetă Sfântul Paisie și pe care o poți găsi și în alte locuri, despre un monah care, încă prunc fiind, a fost vândut în robie turcilor. Și, fiind grec, ei nu-l tratau prea bine. Când plângea, în loc să-i caute o femeie care să-l alăpteze, îi dădeau pur și simplu alcool – cred că rachiu – și astfel a înțărcat cu băuturi alcoolice în continuu. Crescând, nu doar că a căpătat o dependență sau dragoste pentru alcool, dar se și îmbăta foarte, foarte ușor.

Ajungând monah, starețul său l-a întrebat: Spune-mi, cam cât bei pe zi? Opt sticle. Atunci starețul i-a zis: Bine, de acum înainte vom lucra să bei doar șapte sticle și jumătate pe zi. Au început să lucreze la asta. După câteva săptămâni, când s-a obișnuit cu această măsură, starețul i-a spus: Acum vom coborî la șapte. Și apoi la șase și jumătate, la șase, la cinci și jumătate. În cele din urmă a ajuns să bea doar jumătate de sticlă. Însă tot sistemul lui era atât de deprins cu beția, încât și numai jumătate de sticlă era de ajuns ca să se îmbete.

Mulți dintre frați îl vedeau ca pe un monah bețiv și, înainte de a ajunge să nu mai bea deloc, a murit. Toți monahii erau foarte îngrijorați de starea sufletului său, dar, printr-o descoperire, li s-a arătat că, de fapt, el are multe cununi în cer. Iar starețul a lămurit ce se întâmplase cu acest monah și de ce fusese așa cum fusese, arătând că fusese o luptă uriașă să coboare de la opt sticle la jumătate de sticlă. Și i-au trebuit mulți, mulți ani ca să ajungă acolo. Fiecare zi a fost o luptă pentru el, dar s-a luptat bine.

A te lupta bine nu înseamnă să ai un succes desăvârșit. Înseamnă că te străduiești spre țel, ținându-ți privirea îndreptată spre Hristos, și faci pași în acea direcție.

Sfântul Isaac Sirul are undeva o zicere care spune că, dacă păcătuim de 99 de ori pe zi, dar ne pocăim tot de 99 de ori pe zi, atunci toată ziua aceea este socotită pentru noi drept un mare succes. Există însă și o altă variantă, pe care mi-aș dori s-o găsesc, și care sper să fie corectă, pentru că a fost atât de încurajatoare pentru mine și pentru mulți enoriași, care zice că, dacă păcătuiești de 99 de ori pe zi, iar la sfârșitul zilei ai o singură rugăciune sinceră de pocăință, atunci și întreaga acea zi este socotită drept un succes pentru tine. Este socotită, altfel spus, în categoria raiului pentru tine, nu a iadului.

Hristos dorește cu adevărat să ne miluiască și Hristos voiește cu adevărat ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoașterea adevărului. Gândirea aceasta de totul sau nimic ne lipsește de nădejde, pentru că ne dă un standard imposibil care zice: ori faci asta, ori totul e pierdut. Aceasta este, în mod evident, o denaturare demonică. Renunță la gândirea totul sau nimic și spune-ți, mai degrabă: Cum să înaintez în viața duhovnicească de acolo de unde sunt acum?

Cum scăpăm de această mentalitate totul sau nimic? De obicei, spun că a transforma viața duhovnicească într-o listă de îndatoriri nu este un lucru bun. Viața duhovnicească nu trebuie să fie o listă de bifat, pentru că atunci devine, de fapt, o chestiune de mândrie când bifăm toate rubricile. Am împlinit bine viața duhovnicească. Iar aceasta duce foarte ușor la mentalitatea totul sau nimic, pentru că dacă bifăm 9 din cele 10 puncte, dar al 10-lea rămâne nebifat, socotim că toată ziua este pierdută.

A avea o listă nu este un lucru rău în sine. Nu trebuie să trăim viața duhovnicească ca pe o listă de bifat, dar a avea anumite lucruri de împlinit nu este neapărat rău. Însă, chiar și atunci când căutăm să împlinim scopuri duhovnicești, chiar și atunci când ne silim să nu facem anumite lucruri, să ne ferim de păcat și să săvârșim fapte bune, este important ca, în tot acest timp, să păstrăm o stare sufletească ce nu se pierde în gânduri despre listă, despre cele ce s-au întâmplat deja în trecut sau despre cele ce s-ar putea întâmpla sau nu în viitor. Aceste gânduri te trag în jos. Ele sunt aproape întotdeauna stârnite de diavoli, ca să te scoată din lupta ta din prezent și să te îndrepte spre altceva, și de obicei, să ne preocupăm de propria noastră persoană.

Mentalitatea totul sau nimic este strâns legată de aceste gânduri, pentru că omul zice: Da, am avut izbânzi în trecut, dar uite că tot am căzut. Nu mai am speranță. Dacă mă uit spre viitor, chiar dacă aș avea zece luni de izbândă, simt că tot voi cădea la un moment dat. Ce rost are? Aceasta nu este un mod sănătos de abordare.

Există un cuvânt al unui părinte – al Bătrânului Arsenie Papacioc – care ne dă cheia ieșirii din această încurcătură. El l-a întrebat odată pe cineva: Care a fost cea mai importantă clipă din viața ta? Iar acela a răspuns: Nu știu… Poate clipa în care m-am născut? Nu. Atunci, poate botezul meu? Nu. Ziua căsătoriei mele? Nu. Ziua în care mi s-a născut primul copil? Nu. Atunci trebuie să fie ceva din viitor: ziua morții mele e cea mai importantă zi. Nu. Păi atunci, care este?

Iar Bătrânul Arsenie Papacioc spune: Clipa de acum. Clipa de acum este cea mai importantă clipă din viața ta. De ce? Pentru că nu poți schimba nimic din trecutul tău. Trecutul a trecut. Nu poți face nimic. Nu poți anula păcatul, nu poți adăuga mai multă virtute. Nu poți schimba nimic. Și nici legat de viitor nu poți face nimic. Sigur, poți face planuri, dar nu poți lua acum hotărâri definitive pentru viitor. Apar tot felul de lucruri. Singura clipă în care poți săvârși fapte este clipa de acum.

Tot ceea ce facem în clipa aceasta, tot ceea ce gândim, spunem sau facem, are urmări asupra veșniciei întregi, și de aceea cartea lui este numită Veșnicia în clipa de acum. E o carte minunată, de altfel. Tot ceea ce fac în clipa de acum îmi afectează starea veșnică a sufletului. Și tocmai de aceea, acum este vremea mântuirii. Unde vei afla mântuirea? În clipa de acum, doar acolo.

Și aș zice că în clipa de acum nu există decât o singură întrebare care contează: Ce pot face, spune sau gândi chiar acum, ca să Îi fie plăcut lui Hristos? Ce pot face ca să aduc zâmbetul pe chipul lui Hristos? Este singurul lucru care contează.

Acum, să vedem ce se întâmplă cu mentalitatea totul sau nimic. Să ne întoarcem la ideea postului. Am mâncat șuncă de dimineață la micul dejun. Nu-mi vine să cred că e vineri. Nici nu m-am gândit. Am crezut că e joi azi. Ei, atunci pot la fel de bine să uit de post toată ziua. Ei bine, cealaltă abordare spune: Bine, acum o oră am mâncat șuncă, dar chiar acum mă pot întoarce la post. Ba chiar, poate că voi mânca și mai puțin astăzi, ca să îndrept lucrul acesta, nu pentru că ar trebui să mă pedepsesc, ci pentru că vreau să-I aduc lui Hristos o jertfă frumoasă. Am uitat de Hristos în dimineața aceasta, dar acum Îl pot bucura.

Ai căzut în pofta trupească cu două minute în urmă. Bine, asta a fost acum două minute. Ce poți face chiar acum? Rușinea face ca rugăciunea și întâlnirea cu Hristos să nu mai fie atât de plăcute. Dar nu-mi pasă cum mă simt eu. Îmi pasă cum simte Hristos. Vreau să aduc zâmbetul pe chipul Lui. Și astfel, chiar acum – chiar dacă acum 2 secunde am păcătuit – dar acum, slavă lui Dumnezeu, am văzut asta, mi-am dat seama și pot face ceva ca să-L bucur. Pot spune câteva rugăciuni ale lui Iisus, pot face niște metanii.

Acesta este lucrul important pe care vreau să-l spun. Mentalitatea totul sau nimic te va trage mereu în jos. Renunță la ea și înlocuiește-o pur și simplu cu abordarea clipa de acum. Ce pot face în clipa de acum ca să-L bucur pe Hristos? Aceasta te va ajuta enorm în lupta cu patima desfrânării. Și ajută mai ales atunci când apare ispita. Pe măsură ce îți deprinzi mintea să gândească astfel, când va apărea ispita, poți gândi: Ce pot face în clipa de acum? Și te va readuce în realitate, dar despre asta vom vorbi mai mult în viitoarele prelegeri.

Așadar, sper că puteți vedea de ce consider că acestea sunt cunoștințe atât de fundamentale și de ce este atât de important să vorbim despre ele. Când numesc această carte, acum acest serial, Biruirea poftei și a rușinii, înțeleg că nu vrem cu adevărat să biruim rușinea însăși, ci vrem să biruim rușinea demonică. Vrem să readucem rușinea dumnezeiască, care ne îndreaptă din nou către Hristos. Iar cel mai bun mod de a trăi aceasta este să spui: În acest moment de acum ce pot face, spune sau chiar gândi, ca să fiu plăcut Domnului meu?

Aceasta va ajuta să evităm abordarea totul sau nimic, care întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna te va trage în jos în viața duhovnicească. Nu am întâlnit niciodată pe cineva care să fi trăit abordarea totul sau nimic și să fi putut înflori duhovnicește. Pentru că odată ce păcătuiesc, simt că vor să renunțe. Și nu putem face asta. Nu vă predați niciodată, niciodată, niciodată gândului de a renunța. Să nu cedați niciodată în acel sens!

Așadar, mă rog ca această reflecție să vă fi fost de folos. Din nou, săptămâna viitoare va fi un video pe care îl voi filma deja astăzi și deci va fi gata și va fi unul important pentru restul seriei și pentru mentalitatea pe care o dorim pentru a înainta. Și după ce am vorbit mult despre ce nu trebuie făcut, vom vorbi despre ce trebuie făcut în această serie. Mă rog ca asta să vă fi fost de folos. În cuvintele marelui sfânt al României, Părintele Cleopa de la Sihăstria, Mânca-v-ar Raiul! Amin.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!