Creștinismul astăzi – p. Nikolaos Loudovikos

Ascultați un foarte bun cuvânt al părintelui Nikolaos Loudovikos care arată cât de fundamental diferit este creștinismul față de celelalte credinței și pericolul la care ne expunem dacă nu înțelegem aceste aspecte extrem de importante.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Creștinismul astăzi – p. Nikolaos Loudovikos

Trăim într-o epocă în care totul este absorbit într-un sistem de sens cu totul aparte, numit de un mare filosof contemporan „umanism autosuficient”. Preluăm noțiuni și le așezăm într-o schemă deja existentă, cu totul antropocentrică, în care scopurile sunt stabilite dinainte. Știm deja ce vrem să facem cu aceste noțiuni. Folosim tradiția în termeni care nu-i aparțin, în slujba unui mod de viață străin de ea. La fel s-a întâmplat și cu creștinismul: a devenit ideologie națională, mișcare socială, sistem moral, mijloc de control și cultură. Întrebarea esențială este dacă se reduce creștinismul numai la toate acestea.

Când atinge un popor, rodnicia Bisericii dă naștere unei culturi proprii. Există culturi creștine rusă, greacă, bulgară, sârbă, română și occidentală. Acest mozaic reflectă realitatea creștină, dar nu o epuizează. Este o mare greșeală să spui: „Sunt ortodox doar din punct de vedere cultural”, fără ca aceasta să-ți dospească viața zilnică.

Din perspectiva istoriei religiilor, creștinismul este unic. Multe religii orientale sunt religii ale fugii: ele socotesc lumea o iluzie, iar experiența și cunoașterea omului, lipsite de valoare durabilă. Există, spun ele, o realitate superioară spre care trebuie să evadăm. Această tendință apare și în platonism, care a biruit în cele din urmă în lumea greacă. El promitea evadarea dintr-o lume tot mai absurdă, pe care omul nu o mai putea controla. Mai târziu, gnosticii au spus că această lume este creația unui dumnezeu rău. Altfel, credeau ei, nu s-ar putea explica prezența răului în însăși alcătuirea lumii.

Religiile și filosofiile fugii disprețuiesc o parte a experienței omenești, îndemnându-ne să ne îndreptăm, cum spune Platon, spre soare, spre Bine. Trebuie să părăsim experiența comună și să ne întoarcem spre Brahman, unind divinul din noi cu divinul universal. Astfel sunt disprețuite părți întregi din istorie, artă și știință. În lumea greacă rămân urmele Binelui în lucruri, dar ținta ultimă este tot părăsirea lumii. Budismul este și mai radical: nu ne așteaptă nimeni, iar existența însăși trebuie să dispară, fiind socotită zadarnică și fără ieșire. Taoismul este o formă mai nobilă a retragerii, iar confucianismul, mai curând un sistem moral.

De cealaltă parte se află tradiția biblică, care promite că Creatorul Însuși va veni în această lume. Creatorul nu este rău, iar făptura Lui este „bună foarte”. Răul nu ține de firea lumii și nici de firea făpturilor. Marea îndrăzneală a creștinismului este aceasta: Absolutul intră cu adevărat în istorie. Dumnezeu asumă lumea ca trup al Său și afirmă bunătatea tuturor făpturilor. Creștinismul ne eliberează de identificarea firii și a lumii cu răul și cu căderea. Prin Cruce, Hristos luptă împotriva răului, iar această luptă duce la înălțarea firii.

Aceasta este esența creștinismului, pe care astăzi riscăm să o pierdem. L-am încadrat într-un sistem de valori lumești și îl folosim în scopuri străine de el. Totuși, creștinismul este de neconceput omenește, fiind inițiativa lui Dumnezeu, nu creația noastră. Doar Hristos este Cel ce poate spune: „Eu sunt Lumina lumii”, iar viața și minunile Sale adeveresc cuvântul. El umblă pe mare, îl învie pe Lazăr și ne descoperă iubirea prin Cruce. Firea omenească trece dincolo de moarte, este înălțată și intră în viața Treimii.

Omul devine dumnezeu prin har. Îndumnezeirea nu este posedare, nici o forță străină care îl stăpânește pe om. Omul devine sălaș al dumnezeirii, devine purtător de Dumnezeu. Astfel, această făptură, atât de disprețuită în lume, primește prin Botez înfierea dumnezeiască. Prin Mirungere primește lucrarea Duhului Sfânt și putința de a vorbi cu Dumnezeu, ajungând treptat la asemănarea cu El.

În Apus s-a pus un mare accent juridic pe ispășire și pe iertare. Se spune că Hristos a venit să plătească pe Cruce pentru păcatele noastre. Dar ceea ce urmează după iertare este esențial. Teoria satisfacerii dreptății este juridică și nu are temei real în Sfânta Scriptură și în Sfinții Părinți. Dumnezeu nu-l pedepsește pe om, ci îl îndreptățește. Lucrarea Lui pentru om este o faptă de iubire dusă până la capăt. Este ca atunci când întâlnești un om suferind, îl adopți și îl faci membru al familiei tale. Pe Dumnezeu această iubire Îl costă Crucea. Ea ne arată ce este iubirea desăvârșită.

Mulți resping numele de creștin, dar resping o imagine falsă a lui Dumnezeu, pe care și noi am părăsit-o atunci când am intrat cu adevărat în Biserică. Nu este un Dumnezeu mânios, prins în principii, care urăște bucuria și cere supunere absolută. Dumnezeu este iubire. Iubirea Lui este dăruire și expunere de Sine. Se expune neînțelegerii și răstălmăcirii, iubindu-ne potrivit măsurii noastre. El ne oferă cele mai îndrăznețe visuri: să umblăm pe apă și să vedem cele viitoare.

Am întâlnit o bătrână de peste nouăzeci de ani. M-a privit drept în ochi și mi-a spus: „Drumul pe care ai pornit este nesfârșit. Credința și Dumnezeu nu au sfârșit”. Nu doar îmi vorbea, ci îmi transmitea simțirea nemărginirii pe care o purta în ea. În această experiență nu există moarte. Toate sunt ale lui Dumnezeu și moduri de cunoaștere. Dumnezeu Se împărtășește făpturilor, iar omul devine nestricăcios prin har.

Aceasta vedem în sfinți: nu un om neputincios, care ne ține o lecție cu mâna ridicată, ci un om plin de Dumnezeu, care înoată în realitatea dumnezeiască. Sfântul Simeon spune: „Mișc mâna, iar Dumnezeu Își mișcă mâna.” Aceasta este experiența sfinților și aceasta vine Dumnezeu să facă în lume.

Nu era nevoie să vină Dumnezeu numai pentru ca eu să am o morală. Omul își poate construi singur sisteme morale și teorii ale cunoașterii. Venirea lui Dumnezeu are sens numai dacă El intră în lume și o unește cu Sine. Intenția acestor filosofi este nobilă, dar încercarea lor nu izbutește. Din atâta „responsabilitate”, omenirea riscă să ajungă la distrugere totală. Care este rezultatul unei morale autonome, hotărâte de fiecare după propriul criteriu? Regulile generale se destramă în relațiile reale, când interesele, egoismul și dorințele personale sunt rănite. Omul care predica ieri o anumită morală poate face astăzi exact contrariul.

Aceasta este tragedia omului despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc.” „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” Toți filosofii trăiesc această contradicție. Cu mintea construim palate mărețe, dar noi înșine locuim într-o colibă alături. Putem alcătui sisteme morale minunate, apoi să le folosim ca să facem contrariul.

Hristos însă este „Da”-ul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu spune una și face alta. Vorbește despre iubire și o plătește pe Cruce; vorbește despre slujire și ne slujește neîncetat.

Dacă întrebi un monah serios ce face Dumnezeu pentru el și ce face el pentru Dumnezeu, va spune: „Eu n-am făcut nimic. Dumnezeu mă îngrijește și îmi dă toate.” La adevărata socoteală vedem cât de puțin am făcut noi înșine. Faptul că nu furi, nu desfrânezi și nu faci rău este ceva ce îți datorezi mai întâi ție însuți. Și totuși, pentru acest puțin, Dumnezeu îți dă Împărăția Sa.

Sfântul Petru spune: „La cuvântul Tău voi arunca mreaja”, deși știa că nu prinsese nimic. Iar mreaja s-a umplut cu o sută cincizeci și trei de pești mari și nu s-a rupt. Aceasta înseamnă poruncile: întâlniri între lucrarea omului și a lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim spune un cuvânt uimitor: „Pentru adevăr este virtutea.” Fericirile sunt asemenea căi de întâlnire: milostivirea, smerenia inimii și pacea. Oferi puțina ta milostenie pentru Hristos, iar Dumnezeu îți dăruiește milostivirea Sa. Lucrarea Lui se unește cu puțina ta lucrare și întreaga viață devine milostivire. Pentru puținul tău, Dumnezeu ți Se dăruiește întreg, uneori primind chiar și simpla intenție. Cunosc oameni care numai prin buna intenție au ajuns să trăiască lucruri foarte mari.

Mulți tineri n-au primit niciodată un ajutor duhovnicesc adevărat. Cea mai mică mișcare a lor spre Dumnezeu poate cântări cât nevoința unui monah.

Creștinismul nu este o justificare juridică, nici cultivarea vinovăției. Una este să te simți nevrednic și alta este să te simți vinovat. Nevrednicia înaintea celui ce te iubește devine pocăință și har; vinovăția te închide.

Adesea Îl denaturăm cumplit pe Hristos, Cel milostiv, iubitor și plin de înțelepciune. Schimbăm prezența Lui în profeții absurde, moralism și intervenții fără rost. Sau cădem în extrema opusă și reducem credința la o sărbătoare vagă.

În cercetările mele academice am încercat să arăt rodnicia acestor perspective în dialog cu filosofia și mai ales cu psihologia, pentru filosofi și intelectuali. Întruparea este o intervenție hotărâtoare în istoria omenirii. Când înțelegi această identitate, te oferi liber, iar credința se arată ca sarea.

Dacă toate acestea n-ar fi adevărate, creștinismul nu m-ar interesa deloc. Aș rămâne la o filosofie cinstită și poate la o atitudine budistă. Omul sensibil vede absurditatea răului, în timp ce lumea este aproape de distrugere. Mă ține un singur gând: omul nu a creat lumea aceasta, de aceea Dumnezeu nu-l va lăsa să o distrugă.

Putem nimici pământul și-l putem preface în pietre risipite în spațiu. Viața pare extrem de rară în întinderile uriașe ale universului. Și totuși, răsare conștiința, iar ea devine conștiință a Absolutului. Dumnezeu Se împărtășește făpturilor și le îndumnezeiește, dăruindu-le viața Sa.

În Împărăția lui Dumnezeu nu vor mai exista hotare reale sau materiale. Este o perspectivă uimitoare, dincolo de cele mai îndrăznețe visuri. Sfântul Pavel spune că a auzit cuvinte pe care omului nu-i este îngăduit să le rostească.

Am întâlnit oameni simpli care primiseră de la Dumnezeu experiența vederii Lui. Când îi întrebam ce au trăit, spuneau: „Nu sunt cuvinte pentru aceasta.” Nu putem descrie asemenea lucruri, cum nici pruncul nenăscut nu poate descrie lumea. Avem limite în acest mod de existență, inclusiv limite neurobiologice.

Părintele Paisie mi-a spus că regimul sovietic va cădea în cinci ani. Nimeni nu-și închipuia că perestroika și glasnostul vor dărâma întregul sistem. Dar Duhul lui Dumnezeu este prezent în istorie. Ce conștiință avea acel om! La fel, Părintele Porfirie vedea întâmplări îndepărtate și lucruri ce aveau să vină.

Nu-mi plac teologii care, sub pretextul seriozității, mută totul numai la sfârșitul veacurilor. Părinții nu vorbeau astfel. Sfântul Simeon folosește chipul femeii însărcinate: ea simte pruncul mișcându-se în pântece. La fel, Dumnezeu nu Se lasă fără mărturie. Cele de pe urmă sunt voia Tatălui în Hristos, adică Împărăția lui Dumnezeu. Avem mărturia lor lângă noi și înaintăm sprijiniți pe această experiență.

Lucrarea lui Dumnezeu în istorie este concretă, dar trebuie să evităm fundamentalismul: să vedem pretutindeni Antihristul, diavolul și nenorocirea. Trebuie să aflăm calea Întrupării, singura cale cu adevărat serioasă. Ea afirmă omul și istoria, recunoaște păcatul și impasul, dar le dă o perspectivă uriașă. Nu este de ajuns să accepți căderea omului și să-l lași în ea. Căderea poate fi depășită prin transformare, aici și acum. Aceasta începe încă din viața de acum. Să trăim noua identitate în chip firesc.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!