
Cum verifici dacă un preot ortodox din România este canonic?
24 august 2026Urmăriți un foarte duhovnicesc și mișcător interviu cu părintele Roman Braga despre experiența sa din închisorile comuniste – în special Pitești, precum și percepția diferită a vesticilor față de cele întâmplate în lagărul comunist.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Dincolo de tortură – Interviu cu părintele Roman Braga
– Părinte, ne puteți istorisi povestea dumneavoastră? Unde v-ați născut și cum a decurs călătoria vieții dumneavoastră?
– Din punct de vedere ortodox, sunt o persoană foarte normală. M-am născut într-o familie ortodoxă. Și am moștenit [credința] de la părinții mei, dar ei nu m-au învățat religia. De fapt, nu punem accent pe predare, pe o abordare pur intelectuală. Nu-L poți avea pe Dumnezeu, învățând despre Dumnezeu. Dumnezeu este Viață. Îl trăiești. Iar în familia mea, am trăit credința în Dumnezeu. Am simțit-o. Dacă mergi în România, nu vei găsi acolo școala de duminică. Nu știm ce este școala de duminică. Școala duminicală este atunci când mama ia copilul în brațe și merge la icoana Maicii Domnului. Și îi [spune]: “Uite, mamă, acesta este Iisus Hristos. Aceasta este Maica Domnului. Acesta este Sfântul Nicolae.” Aceasta este școala noastră de duminică. Și în familie, avem de toate, pentru că educația, educația creștină e o pregătire. Nu este o învățătură, să înveți ceea ți se predă. Crești în cadrul ei. O trăiești. Era pentru noi un lucru foarte serios. Viața noastră în familie, sigur, poate că familia mea a fost puțin specială, ca să spun așa, întrucât mama știa Psaltirea pe de rost. Toți cei 150 de psalmi. Iar dacă știu acum jumătate dintre ei pe de rost, e datorită mamei, nu școlii. Institutul teologic nu te învață rugăciuni.
– Trebuie să fi fost o femeie foarte credincioasă.
– Ei bine, a fost. Și tatăl meu, la fel, întrucât el i-a oferit toate aceste cărți și câteva dintre cărțile liturgice – iar noi am trăit credința în familie. Ne rugam împreună. Nici nu încăpea discuție: a sosit vremea rugăciunii, ne așezam cu toții în genunchi. Eram țărani, știi, și am avut parte de acel timp. Poate într-o lume industrializată, ca cea de astăzi, este puțin mai dificil. Recomand celor care vin la această mănăstire ca, cel puțin noaptea, înainte de culcare, să aibă câteva minute pentru a fi împreună cu familia, în rugăciune. Așadar am trăit în rugăciune. Iar pregătirea pentru duminică, Liturghia, pentru noi, începea de vineri seara. Sâmbăta nu lucram. Sâmbăta găteam, pentru că duminica nu am gătit niciodată în familia mea. Doar încălzeam mâncarea și citeam un fragment din Sfinta Scriptură, din Psalmi, purtam o discuție duhovnicească sau una practică, referitor la ceea ce aveam de făcut mâine, etc.
Așa a fost… deci era o familie ortodoxă obișnuită, așa consider eu. Eram cu toții în biserică, iar slujbele ortodoxe sunt destul de lungi, iar copiii erau acolo cu părinții. Nu am trimis copiii la școala de duminică în timpul Liturghiei, lăsând doar adulții în biserică sau având o cameră separată pentru cei mici. Nu, toți copiii plângeau. Era zgomot în biserică, întrucât Biserica este poporul lui Dumnezeu. Oh, ei sunt. Da, acesta este poporul lui Dumnezeu. Aceasta este Biserica. Copiii au aceleași drepturi ca și noi, pentru că sunt botezaţi. Nu credem că membrii bisericii sunt înregistrați sau că trebuie să plătească cotizații bisericii. Nu, dacă suntem botezați, suntem membri ai Bisericii. Mergem la orice biserică. De fapt, în Rusia, România sau în Grecia nu avem 300 sau 400 de membri ai parohiei. Nimeni nu îi numără. Ei vin în biserică. Se împărtășesc. Îi întrebăm: „Te-ai spovedit?” „Da, preotului meu.” ”Unde?” La părintele meu, acolo, la atâția km.” „E în regulă, vino la Sfântul Potir.” Așa sunt… nu există parohii organizate formalist. Biserica este vie. Nu depinde de numărul de membri. Așadar mergeam la biserică în fiecare duminică. Iar în casă aveam un colț cu icoane, o candelă cu ulei era permanent aprinsă, aveam și niște rafturi cu Sfânta Scriptură, cărți de rugăciuni și alte cărți.
Îmi amintesc că pe la cinci ani am învățat să scriu – nu cu alfabetul latin. În ciuda faptului că românii folosesc alfabetul latin – suntem un popor latin – dar noi am avut o influență slavonă. Am învățat mai întâi să citesc în slavonă, acatistul Sf. Maria Magdalena. Și ceea ne-au învățat părinții noștri, care erau țărani, nu intelectuali – iar mie, mama mi-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi L-am descoperit pe Dumnezeu peste tot în cărți și am învățat foarte repede să citesc. Apoi un alt cuvânt, și pe acesta l-am descoperit. Ei bine, au fost foarte atenți cu noi, dar, mai ales, au fost foarte atenţi să ne ţină aproape de ei. Desigur, ca și copii eram foarte activi, eram opt copii, la noi în familie. Imaginați-vă, opt copii, iar a avea zece oameni la trei mese pe zi era o muncă foarte grea. Dar mama gătea acolo. Eram în bucătărie, iar ea cânta un psalm. Auzeam asta. Ne jucam pe podea. Iar când făceam ceva, ea ne disciplina punându-ne să mergem să citim trei psalmi sau patru psalmi, ceea ce era o disciplinare foarte bună, de fapt. Deci a fost o familie plină de dragoste și credință, și era o frumusețe. Aveam cor în familie.
– Știați atunci că vei fi preot?
– Nu, nu ne-am gândit la asta. Mănăstirea era foarte aproape de casa noastră, iar călugării au influențat mult tot satul, întrucât nu am considerat că monahismul ar fi ceva diferit. De fapt, toți suntem monahi. Avem cu toții monahismul lăuntric. Când Iisus a spus: „Ia-ți crucea și urmează-Mă” sau „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”, nu S-a adresat călugărilor, deoarece nu era niciun călugăr la vremea aceea. A vorbit cu toată lumea, spunându-le să-și ia crucea și să-l urmeze. Ascultarea, acesta este virtute în familie. Trebuie să ne ascultăm unii pe alții, să ne supunem unul altuia. Smerenie, același lucru. Mărturisire. Toate virtuțile, virtuțile monahale, sunt de fapt ale tuturor, întrucât “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”, se adresează nouă tuturor. Pe vremea aceea nu existau mănăstiri. Iisus nu a vorbit călugărilor, a vorbit cu toată lumea. Deci acest monahism se regăsește, de fapt, în fiecare dintre noi. Ceea ce au călugării în plus este forma din exterior.
Știți, avem acest veșmânt, și acest monahism exterior, și nu ne căsătorim pentru că suntem armata Bisericii, ostașii Bisericii. Suntem la dispoziția episcopilor, iar când Biserica are nevoie de cineva, mergem imediat. Am fost trimiși aici să deschidem această mănăstire. Au venit trei surori din Pennsylvania. Când am fost în România în 1968, m-au trimis în Brazilia, nu pe un preot căsătorit – pentru că acolo nu era nicio biserică, nici casă, nimic. Am fost trimis acolo pentru că aveam două misiuni. Deci, de fapt, toți suntem monahi. Deci mănăstirea a influențat într-un sens bun satul nostru de acolo. Dar nu m-am gândit la vremea aceea să mă călugăresc.
– Care a fost momentul în care ați știut că asta va este chemarea?
– Ei bine, am început un seminar. Am început un seminar la Institutul Teologic din București și am studiat la Universitatea din București pentru a deveni profesor de limba și literatura română, apoi am devenit profesor într-un liceu din București. Când a venit comunismul, nu le-a plăcut metoda mea, deoarece au introdus interpretarea marxist-materialistă în toate. Nu am vrut să-i mint pe elevii mei. Așa că am continuat până m-au arestat. Pe vremea aceea eram laic, civil. Nu eram călugăr. În primii cinci ani de închisoare, nu am fost călugăr sau preot.
– Dar chiar și ca laic, credința dumneavoastră a crescut în închisoare?
– Ei bine, în închisoare, în acea primă închisoare, prima închisoare a fost fenomenul, fenomenul Pitești. Da, nu eram cleric pe timpul cât am fost închis la Pitești. Și asta a fost foarte interesant. Slavă Domnului că s-a întâmplat. Sunt lucruri care s-au întâmplat în Pitești pe care voi, americanii, nu le puteți înțelege și, uneori, desigur, vi se par nerealiste, imposibile. Dar, dacă citești Soljenițîn, dacă citești tot ceea ce au scris toți acești oameni despre Pitești, această închisoare în care am fost timp de cinci ani, înțelegi că comunismul nu este o societate normală. Sunteți oameni normali, nu știți ce înseamnă frica, ce înseamnă să vă controlați gândurile și să vă fie teamă de ce cuvânt puteți rosti astăzi, care v-ar putea pune în pericol viitorul de mâine. Sau în comunism, dacă ți-ai reglat radioul pe postul BBC Londra, să închizi ușile, să încui ușile și ferestrele, să mergi în jurul casei că să vezi dacă nu te ascultă cineva – sau să fii educat de mic sa nu spui nimănui ce facem acasă, deoarece o să ne bage la închisoare.
Nu cunoașteți această situație. Americanii nu se tem din orice și slavă lui Dumnezeu că sunt liberi. Deci, eu spun că sunteți o societate normală. Noi nu suntem, cei care am trecut prin comunism. Rămânem cu ceva. Mai ales când am devenit cleric, pentru că m-au băgat de două ori în închisoare. Știi, în România, dacă ai fost în închisoare, ești deja candidat și îți dau concediu până te mai iau o dată la închisoare. Până când patriarhul României mi-a spus că trebuie să plec din țară. Pentru că nici în starea de libertate, când nu eram în închisoare, nu am avut niciodată un Paște sau un Crăciun în libertate. M-au arestat tot timpul de sărbători. Deci, a spus patriarhul Justinian: „Te trimit în Brazilia, ca să scapi de ei.” Și nu a fost ușor pentru că guvernul i-a spus ”Nu” de 11 ori. Patriarhul a insistat.
– Părinte, ați menționat mai devreme despre Pitești.
– Pitești, da.
– Ați putea explica puțin despre ce sa întâmplat cu oamenii care au fost acolo?
– Ei bine, în comunism existau niște închisori speciale, care erau laboratoare, ca să le spunem așa. Laboratoare în care ei credeau că pot crea o personalitate comunistă. Și au folosit toate metodele. De exemplu, spitalul pentru boli mintale. Au venit cu psihiatri. Medicii erau foarte importanți, medicii comuniști. Au făcut experimente în Rusia. Au venit să dea medicamente speciale și să spună: „Ei bine, ești nebun pentru că nu ești comunist sau pentru că ai credință în Dumnezeu.” Iar Piteștiul, aceste închisori speciale erau doar pentru intelectuali. Bătrânii erau, pentru ei, știi, condamnați la dispariție. Copiii, pentru că aveau închisoare specială pentru copii, pentru liceeni, au fost educați în doctrina materialist-comunistă. Ei lucrau, citeau cărți și așa mai departe. Dar studenții din universități, eu eram unul dintre ei la vremea aceea, absolvenții cu vârsta cuprinsă între 25 și 35 de ani, aceștia au fost închisi la Pitești, pentru a le transforma personalitatea, pentru că erau o forță intelectuală și trebuiau să-și schimbe mentalitatea.
Și au folosit totul, au experimentat din toate. De exemplu, au folosit psihologia pavloviană, cea a reflexului condiționat. Repetau, repetau lucruri în urechea ta. Ca să vă spun ceva practic: acolo am pierdut cu toții noțiunea timpului. Îmi amintesc în camera mea – acolo era un hol mare, o cameră cu paturi suprapuse… Pe 6 decembrie a început totul cu un șoc. Cu un șoc, care a fost o tortură fizică încât am zăcut sub pat timp de cinci minute, plin de sânge și tot. Dar asta nu era nimic. Asta era suportabil. Acesta a fost șocul de început. Și am pierdut noțiunea timpului. Știam că a venit primăvara și a venit Paștele și Duminica Floriilor și toate – din pricina a ceea ce făceau acolo. Au luat prizonierii și au jucat niște piese de teatru, ca să spunem așa, liturgic, pentru că toți erau ortodocși. Și acest lucru nu a fost făcut de ofițerii oficiali ai închisorii. I-au pus pe studenți să se tortureze unii pe alții, aceasta era metoda.
– I-au întors unul împotriva celuilalt?
– Au luat un grup, care a dispărut o jumătate de an, și au revenit complet complet spălați pe creier, spunând că nu vor să moară în închisoare. Le-au promis: “Dacă faci asta, vei fi eliberat”. A fost o minciună pentru că nimeni nu a fost eliberat. Și i-au pus să-și tortureze proprii colegi în închisoare. Deci închisoarea era în mâna unuia dintre prizonierii de acolo. Nu l-am văzut pe directorul închisorii și pe nimeni acolo. Și au început să ne adune. Eram obligați să scriem totul, de când ne aminteam, începând cu vârsta de cinci ani și așa mai departe. A fost o mărturisire totală. Știți, și diavolul are propria lui spovedanie. Și era o poziție fizică specială, în care îți amintești totul. Aceasta era poziția. Șase luni am fost acolo.
– Trebuia doar să stai acolo?
– Exact. Și când mergeai pentru cele necesare acolo în cameră, nu era baie. Acolo era doar un butoi. Și mergeai acolo. Te duceau acolo cu dispreț și cu tot felul de lucruri care nici măcar nu pot fi exprimate. Și foloseau termeni liturgici, căci acești oameni erau oameni valoroși, dar fuseseră convertiți, nu convertiți, ci erau demonizați acum. Și ei, de exemplu, foloseau cuvintele rugăciunii, cu cuvinte murdare, dar în același ritm ca și rugăciunea din biserică. Spunem ”Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de moarte, miluiește-ne pe noi”, dar ei au foloseau cuvinte murdare in același ritm. Orice român poate înțelege, dar e imposibil de tradus. O făceau doar pentru a crea un șoc.
Care era puterea, scopul lor? Pentru a te menține la limita dintre normal și anormal. Și nimeni nu poate rămâne aici, știi. Ar fi trebuit să spui ca ei. Și totuși, au fost oameni care au spus “Nu”. Acest lucru este interesant, în toți cei care au crezut cu tărie în Dumnezeu, în interiorul lor e ceva ce nu poate fi controlat, acesta a fost eșecul lor. Chiar și cei cărora li s-a spălat creierul, și-au revenit. Când ne-au mutat într-un lagăr de muncă forțată, văzând natura, păsările, au fost reabilitați. Acolo, și-au revenit. Deci, intenția lor a fost aceea de a te menține…
Știți ce a fost în Pitești? Am văzut oameni sfinți devenind criminali și criminali devenind sfinți. Mi-aș dori ca Piteștiul să fie analizat de psihiatri și de părinți duhovnicești îmbunătățiți, deoarece este o chestiune de subconștient. Oamenii nu pot spune ce pot deveni în anumite condiții. Avem, după cum a spus Iisus, în inima noastră, părți bune și părți rele. În inima noastră sunt toate patimile, cât și toate lucrurile bune. Este același lucru. Cine este omul? Asta este important. Și trecem prin asta. Două sute de ani nu mi-ar fi fost de ajuns să trăiesc, ca să înțeleg ce aș putea fi în anumite condiții. Și erau mulți oameni, oameni buni, oameni sfinți care au căzut. Au renunțat pentru că unii oameni pot rezista până în acest punct, iar alții mai sus, dar nu poți rezista acestei situații, presiunii de a fi la limita dintre normal și anormal. Acesta este Soljenițîn, dacă îl citiți cu atenție, deoarece Gulagul nu era în toate închisorile din Rusia, ci doar un loc special pentru intelectuali, în care foloseau toate metodele, doar erau experți. Diavolul are oameni experți în medicină, în psihiatrie și orice altceva, și s-au folosit de toți acești oameni.
– Acum, Pitești, pentru mine, sună ca un iad viu.
– Este un iad.
– Și ați folosit un cuvânt foarte înfricoșător. Acești oameni au fost demonizați. Și totuși, părinte, v-am auzit spunând că timpul petrecut în închisoare a fost un mare har pentru dumneavoastră. Cum a strălucit lumina credinței într-un asemenea întuneric?
– Ei bine, în această situație, a fost foarte greu de spus. Fiecare în parte… eu aveam propriul meu templu. Nu le venea să creadă, nu mă puteau controla. Spuneam rugăciunea lui Iisus. Eram în interiorul meu. Așa că nu am fost atent la [ceea ce se întâmpla în afară]. Dar erau oameni care nu erau la fel de spirituali, și sigur, mergeau la biserica, știți, această ortodoxie doar cu numele, pe care o avem și noi, nu doar cei din vest. Și au căzut. Au căzut. Dar cei care L-au avut cu adevărat pe Dumnezeu în ei înșiși, nu au căzut. Au rezistat.
– Inima dumneavoastră a devenit un sanctuar?
– Dacă nu era așa, nu aș fi putut rezista. Nu sunt singurul. Nu sunt singurul. Mulți dintre cei care au trecut prin Pitești au rezistat. Nu au renunțat la nimic. Au crezut că au terminat deja cu noi. Dar nu a fost. Acesta este un imperiu în interiorul tău. Este acea dimensiune a Bisericii care te salvează. De aceea am spus nu doar să înveți despre creștinism. Trebuie să îl trăiești, Dumnezeu este viață și experiență personală. Fără experiență personală, ce este religia, ce este unitatea cu Dumnezeu? Pentru că asta este religia. Este religo, din latină, religo-religare, este contactul dintre om și Dumnezeu. Acesta este cuvântul religie. Dar trebuie să experimentezi asta, nu numai să auzi și să ai Biblia, să cunoști Biblia pe de rost, dar nu știi nimic pentru că nu ai experimentat. În Pitești a fost foarte, foarte greu de văzut partea pozitivă. Am fost doar supraviețuitori, supraviețuire a fost. Dar mai târziu m-au băgat în izolare. Și am fost în izolare multă vreme. Și asta a fost experiența mea pozitivă din închisoare.
– Izolarea a fost diferită de experiența în comun?
– Fiecare era izolat. Pentru că au avut ideea că dacă intelectualii sunt izolați, fără cărți, fără hârtie, fără creion, vor deveni fiare. Dar nu se întâmplă asta. Nu se întâmplă. Este un har să fii așa pentru că uneori suntem sclavii cărților. Dacă ești afară, nu ești tu însuți. Nici măcar nu te întrebi, cine sunt eu? Citești mult. Ești făcut din citate, știți, de ici de colo, nu ești tu însuți. Dar acolo nu era nicio perspectivă de a ieși. Erai numai tu, între cei patru pereți. Trebuia să mergi undeva, deoarece spiritul uman explorează. Atunci, ce mi s-a întâmplat, ce nu am experimentat nici măcar în familia mea, cu toate că era o familie creștină foarte bună. Merg la Biserică, se roagă. Dar erau oameni normali. Am experimentat acolo [altceva]. M-am descoperit pe sine. Pentru că, afară, nu ai timp să spui, cine sunt eu? Și să meditezi despre tine. Să devii tu însuți. Asta a fost experiența mea pozitivă. Descoperindu-mă, l-am găsit și pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este pecetea personalității noastre. Icoana lui Dumnezeu este acolo înăuntru. Imaginea lui Dumnezeu este acolo. Dar nu realizăm aceasta.
Deci, din acest motiv, închisoarea a fost benefică pentru intelectuali. Unsprezece ani, n-am văzut o carte. Unsprezece ani, nu am avut un creion sau hârtie. Familia mea, și o avem și pe sora mea aici, în această mănăstire. Ei nu știau unde sunt. Aceasta era închisoarea comunistă. Nu este o închisoare americană. I-am spus asta jurnalistului de aici, din Jackson. Și a spus: „Cred că tu și Soljenițin, aveți prea multă imaginație.” Deci, l-am sărutat și i-am spus: „Sunt foarte bucuros, pentru că sunteți oameni normali. Noi nu suntem oameni normali.” Da, în închisoare, mai ales în izolare, acolo Îl găsești pe Dumnezeu. Nu există o altă perspectivă. Este necesar.
– Ori Îl găsești pe Dumnezeu, ori înnebunești, mi-aș imagina.
– Da, sigur. L-ai găsit pe Dumnezeu pentru că ești doar cu tine acolo. Nu ai pe altcineva cu care să vorbești. Sau altă persoană. Ești doar tu și Dumnezeu. Și nu avem în viață, în viața normală, această oportunitate.
– Nu știu dacă acestea sunt cuvintele corecte, părinte, dar într-un fel, izolarea a fost un fel de proces de vindecare după Pitești?
– A fost. A fost un proces de vindecare. Da.
– Piteștiul a fost violența…
– Da.
– Iar izolarea a fost vindecarea?
– Exact. A fost o vindecare. Și cred că Dumnezeu mi-a oferit asta pentru că nu am fost singurul, multe categorii de oameni au fost izolate, pentru că voiau ca anumiți oameni să devină fiare. Ei cred că, dacă nu avem cărți, vom deveni ca animalele. Dar nu s-a întâmplat. Am devenit noi înșine. Și asta înseamnă că trebuie să devenim noi înșine.
– Părinte, cum se face că ai trecut prin toate astea și nu ai devenit un om amar sau cinic? Cum s-a întâmplat asta?
– Mulțumesc lui Dumnezeu și Dumnezeu să-i binecuvânteze. Dacă sunt încă în viață, unii dintre ei, i-am iertat în acel moment. Știi, există o… Sigur, trebuie să experimentezi asta. Când suferi puțin, devii ranchiunos și urăști, te răzbuni. Când suferi mult, ierți totul.
– De ce este așa?
– Ei bine, Iisus pe cruce a spus: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Este același lucru care ți se întâmplă. E același sentiment: că te jignesc, te chinuiesc, apoi te uiți la ei și îți dai seama că ei nu vor, ei nu știu ce fac. Deci, asta se întâmplă cu noi. Nimeni dintre cei care au fost la Pitești nu stă în cumpănă dacă să se răzbune sau nu. Noi îi iertăm vrem ca ei să vină la Dumnezeu și să devină oameni. Deci, în acest sens, nu este nicio problemă. Mă rog pentru ei tot timpul. Nu le știu numele, numele doctorilor. Ce s-a întâmplat la Pitești? Pitești s-a oprit pentru că cineva a evadat și a evadat inclusiv din țară. Iar la BBC se știa ceva acolo, despre o închisoare specială din Pitești, numită Pitești în România. Și au închis-o imediat pentru că în comunism se ucide, se torturează, dar nu vor să știe nimeni. Când, cum să spun, când se știe acest lucru, ei găsesc imediat cum îi spune în limba engleză: cu o capră…
– Un țap ispășitor.
– Un țap ispăşitor. Și asta s-a întâmplat pentru că l-au condamnat și i-au executat pe directorul închisorii, pe medici. Unul dintre ei era chiar doctorul orașului de acolo, al spitalului. Și i-au osândit pe toți paznicii de acolo. Toți cei care știu vor dispărea, deoarece comunismul nu a vrut să aibă lucruri rele în arhive. Ei sunt capabili să se omoare unul pe altul. Asta au făcut Stalin, Beria și restul, să nu aibă o faimă proastă. Singura organizație infailibilă din lume ar trebui să fie comunismul. Au vrut să creeze un dosar bun, să nu aibă lucruri rele.
– Un fel de imagine publică.
– Exact.
– Înțeleg, înțeleg.
– Și astfel, Piteștiul a fost oprit, iar toți cei care au știut mai multe – de unde a venit, cum a început – au dispărut. Au fost executați, toți.
– Ați întâlnit alți oameni deosebiți în Pitești? Ați găsit oameni care…
– Ei bine, da, sunt niște sfinți acolo, și aproape toți sunt morți, pentru că acum eu am 80 de ani, dar unii dintre ei sunt încă în viață. Și am găsit oameni grozavi acolo.
– Ne puteți spune unul sau doi dintre ei?
– Oh, da, da. Unul este preotul George Calciu. Poate ai auzit de el la Washington, D.C. Acum este preot acolo. Și a fost și Valeriu Gafencu, îl considerăm chiar un martir, pentru că a murit în Pitești. În Pitești 40 de persoane au murit, dar nu au vrut să te sinucizi. Te controlau să nu ai nimic, nici măcar un ac, cu care să te rănești. Mi-au spus o dată, întrucât am fost interogat și au vrut ceva de la mine, în legătură cu ce s-a întâmplat afară, și nu am vrut să implic oameni. M-au pus pe masă, iar unul dintre ei, Țurcanu, care era „diavolul”, acesta a fost stăpânit de demoni și a fost executat de ei. L-au executat pentru că îl cunoștea pe unul dintre prizonierii care a devenit conducătorul acestui centru de reeducare. Și a spus: „Nu-mi pasă ce crezi, ce ai în minte. Vreau să faci un compromis” – deoarece el asta a făcut, un compromis. Deci acesta este diavolul. N-au vrut să ne omoare, diavolul nu vrea să umple Raiul cu martiri. El vrea ca tu să mori după ce ai facut un compromis, să-ți pierzi și viața cerească și această viață.
Deci acesta este punctul satanic al torturii din Pitești. Nu au vrut să mori. Au vrut ca mai înainte să te murdărești, ca oamenii să nu te considere erou sau martir. Și atunci poți muri oricum. De aceea, am văzut aici că Satana e cel care lucrează.
– Satana, mă refer la oricare dintre denumirile lui, este practic dușmanul sufletului omenesc.
– Ei bine, sigur, sigur, el este diavolul. Eu cred în existența lui. Acesta nu este un principiu pentru mine. El este o persoană care a vorbit cu Iisus pe muntele ispitirilor Nu am nicio îndoială. Și mai ales după ce am trecut prin Pitești, nu am nicio îndoială datorită unui lucru simplu. Puteai să fii acuzat că ai făcut orice, iar ei te-ar fi iertat. Când spuneai: „Încă mai cred în Dumnezeu”, în cinci minute erai plin de sânge. A fost o asemenea revoltă împotriva lui Dumnezeu și împotriva credinței. Dar, altfel, am fost martor acolo când cineva a ucis un soldat rus. Și nu a spus asta. Era în pădure undeva acolo. Poate avea ceva cu el. Și a mărturisit acolo ce a făcut. Pentru că am spus că exista un proces de a-ți aminti totul. Și erau ca niște păpuși, știți. Tocmai s-au ridicat și au început să recite tot ce știau. Și a spus că a ucis un soldat rus. Fiindcă mărturisești, ești reabilitat. Când cineva a spus, încă mai cred în Dumnezeu. În câteva minute am descoperit existența diavolului. Diavolul a fost din carte până atunci pentru mine. Și mi-e rușine să spun că până și pregătirea mea teologică a fost din cărți. Dar am găsit diavolul, existența diavolului în Pitești. Și existența lui Dumnezeu în izolare.
– Acum Pitești este închis. Ce face diavolul azi? Cum lucrează diavolul?
– Ei bine, și comunismul este sfârșit. Dar cred că diavolul a invadat democrația americană. Ei bine, nu vreau să fiu insultător și să vă spun, dar sunt lucruri foarte bune în democrație și libertate. Dacă le înțelegi corect. Dar totul este permis. Totul este îngăduit. Nimic nu contează, știi. Putem face orice pentru că nimic nu este important. Acesta este satanismul. Și totul este relativ. Ceea ce este bun azi, mâine va fi rău și vice-versa. Acest relativism în care trăim. Acest antropocentrism, umanism. Omul este centrul tuturor lucrurilor. Dumnezeu este eliminat din ecuație. Omul este important. Aceasta este în continuare lucrarea Satanei. Dar a schimbat metodele. Deci cred că Piteștiul a fost un eșec pentru Satana. Pentru că era obligatoriu. A fost violent. Dar Satana are alte metode acum.
– Care sunt ele?
– Ei bine, doar pentru a intra într-o instituție publică și să nu poți pronunța numele lui Iisus. Sau în școli. Pentru că nu este constituțional. Aceasta nu este o libertate. Aceasta este o persecuție. Dar într-un alt fel. Mai delicat. Pentru că Satana astăzi nu este ca în Evul Mediu. Cu coarne și coadă. Este o persoană foarte parfumată și elegantă. Este la nivelul înțelegerii și culturii noastre. Satanismul funcționează. Satana lucrează în toate culturile. De la început. Și va lucra până la sfârșitul lumii. Dar pentru un intelectual, Satana este într-o singură formă. Satana lucrează și prin teologi. Dar într-un alt mod. Deci satanismul funcționează în toate culturile și toate societățile.
Aș spune că comunismul și Pitești… Ele au fost îngăduite de Dumnezeu pentru a ne întări credința. Pentru că uite ce se întâmplă acum în România. Toate bisericile au difuzoare afară. Vârsta medie în România de frecventare a bisericii este de la 16 la 40 de ani. Tineri crescuți și educați în filozofia materialist-comunistă acum îi învață pe părinții lor cum să se roage. Și asta se datorează comunismului. Văd o parte pozitivă ca și în persecuțiile creștine ce au avut loc cu 300 de ani până la Constantin cel Mare.
– Părinte, ați spus că ați întâlnit diavolul la Pitești. L-ai întâlnit pe Dumnezeu în izolare. Când v-ați regăsit în toate astea?
– Unde m-am găsit pe mine acolo… Cred că am fost în centrul atenției al amândoura. Pentru că lucrarea diavolului este să ne despartă de Dumnezeu. Iar lucrarea lui Dumnezeu este să fim uniți cu El. Iar eu eram la mijloc. Eu eram realitatea, pământul care urma să fie cucerit de amândoi. Dumnezeu ne cheamă mereu să ne întoarcem la El. Și Satana, acesta este rolul lui. În întreaga istorie a mântuirii, rolul său este să ne despartă de Dumnezeu. Cred că Dumnezeu l-a folosit pe Satana în comunism pentru a aduce era luminoasă în care cred foarte mult acum în Rusia, în România, în Cehia, Polonia. În toate aceste țări, cu propria lor religie, Polonia cu romano-catolicismul, Rusia și Romania… Cred că Dumnezeu a vrut să aleagă acești oameni pentru a-i pregăti pentru ceva, pentru lumina care vine. Cred foarte mult în era spirituală. Suntem acum în al treilea mileniu. Și cred că în acest mileniu, apologeții Bisericii, care vor apăra credința, nu vor fi preoți, nu vor fi duhovnici, vor fi mireni care au experimentat comunismul.
– Părinte, ați vorbit acum o clipă despre al treilea mileniu ca un timp de trezire spirituală.
– Da, cred asta foarte mult. Nu voi mai fi aici, dar cred foarte mult.
– Știu că în Biserica Catolică, foarte mult a prins o viziune similară a unui timp de renaștere a creștinismului și un nou timp de înaintare. Vedeți un fel de colaborare în viitor, părinte, între occidentali și Biserica Răsăriteană?
– Ei bine, ar trebui să fie. Ar trebui să fie. Dar cred că atâta timp cât suntem despărțiți, nu putem vorbi de o Biserică. Biserica este una. Și este un singur Domn, o singură Biserică, un singur botez. În legatură cu ecumenismul, mie nu-mi place acest ecumenism. De aceea nu sunt implicat și nici nu vreau să fiu. Ecumenismul este atunci când Papa la Roma și Patriarhii din Constantinopol și Rusia vor îngenunchea, își vor mărturisi păcatele, vor recunoaște că suntem păcătoși si vor cere iertare lui Dumnezeu. Aceasta este unitatea. Nu este ”am dreptate, tu nu ai dreptate”, și nu accept asta. Unitatea Bisericii vine, dar trebuie să fim smeriți, să ne mărturisim păcatele, să ne pocăim și să cerem ca harul lui Dumnezeu să lucreze asupra noastră. Atunci vom înțelege această unitate în diversitate, pentru că Dumnezeu a creat indivizi, universuri separate, iar iubirea este unitatea. Iar dragostea este o punte care unește două personalități. Fiecare biserică își va păstra propria personalitate. Dar confesiunea protestantă ar trebui să accepte, cu siguranță, Biserica primordială, Biserica apostolică, pentru că a fost fondată de Iisus. Sfintele Taine au un fundament în Scriptură, cuvântul lui Iisus Hristos, așa că trebuie să ne întoarcem la o Biserică sacramentală.
– Ne îndreptăm în direcția asta?
– Da, ne mișcăm. Am vorbit cu părintele Gilquist și acest mare grup evanghelic care a venit înspre noi mai mult decât noi înspre ei. Ei au citit, nu noi ne-am dus după ei. Mi-e rușine, ei au venit la noi. Căutau Biserica. Au citit despre secolul al II-lea, secolul al III-lea, la Sfântul Atanasie, în Constituția Sfinților Apostoli, despre existența Sfintelor Taine, și tot ce era acolo. Și s-au întrebat când a dispărut aceasta de la ei. „Suntem în Biserică? Sau nu suntem în Biserică?” Și Dumnezeu îi aduce, cred, îi aduce, dar trebuie să-i iubim. Și un lucru vă recomandăm ca în Ortodoxie, care este adusă în America noi nu credem că suntem singurii care trebuie mântuiți, care vor fi mântuiți. Mântuirea nu este în mâinile mele, este în mâna lui Dumnezeu. El salvează pe cine vrea. Sfântul Pavel a spus că până și păgânii vor fi mântuiți pentru că chiar dacă nu au o lege scrisă, ei au legea înscrisă în propria lor inimă. Dacă urmează un firesc, ca să zic așa, ideea dată de Dumnezeu despre ce este rău și ce este bine, iar ei o urmează, vor fi mântuiți.
– Părinte, ce contribuție aduce Ortodoxia Occidentului? Ce îi aduce?
– După cum am spus mai devreme, este pentru a schimba perspectiva. Occidentul, având influență scolastică, subliniază foarte mult procesul de cunoaștere, rațional, ceea ce este bine, deoarece Dumnezeu ne-a dat intelectul. Dar nu trebuie să rămânem la acest nivel, pentru că există o altă perspectivă mai înaltă decât intelectul, care este tărâmul spiritual, în care lucrează harul lui Dumnezeu. Aș spune că intelectualismul este înălțarea spre Dumnezeu, dar duhovnicescul este Dumnezeu care se coboară la tine și te învăluie cu Duhul Său. Trebuie să mergem în acel tărâm al spiritualității și să unim aceste lucruri, lucrurile practice, domeniul sensibil, psihologic, intelectual și duhovnicesc, deoarece nu suntem împotriva naturii, dar credem că suntem supranaturali. Nu antinatural, ci supranatural. Creștinismul este supranatural, iar omul este supranatural, o entitate supranaturală.
– Ați spus mai devreme că în copilărie părinții nu v-au înscris într-o clasă specială pentru religie, ci că au demonstrat-o, au trăit-o. A fost un lucru constant, a atins fiecare aspect al vieții dvs. Simțiți că rolul Ortodoxiei în Occident nu înseamnă atât a învața, cât mai ales să trăiască, să demonstreze, să arate?
– Este un apel. Este o chemare de a-L trăi pe Dumnezeu în cadrul experiențelor personale. Dar aceste experiențe nu sunt realizate individual, ci în sânul Bisericii. Pentru că Duhul Sfânt vine și harul Duhului Sfânt coboară prin Sfintele Taine ale Bisericii. Așadar îi chemăm să vină la Biserică pentru a avea o experiență sacramentală.
– Și dumneavoastră, ca monah, în comunitatea dumneavoastră, în felul dumneavoastră de a fi, acest lucru are impact asupra lumii.
– Nu știu cât de mult impact avem. Întotdeauna avem oameni care vin la noi aici, rugându-se cu noi. Nu le predicăm prea mult. Avem o pensiune care este deschisă chiar și pentru poporul evreu. Uneori avem evrei care vin să mediteze, să meargă pe proprietate. Dacă vor să intre în Biserică pentru a participa la slujbe cu noi, e în regulă. Nu-i împingem niciodată, Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze. Nu cred prea mult într-o personalitate puternică a misionarului. Este Dumnezeu care lucrează prin noi. Suntem slujitori umili și instrumente în mâinile lui Dumnezeu. Sigur, ne rugăm pentru întreaga lume, facem Slujbe de zi și de noapte aici, în capela noastră. De aceea construim aici mănăstirea pentru a fi o oază duhovnicească. Pentru întreaga Biserică, pentru cea universală, nu numai pentru noi înșine. Ne rugăm pentru trupul mistic al lui Hristos, pentru că aceasta este Biserica. Hristos este capul și noi suntem membrii Bisericii. Unii membri sunt bolnavi, răniți. Dar vitalitatea acestui organism este Duhul Sfânt și vindecă totul.
– Părinte, ce sfat i-ați da persoanei care este ocupată să-și plătească facturile și are un program foarte încărcate? Ce sfat i-ați da?
– Sf. Pavel a fost o persoană foarte ocupată, dar a spus: „roagă-te neîncetat.”
– Și cum se face asta?
– Ei bine, a călătorit mult. Avea o slujbă. Dar „roagă-te neîncetat” nu înseamnă să stai mereu în rugăciune. A avea conștiința prezenței lui Dumnezeu, sentimentul prezenței lui Dumnezeu, a simți că te afli în prezența lui Dumnezeu. Sau, mai concret, să simți prezența lui Dumnezeu în dimensiunea infinită a personalității tale, în tine. Tu în Dumnezeu și Dumnezeu în tine.
– Cum începe o persoană acea călătorie spirituală?
– Aceasta e Rugăciunea lui Iisus. Acesta e isihasmul sau Rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să spună multe lucruri, dar instinctiv spun: „O, Doamne”, „Doamne” sau „O, Doamne, Iisuse Hristoase”. Dacă vrei să spui ”miluiește-mă pe mine, păcătosul”, e bine Dacă nu ai timp, nu spune, pronunță doar numele lui Iisus. Și asta permanent, îți dăruiește prezența lui Dumnezeu. Dacă ai un dialog cu Dumnezeu, recomand să folosești cuvinte simple. Nu numai rugăciunile oficiale din Biserică, ci și cuvintele tale simple. „Doamne, uită-te la mine, sunt aici.” Copiii se roagă frumos: „Doamne, mulțumesc pentru o zi cu soare. Mulțumesc pentru mama și tata.” Trebuie să devenim ca niște copii. Spune-i lui Dumnezeu că ți-e foame, că faci un sandviș, că mergi la cumpărături. Și acest dialog vă va aduce un sentiment permanent al prezenței lui Dumnezeu, și aceasta este rugăciunea. Rugăciunea nu este atât de mult ceea ce citești. Rugăciunea este o stare spirituală în care simți prezența lui Dumnezeu în tine. Aceasta este rugăciune neîncetată. Și cred că asta rezolvă totul în lumea occidentală, în această lume ocupată. Sigur, lucrezi acolo în fabrică, dar nu poți spune, „O, Doamne, uită-te la mine aici!” Sau: „Doamne, binecuvântează-mi copiii și colegii mei de aici.”
– Îl putem aduce pe Dumnezeu în lume, părinte? Desigur, Dumnezeu este în lume, dar trebuie să-L aducem pe Dumnezeu la oameni, pentru că lumea este doar un ambient. Dumnezeu a creat mai întâi universul, și apoi a creat omul, coroana întregii creații, care să aibă grijă de acest univers. Și Dumnezeu este în lume. Amprentele Lui sunt în orice, într-o pasăre, în firul de iarbă, într-o floare. Dar trebuie să-L aducem pe Dumnezeu în inima oamenilor, pentru că Dumnezeu a creat oamenii să fie temple ale Dumnezeului Celui Viu. Trebuie să facem asta. Sigur, trebuie să ne dorim asta și să ne rugăm pentru asta. Și să vezi în fiecare criminal un candidat la sfințenie.
– Acesta este un mare act de credință.
– Oh, da, sigur. Sigur, așa este. Sunt creația lui Dumnezeu, Dumnezeu îi iubește și îi așteaptă. – Renunță vreodată la vreunul dintre noi, părinte? Renunță Iisus vreodată la vreunul dintre noi? – O, nu! Nu, niciodată. El iubește atât de mult. Iar copiii uneori se tem când le spun: „Dumnezeu se uită la tine, ești în prezența lui Dumnezeu.” „Ei bine, dar mi-e teamă.” „Nu-ți fie frică.” Dumnezeu nu vrea să te prindă când greșești. Se uită la tine pentru că te iubește atât de mult. Precum mama se uită la copil. Nu-și poate lua ochii de la el. Copilașule, Dumnezeu se uită la noi când păcătuim. Dar este atât de răbdător și iubitor, iar părinții ar trebui să înțeleagă asta chiar și când copiii păcătuiesc și sunt copiii lor.
– Părinte, vă mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat!
– O, eu vă mulțumesc.
– Dumnezeu să vă binecuvânteze lucrarea și să vă mănânce Raiul. Așa se zice?
– Da, părintele Cleopa, părintele meu duhovnicesc, spunea: ”Mânca-v-ar Raiul!”. Asta sună foarte bine în română.
– Spuneți-o pentru noi în română. “Mânca-v-ar Raiul!”. Când vedea pe cineva spunea “Mânca-v-ar Raiul!”.
– Este o binecuvântare frumoasă. Mulțumesc, părinte, foarte mult pentru timpul acordat.
– Mă rog pentru America.
– Da. Este o țară grozavă și Dumnezeu iubește atât de mult această țară. Și cred, sigur, întreaga lume… Dar cred că aveți ceva special, o misiune specială de adus în lume. Nu globalismul, nu. Chiar dacă din punct de vedere economic poate că vor dispărea granițele, dar personalitatea și culturile ar trebui păstrate, deoarece, știți, acesta nu este naționalism. Este identitate. Și trebuie să ne păstrăm identitatea. Dumnezeu ne-a făcut persoane. Persoana crește în familie. Fiecare familie are un specific. Familia în realitatea ei etnică este adusă în Biserică. Eu le spun americanilor: „Dacă deveniți ortodocși, nu fiți ruși sau greci. Veniți cu toată America, cu toată istoria în spate. Fiți voi înșivă.” Este foarte important pentru mântuire.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!








