Care e voia lui Dumnezeu pentru mine? – p. Nikolaos Loudovikos

Ascultați un cuvânt duhovnicesc al părintelui Nikolaos Loudovikos despre voia lui Dumnezeu – cum tratăm această problemă astfel încât să scăpăm de ideea complet greșită că Dumnezeu ne trasează niște porunci tiranice și să descoperim voia lui Dumnezeu chiar înăuntrul nostru.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Care e voia lui Dumnezeu pentru mine? – p. Nikolaos Loudovikos

V-am povestit despre o mamă al cărei copil era foarte grav bolnav. Foarte grav. A venit la mine și mi-a spus: „Copilul meu suferă pe nedrept de o boală psihosomatică.” „Copilul acesta nu are nicio vină. De ce trebuie să sufere?”. Și copilul suferea… și continua să sufere.

La un moment dat mi-a spus: „Nu va interveni Dumnezeu? Cum este posibil? Mă rog…” I-am spus: „Dumnezeu va interveni, dar cu o singură condiție: să stai înaintea Lui și să-I spui: «Dumnezeul meu, copilul acesta pe careTu mi l-ai dat și eu îl socotesc al Tău, Ți-l dăruiesc în întregime. Numai fă-l bine.»”

Și, dintr-odată, mama a încremenit. Mi-a spus: „Nu pot să fac asta.” „Nu pot să fac asta.” S-a temut de voia lui Dumnezeu. I-am spus: „Asta nu înseamnă că va deveni călugăr sau preot. Nu te gândi la asta. Poate deveni orice. Poate deveni chiar misionar. Poate deveni ceea ce va voi. Dă-I acum lui Dumnezeu copilul, așa cum El ți l-a dat. Dă-I-l lui Dumnezeu. Se va face bine.”

„Nu pot.” N-a putut. Iar copilul este bolnav. Dar, într-un fel, și ea este bolnavă, fiindcă n-a înțeles că voia lui Dumnezeu este sfântă.

Voia lui Dumnezeu este în adâncul meu, chiar ceea ce vreau eu, fără să știu. Acesta este lucrul cel mai măreț. Dacă îi întrebați pe oamenii lui Dumnezeu: „Ți-a silit vreodată Dumnezeu voia?”, vă vor spune: „Nu. Dumnezeu a făcut ceea ce doream în adânc, dar eu nu știam.” Și tocmai aici este măreția: Dumnezeu îți descoperă fericirea ta, nu caută propria Lui fericire.

Dumnezeu nu are nevoie să fie fericit pe seama mea. Dumnezeu nu este invidios. Fiți atenți: lumea Îl socotește uneori invidios pe Dumnezeu. Din păcate, și noi, preoții, avem o parte din vină, când urcăm la amvon și spunem mereu: „Trebuie! Trebuie să faci asta, trebuie să faci cealaltă.” Iar omul se întreabă: „De ce trebuie? Lăsați-mă în pace! Când aud numai porunci și cerințe, nu mai pot! Dar există oare cineva aici care să mă iubească?”

Ei bine, Acesta este Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care te iubește și nu-ți spune mereu „trebuie”. De aceea, le spun întotdeauna ucenicilor mei, preoților care au trecut pe la mine, sute de preoți: „Nu folosiți mereu cuvântul «trebuie».”

În iubire, mai este nevoie de „trebuie”? Dacă îi spui unui îndrăgostit: „Trebuie să te porți frumos”, îți va zice: „Ce spui?! Ea este viața mea! Firește că mă voi purta frumos. Dacă greșesc, îi voi cădea la picioare”” – cel puțin cât timp este îndrăgostit; după aceea, dacă lucrurile se schimbă, poate ajunge ea să-i cadă la picioare.

Dar Dumnezeu nu Se schimbă. Dumnezeu nu-Și schimbă dispoziția față de noi. Acesta este unul dintre cele mai cutremurătoare lucruri: sunt un om pierdut și mă întorc la Dumnezeu, iar El mă așteaptă. Și când cad cu adevărat înaintea Lui, dintr-o dată găsesc o îmbrățișare. Dar eu nu sunt vrednic de această îmbrățișare! Ca fiul risipitor, parcă vreau să fug: „Ce se întâmplă aici? Eu Ți-am cerut să mă pui printre slugi, iar Tu îmi dai inel și podoabe și jertfești pentru mine… nu sunt pregătit pentru asta! Nu sunt pregătit.”

Această iubire, care zdrobește inima omului, au cunoscut-o sfinții și tocmai de aceea s-au sfințit. Nimeni nu se sfințește prin „trebuie”. Eu n-am cunoscut niciun sfânt care să fi devenit sfânt prin „trebuie”. Cu o viață făcută numai din „trebuie”, omul poate ajunge la psihiatru, să aibă nevoie de medicamente – din cauza marii învinovățiri pe care o simte. Înțelegeți?

Și cu copiii e nevoie demultă atenție. Nu le spuneți mereu „trebuie”. Uneori, să spui și „trebuie”, mai ales când copilul este mic. Nu-l vei lăsa să cadă în foc. Dar cel mai important este ca educația să se facă prin propria noastră deschidere a inimii către Dumnezeu și să lăsăm o mică fereastră prin care copilul să poată vedea: „Uite, acolo mă rog; pe Acela Îl iubesc, pe Acela Îl doresc. Aceasta este dorința mea, aceasta mă hrănește.” Pe mine aceasta m-a cuprins, m-a atras cu totul. Dacă vede lucrul acesta, copilul este educat, cred eu, mult mai bine decât dacă îi spunem mereu: „Vei face asta, vei face cealaltă, vei face asta, vei face cealaltă.”

Zilele trecute eram într-o biserică și un preot — și noi, preoții, facem greșeli — îl avea alături pe fiul său și îl dirija cu mâna: tac, pac, tac… Bietul copil înțelegea: se ridica, se așeza, ba la dreapta, la stânga… Când va mai crește puțin, copilul acela va spune: „Nu vreau să mă ridic și să mă așez doar pentru că îmi faci semn cu mâna.” Și într-o zi va spune: „Nu mă mai ridic, nu mă mai așez. Și ca să nu-mi mai faci semn, nici la biserică nu mai merg.” Apoi nu mai face nici una, nici alta și, în cele din urmă, se pierde.

Omul este foarte sensibil în ceea ce privește libertatea. De ce? Deoarece chipul lui Dumnezeu în om, spun Părinții, înseamnă libertatea. În liberul-arbitru. Dacă îi rănești omului libertatea, l-ai pierdut. Fiți atenți la ce vă spun. Copilul poate face și nebunii, dar să nu-i răniți libertatea. Își va găsi drumul. Dacă îi rănești libertatea, îi va fi foarte greu să se mai ridice pe propriile picioare.

Vedem aceasta în mediile în care trăim. O văd la studenți, la copiii care au primit o asemenea educație. Și vezi, pe de altă parte, copii care sunt liberi lăuntric, deoarece L-au găsit singuri pe Dumnezeu și au fost ajutați de părinți, bunici, bunice.

Știți, o bunică ce stă înaintea icoanelor fără să spună nimic, se roagă, și este numai îmbrățișare, fără să judece pe nimeni – arată cea mai mare teologie, [face] cu mult mai mult tata și mama, care aleargă mereu după copil și spune: „Ai grijă să nu mă faci de rușine! Ce va spune lumea despre mine?” Poate că nu o spune cu voce tare, dar asta are în minte: “Ai grijă să mă faci să ies cu fața curată.” Dar tu nu poți ieși cu fața curată, trebuie s-o fac eu? De ce să-mi asum eu asta? De ce să-mi asum împlinirea visurilor tatălui meu?, spune copilul. Și, într-un fel, are dreptate, mai ales atunci când tatăl nu este prea sincer în ceea ce spune și ceea ce face.

Nu vorbesc despre slăbiciune. Slabi suntem cu toții. Sinceritatea este altceva. Un om sincer își recunoaște slăbiciunea. Un mincinos – iertați-mă – este cel care nu recunoaște că este slab. Una este să am un ideal și, din slăbiciune, într-un moment să cad și să nu reușesc să-l împlinesc. Asta o înțelege și copilul, și Dumnezeu, și toți ceilalți.

Rău este să spun că am un ideal, dar să nu-l am cu adevărat în mine; să am înăuntru un alt ideal al meu, pe care îl urmăresc în paralel și îl acopăr pe al doilea cu primul. Înțelegeți? Îl acopăr. Acopăr cu diferite patimi și diferite hotărâri pe care le-am luat în mine, iar pe dinafară pun pe Hristos și pe Maica Domnului. E ca și cum ai avea, Doamne ferește, o casă de toleranță, iar pe dinafară ai pune icoane cu sfinți, ca să pară că înăuntru este biserică, deși înăuntru este casă de toleranță. Asta este înfricoșător. Acesta este lucrul pe care nu-l iartă nici Dumnezeu, nici oamenii: ipocrizia.

De aceea vedeți că Hristos, când a mustrat, nu i-a alungat pe desfrânate și pe vameși. Niciodată nu le-a spus: „Plecați de aici!”. Ci le-a spus: „Veniți.” „Veniți voi toți, cei osteniți, cei nenorociți, toți păcătoșii. Veniți la Mine, pentru că știu că voi știți că sunteți păcătoși.” Iar acest lucru Îi este de ajuns. „Vai”-ul l-a spus numai ipocriților: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor…” Nu pentru că erau cărturari și farisei, ci pentru că erau ipocriți. „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici!”. Înțelegeți? Nu pentru că erau cărturari și farisei, ci pentru că erau ipocriți. Pricepeți? Acesta este lucrul cu adevărat înfricoșător.

În rest, Dumnezeu îl acoperă pe om, iar aici este măreția. Îl acoperă atât de mult, încât sfinții, care sunt mai sensibili decât noi, ajung, în final, să se simtă profund îndatorați iubirii lui Dumnezeu. Și despre această iubire vorbesc mereu. Dar, cum spunea cândva Părintele Paisie, sfinții vorbesc mult. Chiar dacă vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu, lucrurile cele mari le-au ascuns, fiindcă ne-ar fi copleșit dacă am fi aflat cât de mult ne iubește Dumnezeu. Auziți ce spune? Ne-ar fi „vătămat”. De aceea, poate că e mai bine să nu știm totul.

Una este aceasta și alta este să urci la amvon și să strigi: „Vă va arde Dumnezeu! Dumnezeu vă va pedepsi!” . Dumnezeu nu te arde. Singur te arzi. Singur te arzi.

Dumnezeu ia hotărârea să faci război? Dumnezeu hotărăște să furi și să-l nimicești pe celălalt? Dumnezeu a luat această hotărâre? Eu am luat-o. Și când primesc apoi de la celălalt același lucru, oare Dumnezeu este de vină? Nu Dumnezeu e de vină. Dumnezeu a inventat armele, măcelul, torturile, închisorile și moartea? Le-a inventat El? Ați văzut undeva în cărțile sfinte să spună: „Luați o sabie, mergeți la celălalt și străpungeți-l”. Ați văzut? Noi am făcut toate acestea. Cum pot atunci unii atei să spună că Dumnezeu este de vină pentru război? Dar Dumnezeu face războiul? Ajunge! Până aici!

Înțelegeți acum ceva despre voia lui Dumnezeu? Spun toate acestea pentru a susține că voia lui Dumnezeu este ceea ce, în adâncul meu, doresc eu, fără să știu. De ce nu știu? Pentru că sunt cufundat în felul de viață de astăzi, iar lumea îmi spune: „Uite, trebuie să ai o anumită mașină ca să faci impresie. Anumite haine ca să arăți într-un anumit fel; un anumit parfum ca să-i dai pe toți gata. Trebuie să faci atâția bani, să ai atâtea lucruri…”. „Luați, beți, mâncați, faceți, arătați!”. Suntem bombardați continuu, încă de la cea mai fragedă vârstă, când omul nu se poate împotrivi dacă nu are lângă el o învățătură și un om care să-l sprijine.

Și ajungem cu toții ceea ce cere lifestyle-ul contemporan, iar după aceea încearcă să mai afli ce vrei cu adevărat! Cine mai știe ce vrea? Pornim la întâmplare: „Oare mi se potrivește asta? Oare mi se potrivește cealaltă? Să mă căsătoresc cu el? Cu ea? Să iau slujba aceasta sau nu? Să merg aici sau dincolo?” Și văd cât de nesiguri sunt oamenii.

Dacă am ști ce vrem cu adevărat, viața ar fi mult mai ușoară. Dar nu știm. De ce? Pentru că nu ne-am lămurit cine suntem. Dumnezeu îți descoperă cine ești, cum te-a făcut și pentru ce te-a rânduit. Îți arată aceasta, tu o vezi, iar când o vezi, mergi înainte, desigur, cu slăbiciunile tale, cu omul cel vechi încă viu, până când… ne săturăm de starea noastră deplorabilă și devenim mai buni.

Între timp, Dumnezeu îți dă darurile Sale; tocmai ca să devii mai bun. Te pregătește. Nu așteaptă să devii bun ca să-ți dăruiască. Ți le dă dinainte să [te transformi]. Îți dă darurile acestei vieți, atât pe cele duhovnicești, cât și materiale. Îți dăruiește și mângâiere și multe altele.

Așadar, să iubim voia lui Dumnezeu. „Facă-se voia Ta”, spuneau Părinții. Există, spun ei, trei trepte. Prima, cea imatură, atunci când omul spune: „Doamne, facă-se voia mea.” „Binecuvântează!” Adică: „Să se facă ce vreau eu.”

Vedeți, de pildă, acum, la fotbal, la Campionatul Mondial: toți se roagă să câștige. O rugăciune foarte simplă. Dar nimeni nu se întreabă: „Celălalt nu se roagă și el să câștige?”. De ce trebuie să câștig eu? Am vreun motiv duhovnicesc?”. Măcar să găsesc un motiv duhovnicesc pentru care vreau victoria. Dar, de obicei, nu există un asemenea motiv. Așadar, aceasta este prima rugăciune: „Doamne, dacă se face voia mea, binecuvântat să fii!”. „Hai, fă-mi voia aici!”.

A doua treaptă este când încep să înțeleg că ceea ce vreau eu nu este întotdeauna atât de bun. Atunci spun: „Doamne, să se facă voia mea, dacă este și voia Ta.” Aceasta este o treaptă mult mai înaltă. Să ajungem măcar aici: „Să se facă voia mea, Doamne, dacă vrei și Tu, dacă vezi că lucrul acesta este pentru mine și pentru cei de lângă mine spre mântuire.”

E un lucru mare, mai ales când omul este tânăr, la începutul vieții, să-I spună lui Dumnezeu — să facă un fel de legământ tainic: „Dumnezeul meu, eu voi face ceea ce pot și ceea ce cred. Dar Tu călăuzește lucrurile astfel încât, în cele din urmă, să se împlinească ceea ce știi Tu că este mai bine.” Este un lucru mare. A doua treaptă este mult mai înaltă.

Urmeaza ce de-a treia, a desăvârșirii, treapta sfinților: „Facă-se voia Ta!” „Lasă deoparte voile mele.” „Tu călăuzește. Nu mai vreau să mă conduc eu însumi.”

Gândiți-vă: „Nu mai vreau să conduc eu. Ajunge! Am făcut ce-am făcut. Și ce am realizat? Ce am stricat? Să zicem că am ajuns episcop, că am ajuns cine știe ce om important, că am ajuns bogat. Și ce dacă? “De acum înainte, fă Tu ce vrei.” Acesta este semnul maturității. Și cu cât vine mai repede, cu atât mai fericit este omul.

Măcar să rămânem la a doua treaptă: „Să se facă voia mea, dacă este voia Ta.” Să intre și voia lui Dumnezeu în viața noastră. Să-L întrebăm și pe Dumnezeu. Este un lucru mare: „precum în cer, așa și pe pământ!”.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!