Iertarea e un risc pe care Dumnezeu cere să ni-l asumăm – p. Matthew Brown

Ascultați un bun cuvânt al părintelui Matthew Brown care explică ce înseamnă de fapt iertarea, referindu-se astfel nu doar la fapte, dar mai ales la pretențiile noastre asupra celorlalți.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Duminica aceasta este Duminica de după Praznicul Sfintei Cruci, care a căzut luni, pe 14 septembrie. De aceea am avut două rânduri de citiri. Au fost citite una după alta două epistole și două Evanghelii. Una a fost citirea obișnuită pentru Duminica aceasta, iar cealaltă pentru că Duminica aceasta cade după Praznicul Sfintei Cruci. Așadar, să începem cu sfârșitul Epistolei către Galateni, pe care am citit-o, unde Sfântul Pavel spune, chiar la sfârșit, este un pasaj destul de cunoscut, unde se vorbește mult despre îndreptarea prin credință.

De aceea, dacă cineva a crescut sau a venit dintr-o tradiție protestantă, acest pasaj este foarte important, pentru că se vorbește mult despre îndreptare sau despre îndreptarea numai prin credință. Există un anumit mod în care ei înțeleg acest lucru, care de obicei sună cam așa: „Hristos a murit pe cruce pentru păcatele tale”, ceea ce implică ideea că El a murit în locul tău, ca și cum ar fi avut loc o înlocuire strictă și absolută. Tradiția ortodoxă și cea a creștinătății vechi înțeleg acest lucru altfel. Cuvântul potrivit nu este substituție, ci participare. Este o luare a locului, dar cu un alt scop. Mai degrabă așa trebuie înțeles: Hristos a murit pe cruce pentru tine, ca tu să poți urca și să te unești cu El pe cruce. În același timp, Hristos S-a unit cu tine pe cruce, pentru că viața și experiența omenească sunt deja o răstignire. Sunt deja pline de suferință și de nedreptate. Iar prin faptul că Hristos S-a alăturat nouă pe cruce ne arată cum să transformăm răul în bine, cum să transformăm moartea în înviere.

Astfel, are loc o participare și un schimb, o reciprocitate între ceea ce Dumnezeu ne oferă și ceea ce și noi, la rândul nostru, dăruim și deschidem. De aceea este bine de citit și sfârșitul epistolei, unde se spune: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20) Sfântul Pavel, și nu doar aici, ci și în alte locuri din scrierile sale, se identifică cu Hristos, iar Hristos Se identifică cu el.: “Eu sunt Hristos”. Acest limbaj și epistola sa provin de la experiența de pe drumul Damascului, unde are loc convertirea sa, atunci când se afla pe drumul Damascului. În acel moment, el se numea Saul, nu Pavel, el primește o schimbare de nume, așa cum s-a întâmplat și cu Avraam, care din Avram a devenit Avraam, sau cu Petru, care din Simon a devenit Petru. Aceste schimbări de nume marchează o transformare a identității și a felului de viață. De aceea, atunci când ești botezat sau primit în Biserica Ortodoxă – fie prin botez, fie prin mirungere sau prin alt mijloc – primești adesea un nume nou, un nume creștin, tocmai pentru a marca această nouă identitate pe care o ai în Hristos. Iar Pavel, pe când era pe drumul Damascului, Iisus i S-a arătat cu un glas puternic din cer. Astfel de lucruri nu se întâmplă des.

De obicei, Dumnezeu nu ne vorbește așa. Și totuși, cu toții ne dorim asta: să ni se spună clar ce să facem, iar dacă Dumnezeu S-ar arăta în nori și ne-ar vorbi cu glas mare, atunci am ști ce avem de făcut. Interesant este că acest lucu s-a mai petrecut de câteva ori. I s-a întâmplat lui Pavel și, de două ori, Mântuitorului Însuși: odată când a ieșit din apele Botezului și s-a auzit un glas puternic, și încă o dată mai târziu, la începutul Săptămânii Patimilor. În ambele cazuri, mulți dintre cei de față n-au auzit glasul lui Dumnezeu, ci doar tunet. Așadar, cu toții vrem ca Dumnezeu să ne vorbească, dar adesea nu auzim decât tunet. Chiar dacă Dumnezeu S-ar arăta în viața noastră, L-am recunoaște oare? Este un mic avertisment: ne dorim acest lucru, dar lucrurile nu se petrec așa cum ne închipuim noi. Și iată că Dumnezeu i Se arată și îi spune: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” Aici se vede identificarea lui Hristos cu cei pe care Pavel îi prigonea. Iisus nu a zis: „De ce îi prigonești pe oamenii Mei?” sau „De ce îi prigonești pe aceștia și pe aceia?”, ci „De ce Mă prigonești pe Mine?” Prin aceasta Paul înțelege participarea tainică a lui Hristos la viața credincioșilor Săi, faptul că Hristos face loc în propria Sa viață fiecăruia dintre noi.

În duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, am citit tot din Epistolele lui Pavel acel pasaj cunoscut în care apare cuvântul grecesc „kenosis”, adică golirea de sine. Hristos S-a lepădat pe Sine, S-a golit pe Sine și a luat chip de rob, socotind dumnezeirea ca ceva de care nu trebuie să Se agațe. (parafrazez aici pasajul). Este un text important, pentru că subliniază că, în Întrupare, Hristos vine și Se golește pe Sine. Acest cuvânt grecesc, „kenosis”, înseamnă tocmai a se goli pe sine, așa cum am goli un vas de apă, creând astfel spațiu pentru altceva. Mișcarea este una cu două sensuri: prin kenoza, renunți la ceva ca să poți primi altceva. Iar la ceea ce renunță Hristos este o anumită măsură a dumnezeirii Sale, ca să Se poată coborî la nivelul nostru și să ne întâlnească acolo unde ne aflăm. O bună analogie pentru aceasta este felul în care ne purtăm cu copiii: ne coborâm la nivelul lor, vorbim ca ei, ne jucăm ca ei, ca să putem stabilio legătură cu ei. Ne golim, astfel, de „adultul” din noi și luăm asupra noastră ceva din copilăria, din simplitatea lor, ca să putem avea comuniune cu ei.

Când facem asta, când avem o legătură reală cu un copil, sperând, desigur, ca de-a lungul anilor în care creștem un copil, să îl putem crește să devină adult. Și pentru aceasta este nevoie de o coborîre a nivelului tău și de întâlnirea cu el la nivelul lui. Și e nevoie de mult mai mult din partea părintelui pentru a crește un copil, pentru a-l aduce din copilărie la maturitate, ca să fie cu adevărat sănătos, înțelept și fericit. Părintele trebuie să renunțe la lucruri foarte mari: la vise, la libertăți, la alte vieți pe care le-ar fi putut trăi, la bani, la sănătatea și bunăstarea sa. În multe privințe, trebuie să se deșerte pe sine, ca să poată primi altceva, Iar ceea ce primește în schimb este unul dintre cele mai împlinitoare lucruri din lume: să ai copii pe care îi iubești, pe care chiar îi placi și cu care ai o legătură. Și aceasta este ceva minunat. La urma urmei, lucrul care chiar contează cu adevărat pentru oameni sunt tocmai aceste legături intime, iar adevăratul sentiment al sensului și al rostului vieții apare atunci când poți dărui mai departe ceea ce ai primit și vezi că altcineva este în stare să primească și să ducă mai departe. Aceasta se află cu adevărat în inima simțământului nostru de sens și de rost: ideea de jertfă și de împlinire care vine odată cu ea. Astfel, avem această noțiune a deșertării de sine, iar Dumnezeu ne întâlnește exact acolo unde ne aflăm.

Și unde ne aflăm? Care este centrul la care ne aflăm și unde ne întâlnește El? Este pe Cruce, în această stare răstignită a vieții noastre. Și astfel apare ideea de împreună-lucrare: Hristos Se deșartă pe Sine de dumnezeire, ca să poată primi împreună cu noi propria noastră umanitate, și apoi ne cheamă să facem și noi la fel. Căci, în Evanghelia care s-a citit astăzi, și pe care o voi citi pe scurt, pentru că este atât de frumoasă, se spune: „Cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui” Aceasta este kenoza, despre aceasta vorbește: despre deșertarea de sine. Să renunți la ceva ca să câștigi ceva mai mare. Și zice: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul său?” Iar singura cale de a-ți stăpâni sufletul este să-l dăruiești altuia. „Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său? Căci de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri. Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea.” Și apoi continuă: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

Așadar, este invitația de a-L urma pe Hristos acolo unde Se află El, adică în această viață de iubire jertfitoare și iertătoare. Și vreau să leg acum această idee de noțiunea de iertare. Cuvântul folosit aproape întotdeauna pentru iertare în Noul Testament – și țin să-l pronunț corect, ca să nu vă rătăcesc, pentru că știu că mă veți trage la răspundere pentru greaca mea – este „aphesis”. Iar „aphesis” înseamnă a lăsa să plece. Acesta este sensul cuvântului: a renunța, a dezlega, a elibera sau a da drumul. Prin urmare, noțiunile de a lăsa să plece și de a te deșerta pe tine însuți sunt, în mod evident, foarte apropiate. Și atunci, când te gândești ce este iertarea? Este a te dezlega de datorie, a renunța la ce-mi datorezi. Adică renunț la ceva, poate la așteptările mele, poate la felul în care vreau să fii tu în viața mea și în relația noastră, sau poate la ceea ce cred eu că-mi datorezi… Ar putea fi oricare dintre aceste lucruri. Adesea, idei economice, legate de bani și datorie, ne ajută să înțelegem asta: „tu îmi datorezi ceva”. Iar realitatea este că toți avem aceste îndatoriri unii față de alții, nu? Și, într-un fel, avem o datorie pentru că ni s-a dat viața și însăși existența, da? Și acesta este deja un dar gratuit.

Iar aici ne ajută pilda talanților, Ce sunt talanții? Sunt toate acele lucruri pe care Dumnezeu ți le-a dat pe care nu le-ai câștigat sau cerut tu și pe care nu le-ai fi putut dobândi singur. Așadar, tot ceea ce ai deja în viață și este un dar nemeritat. Și atunci, ce vei face cu el? Și îl avem pe omul acela cu talanții, care se teme. Lucrul acesta este important: se teme că va pierde ce are. Se teme că nu va reuși, se teme că dacă va ieși și va risca, așa cum au făcut ceilalți, s-ar putea să nu mai rămână nici măcar cu un talant, că ar putea munci din greu și, din pricina unei nenorociri sau ghinion ar putea pierde totul. De aceea încearcă să stea în siguranță și este pedepsit tocmai pentru că a stat în siguranță. Este pedepsit pentru că nu a vrut să-și asume riscul. Iar riscul pe care ni-l cere Dumnezeu este tocmai acela de a ierta pe ceilalți așa cum ne iartă El, riscul de a ne pogorî și de a ne goli pe noi înșine pentru ceilalți, ca să le facem loc, ceea ce este, în mod evident, un act de vulnerabilitate. Și știm că este un act de vulnerabilitate pentru că Hristos ni-l arată în chip desăvârșit: este vulnerabilitatea de a fi biciuit, batjocorit, trădat și dat la moarte. Așadar, dacă ezităm, asemenea acelui din urmă slujitor cu talantul său, să riscăm a iubi și a ierta pe aproapele și pe fratele nostru, atunci ce rușine vom simți când vom vedea că Dumnezeu a făcut mult mai mult pentru noi decât am fost noi dispuși să facem pentru altul?

La aceasta se referă sfârșitul Epistolei când spune că atunci când va veni Dumnezeu pe nori, „dacă te vei rușina de Mine în ziua aceea”, adică rușinea aceea de la sfârșit, când toate ne vor fi descoperite și vom înțelege că am fost asemenea acelui om cu un singur talant. Dar ceea ce vedem este că atunci când suntem dispuși să ne golim pe noi înșine și să facem loc altuia – iar a face loc cuiva în viața ta este tocmai ceea ce înseamnă iertarea: eu iert ceea ce îmi datorezi tu, fac loc ca să pot avea din nou o relație cu tine. Aceasta face iertarea: restabilește posibilitatea de a avea din nou comuniune și relație cu acea persoană, pogorându-se la nivelul la care se află ea acum, nu la nivelul la care ar trebui să fie. Iar diferența dintre unde suntem noi și unde ar trebui să fim, aceea este datoria noastră care trebuie iertată. Acesta este spațiul care trebuie creat, în chip firesc, prin auto-golirea noastră, prin faptul că ne coborâm pe noi înșine acolo unde se află celălalt. Asta înseamnă iertarea, “aphesis”, de fapt, să (te) eliberezi. Să renunți la așteptările tale, să renunțăm la felul în care credem că ar trebui să fie lucrurile, ca să facem loc și spațiu pentru felul în care sunt ele cu adevărat. Și acest lucru este cu adevărat crucial. De aceea cred că este foarte important în viața noastră de rugăciune să fim cu adevărat absolut și radical de cinstiți cu Dumnezeu. Iar unul dintre motivele pentru care Dumnezeu nu Se arată în viața noastră este pentru că nu suntem sinceri și vulnerabili. Pentru că ori de câte ori ești în rugăciune, atunci Se arată Dumnezeu, când ești cu adevărat cinstit și ești tu însuți. Pentru că Dumnezeu nu poate mântui pe nimeni altcineva decât pe tine. Nu pe tine cel fals, nu-i așa? Nu pe tine cel care ai vrea să fii, nu pe tine cel care te prefaci că ești în fața ta și a altora, ci pe tine cel adevărat. Iar când faci asta, atunci se arată harul, când există acea smerenie și acea deschidere. Și înțelegem că atunci când creăm acel spațiu, Dumnezeu, Dumnezeul cel infinit, umple acel spațiu și acea prăpastie.

Asta spune și Sfântul Pavel: cu cât păcătuiesc mai mult, cu atât prisosește harul. Nu-i așa? Cu cât este mai mare prăpastia dintre unde sunt eu și unde ar trebui să fiu. Cu atât mai mare este prăpastia dintre persoana pe care mă străduiesc s-o iert, dintre locul unde se află ea, și unde ar trebui să fie, harul lui Dumnezeu o umple. Și o umple atunci când iertăm, când dăm deoparte, când eliberăm. Aceasta este întreaga idee a eliberării. Să-l eliberez pe celălalt de tirania propriilor mele pretenții. Iar când fac asta, harul prisosește. Și ce este acest har? Este același har care L-a înviat pe Hristos din morți. Iar acest har, această creare a spațiului și această lepădare dau puterea de a învia morții, de a da viață nouă, de a lua o relație care este moartă și, prin golire de sine, prin lepădare de sine, prin lăsarea la o parte, are puterea să învie din morți și să renască sub o nouă formă. Hristos face aceasta cu noi, și tot așa facem și noi cu ceilalți. Aceasta este însăși rânduiala iubirii și a comuniunii dintre oameni, așa creăm spațiu. Eu creez acest spațiu pentru altul, dar atunci când iert pe cineva, fac loc în viața mea pentru el, așa cum Maica Domnului a făcut loc în pântecele ei pentru Hristos Însuși. Iar când facem aceasta, Dumnezeu ne umple, pentru că tocmai puterea lui Dumnezeu, Duhul Său, este cea care ne unește și creează legătura care ne ține împreună în comuniune. Iar atunci când facem loc pentru aceasta, prin faptul că suntem destul de smeriți și vulnerabili ca să ne golim pe noi înșine și să iertăm, harul lui Dumnezeu, ca un vânt puternic și vijelios, vine și ne dă ceea ce ne trebuie ca să acoperim distanța dintre locul în care ne aflăm și locul în care ar trebui să fim. Ne dă harul ca să creștem și să ne poticnim.

Căci mare parte din ceea ce facem aici, când venim la această masă a comuniunii, este că învățăm să facem aceasta unii pentru alții. Apoi venim la masa Euharistiei, a mulțumirii, și ne bucurăm, știind că Dumnezeu a făcut deja aceasta și, mai mult, că biruința pe care o căutăm este deja câștigată. Aceasta este marea taină a creștinului: că ne luptăm, că ne poticnim și că înfruntăm necazurile, dar, prin toate acestea, avem o nădejde nebiruită, pentru că știm că lupta a fost deja câștigată, că iertarea a fost deja dăruită și că tot ce avem de făcut este să-L urmăm pe Hristos, și vom avea și noi aceeași biruință. Domnul este Iisus Hristos.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!