Muzica e o armă

Urmăriți un material bine realizat despre modul în care muzica este folosită ca o armă, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, când acest fenomen a atins apogeul, cu efecte distructive mai ales pentru tineri.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Muzica e o armă

Pe 6 iunie 1944, un om a pășit pe o plajă străbătută de focul mitralierelor naziste, fără pușcă, doar cu un set de cimpoi. Numele lui era Bill Millin și a mers în sus și în jos pe acea plajă, cântând, în timp ce oamenii mureau în jurul lui. Și a scăpat neatins.

Potrivit lui Millin, lunetiștii germani i-au spus mai târziu că nu au tras pentru că au crezut că și-a ieșit din minți, iar pe un nebun nu se irosește un glonț. I-am întrebat de ce nu au tras în cimpoierul care mergea în față. Iar unul dintre ei a răspuns: pentru că am crezut că e nebun. Era nebun.

Acum, unul dintre cei mai apreciați psihologi în viață vrea ca tu să crezi că ceea ce făcea Bill Millin în acea dimineață era, citez, inutil. “Muzica ar putea dispărea din specia noastră, iar restul modului nostru de viață ar rămâne practic neschimbat. Bănuiesc că muzica este doar o prăjitură cu brânză auditivă.” Bănuiesc că se înșală.

Dar Steven Pinker este profesor la Harvard, cu milioane de cărți vândute și cu un set de convingeri bine conturat, dar bizar. Iar eu sunt un muzician independent cu un canal de YouTube care, la momentul filmării, are doar 4.000 de abonați. Nu intenționez să încep să vă rog să apăsați butonul de abonare. Și vreau prăjitura cu brânză, așa că să începem. Se pare că voi avea nevoie de puțin ajutor de la prietenii mei. Marshall McLuhan, plus o armată interdisciplinară de etnomuzicologi, economiști și filozofi, și poate chiar un dictator brutal și un miliardar din tehnologie…

Prăjitura cu brânză nu a ajutat niciodată la câștigarea unui război și nu a salvat viața nimănui, dar muzica a făcut-o. Și intenționez să dovedesc că muzica este cea mai primejdioasă unealtă pe care specia noastră a construit-o vreodată. Acesta este „Chords and Discords”.

Așadar, să ne întoarcem în vremea de dinaintea prăjiturii cu brânză. Este noapte. Auzi un zgomot venind din întuneric și presupui, pe bună dreptate, că acel zgomot vrea să te mănânce. Așa că ce faci? Răspunzi cu un zgomot, ca să sperii ce s-ar putea ascunde acolo. Și apoi, poate, cu timpul, înțelegi că lovirea unui băț de pământ ar funcționa mult mai bine. Și, în cele din urmă, dacă continui să produci acel sunet, lovind bățul iar și iar, într-un ritm pe care îl controlezi, începi să simți adânc în tine: „Cât timp fac asta, sunt în siguranță”.

Este aproape de ceea ce susține etnomuzicologul Joseph Jordania: că strămoșii noștri foloseau sunete ritmice, coordonate și puternice pentru a înfrunta prădătorii din întuneric, iar starea de transă pe care o provocau era la rădăcina curajului omenesc însuși.

Dar ce se întâmplă în timpul lovirii bățului, care transformă frica în curaj? Oamenii de știință cognitivi care studiază ritmul și percepția pulsului au arătat că, atunci când te sincronizezi cu un ritm, creierul tău nu îl urmează pur și simplu, ci merge înaintea lui, anticipând următoarea lovitură înainte ca ea să vină. Tocmai asta îți permite să bați din palme pe ritm, fără să fii înainte sau după. Privită astfel, muzica este o mașinărie pentru a simți viitorul cu o bătaie mai devreme.

Același mecanism este modul în care auzi muzica, dar și modul în care te simți ca o persoană. Și nu este nimic mistic sau irațional în asta. Este pur și simplu faptul că ești o persoană continuă, care înaintează prin timp. Stăpânirea ta asupra timpului este totodată și stăpânirea asupra propriei identități. Așadar, o ființă care poate simți cum vine viitorul este și o făptură care, în cele din urmă, se poate apăra împotriva acesteia. Iar o făptură care știe cu siguranță cine este devine mult mai greu de înspăimântat.

Acum, făptura care lovește cu un băț devine o sută de făpturi. O sută de minți care prevăd aceeași lovitură următoare, în același moment. Și în loc să îndrepte acest lucru împotriva unui prădător din întuneric, ce-ar fi să îl îndrepte împotriva unui alt grup de oameni? “Frate, ești băiat, fă zgomot tare Jucându-te în stradă, o să fii bărbat cândva” sau un adevărat dușman pe câmpul de luptă, cu mii de oameni într-o armată exersată până când pășesc toți în același ritm. Iar acea armată face prezicerea că poate înainta, dar face și prezicerea că va birui, iar dușmanul de peste câmp aude venind și își face propria prezicere: „Să fug de aici!” Și fuge.

Și tocmai aceasta câștigă individul sau grupul care deține această stăpânire asupra timpului. Fiindcă odată ce poți înspăimânta un dușman să fugă înainte ca vreo lovitură să fie dată, nu mai este nevoie să-l omori. Există o legătură directă între muzică și violență.

Muzica ca violență

Economistul Jacques Attali a găsit expresia perfectă pentru aceasta. Scrie: „Zgomotul este violență. Tulbură. A face zgomot înseamnă a întrerupe o transmitere, a deconecta, a ucide. Muzica, ca o canalizare a zgomotului, este deci un simulacru al jertfei.” Pe scurt, muzica este un înlocuitor al lucrului real, fie că e vorba de violență, de durere, de poftă sau de închinare, ea îți îngăduie să descarci o pornire omenească reală fără a plăti prețul fizic.

Și poți vedea aceasta lucrând la orice nivel și în culturi diferite. Cea pe care o cunosc din proprie experiență, pentru că mi-am petrecut anii de tinerețe într-o trupă de thrash metal, este groapa de mosh. Sute, uneori mii de oameni descarcă fiecare impuls violent pe care îl au, aproape ca o favoare unul pentru altul. Iar în clipa în care cineva cade sau riscă să fie rănit, toți îl ridică înapoi ca să poată continua, strigând de obicei: „Te iubesc, frate!”

Dacă ridici groapa de mosh la rang de artă, obții probabil ceva ce seamănă cu capoeira, o artă marțială braziliană care a fost deghizată în dans pentru ca sclavii să o poată practica fără a fi pedepsiți de stăpânii lor. Sau ia forma cea mai poetică: lupta de rap. Aceeași simulare desfășurată cu cuvinte și ritm, în loc de cuțite și arme. Doi oameni care încearcă să se nimicească unul pe altul în șaisprezece măsuri, unde singurul lucru care moare este reputația cuiva.

Identitatea ca violență

Dacă pierzi destul de rău, și moartea reputației începe să semene cu lucrul real. Șaisprezece măsuri nu mai sunt de ajuns. Vedem linia care merge de la un diss track la războiul dintre Tupac și Biggie din anii ’90, până la scena drill care a explodat în orașul meu natal, Chicago, în anii 2010, și a alimentat o rată a crimelor atât de ridicată încât orașul a primit porecla de „Chirak”.

Lupta de rap este varianta sigură, dar încetează să mai fie sigură în clipa în care identitatea reală a cuiva este pusă în joc – exact ceea ce sublinia Marshall McLuhan, filozof al mass-mediei și al comunicării: „Toate formele de violență sunt o căutare a identității. Când trăiești la marginea lumii, nu ai identitate. Ești un nimeni. De aceea devii foarte dur. Trebuie să dovedești că ești cineva și, de aceea, devii foarte violent. Oamenii obișnuiți simt nevoia de violență atunci când își pierd identitatea.”

Iar forma cea mai pură a acestui lucru este cea zidită cu bună știință: armata. „Îmi place să lucrez pentru Unchiul Sam! Îmi place să lucrez pentru Unchiul Sam! Spune-mi doar cine sunt! Spune-mi doar cine sunt!” A cărei singură misiune este să distrugă identitatea unui soldat până când acesta devine doar o rotiță într-o mașină de ucis.

Apoi, aceeași muzică heavy metal care descarcă în siguranță violența în mosh pit-uri devine coloana sonoră neoficială a adevăratului câmp de luptă. Slayer – cele două piese ar fi „Angel of Death” și „Raining Blood”. Sunt două piese heavy metal foarte agresive care îmi plac și care mă țin motivat. Este senzația supremă, pentru că știi că intri în luptă, iar apoi auzi o piesă bună în fundal, care te face să te aprinzi cu adevărat. Voiam să cunosc oameni interesanți și stimulatori dintr-o cultură străveche și să-i ucid. Voiam să fiu primul de pe strada mea care să aibă o ucidere confirmată. Piesa „Let the Bodies Hit the Floor” de la Drowning Pool pe aceasta o ascultăm cel mai des. Pe aceasta o punem când ucidem dușmanul, când trecem prin război, când înaintăm în Irak, când intrăm în Bagdad. Drowning Pool, „Let the Bodies Hit the Floor”, pentru că se potrivea exact cu ceea ce făceam.

De ce anume muzica? De ce, dintre toate formele de artă, tocmai aceasta pare să atingă direct miezul ființei noastre?

Muzica ca identitate

Ca muzician, m-am gândit mult la acest lucru și cred că este pentru că muzica este singura formă de artă care se petrece în interiorul nostru. Aceasta este diferența dintre ceea ce Marshall McLuhan numea spațiu vizual și spațiu acustic. Este privirea lumii de la distanță, față de a fi în interiorul ei.

Gândiți-vă o clipă la ochi. Ochii țin lumea la distanță. Poți întoarce privirea de la un film de groază. Poți face un pas înapoi de la o pictură. Poți lăsa cartea jos sau pur și simplu poți închide ochii. Dar urechile nu pot face nimic din toate acestea. Nu există pleoape pentru urechi. Șterge-ți de pe față zâmbetul acela prostesc sau îți scot ochii și-ți fac țeastă cu ei!

Este aproape ca și cum orice altă formă de artă bate mai întâi la ușa minții conștiente. Dar muzica te lovește mai întâi la nivel emoțional și abia apoi încerci să înțelegi ce ți s-a întâmplat. Sau nu încerci, pentru că ceea ce îți face muzica este unul dintre cele mai greu de pus în cuvinte lucruri, deoarece ea lucrează la un alt nivel decât mintea conștientă.

Sunt sigur că cineva în comentarii va remarca faptul că muzica poate fi scrisă, deci este ceva vizual pe o pagină, la fel ca orice altceva.

“- Glumești, nu? – Știi asta. Am nevoie de muzică. Este memoria mea. Am nevoie de repere vizuale. – Repere vizuale? – Da, este o afecțiune medicală. O afecțiune medicală? Ce ești tu, Sanjay Gupta? Cântă muzica aia!”

O partitură scrisă sau o tabulatură de chitară nu este muzică. Este un set de instrucțiuni pentru a produce sunet mai târziu. Iar o partitură este pentru muzică ceea ce este un plan de construcție pentru o clădire sau o rețetă pentru o masă. Sper să aveți ocazia să pregătiți această rețetă, iar dacă vă place acest clip, nu uitați să apăsați butonul de abonare. Chiar și compozitorul care o scrie de mână nu face decât să transcrie ceea ce aude deja mai întâi în propria minte. Și întrebați-vă cinstit: când a fost ultima oară când voi sau altcineva v-ați așezat să ascultați muzică citind o partitură simfonică?

Așadar, muzica vă va readuce mereu în lumea urechii. Vă lovește înainte să puteți vedea de unde vine, pentru că nu o puteți vedea. Acesta este rostul ei. Este lucrul cel mai bun pe care vi-l face muzica și ceea ce o face atât de puternică. Dar totodată este și lucrul care o face cea mai primejdioasă, pentru că tot ceea ce poate pătrunde cumva înlăuntru și poate ajuta la zidirea unei identități poate fi totodată lucrul care o dărâmă. Și acela este momentul în care muzica încetează să mai fie doar muzică și se preface în armă.

Muzica ca armă

Dar să ne întoarcem repede la omul care a pornit acest întreg clip, Steven Pinker, căruia, la aproape douăzeci de ani după acea faimoasă vorbă cu „muzica este cheesecake”, i s-a dat prilejul să și-o retragă. Cheesecake-ul este doar o născocire omenească care apasă câteva butoane ale plăcerii dezvoltate în creier pentru alte rosturi. Ce ați spune că este, de fapt, scopul muzicii? Scopul muzicii este să ne dăruiască bucurie.

Da, el este, într-un interviu realizat de Stuart Copeland, bateristul trupei The Police. Și pentru că universul are simțul umorului, sau cel puțin eu îl am, voi folosi exact acest grup de oameni, poliția propriu-zisă și rudele lor apropiate din CIA. Las pur și simplu asta aici. Și rudele lor apropiate din CIA și armată ca să vă arăt ce devine muzica atunci când se ridică temperatura la maximum. Și, spoiler! – nu devine mai multă plăcere.

Cele mai evidente exemple sunt cele despre care mulți dintre noi am auzit. Potrivit căpitanului John Kirby de la Departamentul Apărării, muzica este folosită în mod obișnuit pentru a pedepsi prizonierii de la Guantanamo Bay. Da, muzica este folosită, din nou, atât într-un mod pozitiv, cât și ca factor de descurajare, dar nu aș intra în detalii cu privire la tipul exact de muzică folosit. Noi nu torturăm.

De asemenea, înregistrări cu cântece de leagăn pentru copii și melodii din emisiuni pentru copii, precum Sesame Street, timp de zile întregi, până când simțul timpului al prizonierului era complet distrus. “Opt note înseamnă de două ori mai multă bucurie decât numărarea a patru note, sau de patru ori mai multă bucurie decât numărarea a două note sau de opt ori mai multă bucurie decât numărarea unei note.” “Vrei ca prizonierul să devină dependent de anchetator. Și cu cât poți izola mai mult acea persoană, cu atât vei reuși mai bine acest lucru. Iar sunetul este o formă de izolare, știi, aici sus.”

Legătura ta cu timpul este totodată legătura cu cine ești. Tortura prin muzică este ideea exactă care se inversează în opusul ei: folosirea sunetului pentru a rupe complet firul care menține o persoană un sine continuu, până când nu mai rămâne niciun „tu”. “Așadar, pur și simplu atât de mult sunet încât să nu mai poți percepe niciun alt sunet – aceasta este ideea. – Corect. Poate că nici nu te mai poți auzi gândind. – Corect. – Corect.”

Și dacă sparge prizonieri, de ce nu și un dictator? În 1989, pentru a-l scoate pe Manuel Noriega din ambasada în care se ascundea în Panama, Statele Unite au înconjurat-o și au difuzat non-stop muzică rock până când acesta s-a predat. Steve Goodman scrie în cartea sa Sonic Warfare că au numit acest procedeu „corecție psihoacustică”. Iar o melodie de pe acea listă de redare a fost “Panama” de Van Halen. Întreaga listă era cam explicită, incluzând piese precum Wanted, Dead or Alive de Bon Jovi, Born to Run de Bruce Springsteen și I Fought the Law de The Clash. Și asta. Da, guvernul Statelor Unite l-a „rickroll-at” pe un dictator.

Însă muzica folosită ca armă nu trebuie să se limiteze doar la rock tare. Muzicologa Lily Hirsch scrie despre acest subiect în lucrarea sa, “Muzica clasică ca armă – Prevenirea criminalității și puterea simbolică în epoca repetiției” – titlu excelent. În ea, autoarea oferă exemple de guverne, departamente de poliție și companii din întreaga lume care folosesc aceeași tactică, însă într-un mod mai subtil, ceea ce a constituit probabil inspirația pentru Elon Musk atunci când a anunțat, în 2019, o nouă funcție pentru automobilele Tesla: modul Sentry. Dacă cineva încearcă să pătrundă într-un vehicul, Tesla va reda cu volum maxim Toccata și Fuga în re minor de Bach.

Desigur, muzica clasică poate suna în continuare înfricoșător și intimidant, astfel încât alegerea de a o „arma” pare în continuare evidentă. Dar ce se întâmplă dacă alegem ceva mai ușor de ascultat? De exemplu, Barry Manilow.

Metoda Manilow

Autoritățile dintr-o suburbie a orașului Sydney, Australia, au creat un program menit să împiedice tinerii din zonă să mai stea pe stradă, difuzând prin difuzoare, între orele 21:00 și miezul nopții, în weekend, cele mai mari hituri ale lui Barry Manilow. Manilow însuși a reacționat la acea vreme, spunând: „Oare s-au gândit că acestor huligani le-ar putea plăcea muzica mea? Dacă unii dintre ei încep să cânte împreună «Can’t Smile Without You»? Ce se întâmplă dacă asta atrage și mai mulți huligani? Ce se întâmplă dacă le aduce zâmbetul pe buze?”

Nu s-a întâmplat. Adolescenții au detestat muzica și au părăsit zona. De altfel, muzica lui Manilow s-a dovedit atât de eficientă ca repelent pentru huligani, încât a fost numită „Metoda Manilow” și a fost folosită cu succes de autorități din întreaga lume.

Astfel, muzica folosită ca armă funcționează atât ofensiv, cât și defensiv. Iar în acel moment, devine pur și simplu un sistem de securitate. Întreaga misiune a unui sistem de securitate este să detecteze amenințarea înainte ca aceasta să apară. Ceea ce înseamnă un singur lucru: supraveghere.

Muzica ca “tapet”

Și, înainte de a ne gândi la teorii ale conspirației, este istorie documentată, iar sursa este Muzak. Iată-l din nou pe economistul Jacques Attali, scriind în anii 1970: „Tehnicile actuale de distribuție a muzicii contribuie la instaurarea unui sistem de ascultare clandestină și de supraveghere socială.” El descrie compania Muzak, cea care stătea în spatele muzicii de lift, și care se promova literalmente drept „sistemul de securitate al anilor 1970”.

„În birourile mari, cu spații deschise, acest zumzet constant neutralizează sau maschează alte sunete – zgomotul mașinilor de scris, conversațiile telefonice – impunând un fel de intimitate zgomotoasă.” Acum, pentru a-l face mai puțin intruziv și mai acceptabil pentru oamenii din birou, l-aș modela cu un egalizator, poate eliminând unele dintre frecvențele înalte și amplificând unele dintre frecvențele joase, coborându-l cam la nivelul acela. Așa că sună, în acest moment, mai degrabă ca… “Un cheesecake excelentă, fără coacere.” – Nici nu o observi cu adevărat până nu se oprește, și atunci, de obicei, tuturor li se ridică capul, sau ești complet distras odată ce s-a oprit. – Nu consideri asta un fel de control mental, nu-i așa? – Nu, deloc. “Dar cu această cheesecake, o fată poate înțelege. Adică, e cu adevărat excelentă.”

Și a rulat un program numit Stimulus Progression. “Muzak. Și nu se presupune că trebuie să distreze. Este selectat și orchestrat științific ca să te liniștească sau să te stimuleze, ca să te facă să lucrezi mai bine sau să cumperi mai mult.”

Sau, ca să o punem în limbaj modern pe care îl putem înțelege, ce zici de playlist-uri cu productivitate și vibrații relaxante? Așa cum am explorat în videoclipul meu în care am supus Spotify analizei tetradice a lui McLuhan, dacă a murit, forma sa de zombi s-a întors din trecut în era streaming-ului, prin playlist-uri care promovează o cultură a ascultării de fundal și transformă, în esență, muzica în tapet.

De ce ar trebui să conteze toate acestea pentru tine? Ei bine, iată-l în schimb pe compozitorul Christopher Cerf, care a scris muzica pentru Sesame Street, răspunzând la folosirea muzicii sale pentru torturarea prizonierilor din Golful Guantanamo. “Nu muzica în sine este neapărat o armă. Este muzica ca parte a unui mijloc de control al mediului. Iar persoana responsabilă, dacă poate controla mediul cuiva, îi ia cu totul liberul arbitru. Și aceasta este o armă foarte puternică.”

Ideea pe care încerc să o subliniez aici, în acest videoclip, este că arma zgomotoasă îți sfărâmă mediul. Sigur, asta e ușor de văzut, dar muzica ca tapet face ceva mai inteligent. Îți îneacă mediul cu un flux nesfârșit. Inundă zona. Iar această expresie ar trebui să-ți sune familiar dacă ai urmărit ultimul episod din experiența Jeffrey Epstein, cu actualul vicepreședinte al Statelor Unite. “Teoriile conspirației… unul dintre modurile în care discreditezi una… e să încerci să o ascunzi. Un alt mod este prin inundarea zonei.” Și exact așa faci ca să oprești populația din a afla adevărul despre o rețea de pedofili din elită, omule. Ups, scuze, videoclip greșit. Acesta este un videoclip despre muzică.

Așadar, cea mai perfidă formă a muzicii ca armă nu este rock-ul sau rap-ul zgomotos. Nici măcar nu este dragul, dragul Ludwig van. Nu este Elrad folosit pentru a reduce la tăcere protestatarii sau o bombă sonică detonată deasupra Fâșiei Gaza. “Se numesc atacuri cu boom sonic și, de obicei, boom-urile sonice sunt de fapt ilegale deasupra orașelor populate.” Este cea invizibilă. Cea pe care nici măcar n-o auzi, pentru că nu a fost niciodată menită să fie auzită. A fost conceput doar ca să inunde zona. E tapetul din jurul întregii camere, asigurându-se că nimic primejdios nu ajunge vreodată la tine, pentru că undeva, acolo, ar putea exista o melodie care ar fi putut pătrunde și să te schimbe și să facă cu adevărat o diferență, iar tu vei trăi și vei muri fără s-o auzi vreodată, pentru că n-a putut să străpungă tapetul, și nimic nu trebuie să te zdrobească sau să te omoare, trebuie doar să te țină exact același și să te țină într-o amorțire plăcută…

Iar singura cale de a sparge un asemenea sistem de pază se reduce la o singură întrebare: Asculți?

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!