Iubirea de Dumnezeu şi pronia divină- p. Teologos

Nimic nu ne ține cu adevărat vii mai mult decât iubirea de Dumnezeu, iar tot ce urmează în acest material se așază în jurul ei. Vorbim despre pronia divină și despre faptul că iadul nu este o pedeapsă, ci alegerea noastră de a ne închide. Vom vedea împreună de ce zidirea virtuților cere ascultare, cum se aprinde și se păzește flacăra iubirii, cum ne luptăm cu gândurile trimise de vrăjmaș și de ce numai dragostea lui Dumnezeu, nu frica, ne poate duce până la capătul urcușului.

Vizionare plăcută!

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Pronia divină și iubirea de Dumnezeu

Trebuie să înțelegem importanța absolută a lui Dumnezeu întâi de toate ca Proniator (purtător de grijă) și nu ca și Creator. Desigur că, dacă nu ar fi existat Dumnezeu, nimic nu ar fi existat, pentru că sursa ultimă care a creat toate, inclusiv persoanele vii, este Dumnezeu – adică o comuniune de Persoane Vii mai presus de orice. Trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat, inclusiv pentru existența noastră. Ceea ce este, însă, cel mai important pentru noi este că depindem de Dumnezeu pentru a trăi plenar, pentru că Dumnezeu este și dătătorul modului corect de a fi. Depindem de Dumnezeu pentru a fi fericiți. Există o poziție eretică foarte periculoasă care spune că Dumnezeu a creat lumea și s-a retras undeva departe și ne-a lăsat pe noi aici orfani să ne descurcăm. Este total greșit și datorită faptului că Dumnezeu ne ajută permanent dacă noi Îl lăsăm să intervină în viața noastră prin credința în El. Însă și datorită faptului că avem nevoie de Acesta pentru însăși necesitatea de a ne hrăni sufletul cu lumina harului și, deci, de a avea puterea să înfruntăm greutățile și de a putea să ne comportăm corect și a scăpa de chinurile pe care le trăim aici pe pământ ca și pregustare a iadului.

Faptul că Dumnezeu nu ne-a lăsat orfani, ci poartă de grijă fiecărei clipe din viața noastră, se leagă strâns de felul în care ne căutăm calea; am desfășurat pe îndelete acest lucru, împreună cu iubirea de Dumnezeu care ni-l descoperă, în Voia lui Dumnezeu.

Iadul? doar o alegere împotriva iubirii de Dumnezeu

Iadul nu este pedeapsa lui Dumnezeu ci alegerea noastră de a ne închide în fața Acestuia. Dragostea, bucuria, pacea vin de la Dumnezeu – nu de la noi – și deci în clipa în care ne închidem în fața lui Dumnezeu, concentrându-ne pe noi înșine, pe iubirea de sine, pe tendința noastră de a ne rezolva problemele singuri, atunci începem să ne afundăm în chinurile iadului. Lumea, văzută ca și ghemul întunecat al grijilor și al sistemelor de valori căzute, contribuie foarte mult la căderea noastră. Este unul dintre cei trei factori, dimpreună cu diavolul și noi înșine, care ne împing spre păcat, spre distorsiune. Cei 3 factori care ne împing spre păcat sunt: lumea, diavolul și noi înșine. Este ca și cum am dori să construim un zid însă cărămizile s-au transformat în timp prin diferite ciobiri și erodări în pietre neregulate care acum nu mai pot fi puse într-un zid și care în loc să se clădească într-un zid trainic se sfărâmă una de alta. Este nevoie de mult liant, de mortar al dragostei pentru a putea fi clădite, mai ales dacă sunt multe. Prea multe persoane generează prea multe probleme și astfel ne trezim pe tărâmul confuziei. Desigur că cei de la butoane doresc să ne conducă prin frică și confuzie, și, astfel, ne cresc fluxurile de zgomote informaționale însingurându-ne în închisoarea ecranelor și în grijile zilnice dintre care cele mai multe sunt generate(nu reale, așadar nici necesare).

Cum arată clipa în care alegerea noastră se pecetluiește pentru veșnicie și de ce iubirea de Dumnezeu rămâne singura noastră pregătire adevărată, am cercetat în Judecata de Apoi: cum ne pregătim prin milostivire.

Retragerea din zgomotul lumii și dragostea lui Dumnezeu

Din cauza asta, Dumnezeu ne recomandă să ne retragem din zgomotul lumii și să trăim în grupuri mici, adică în familie cu o comunitate de calitate sau să trăim în obște, în cazul monahilor. Nu este bine omului să fie singur pentru că se îndurizează și deraiază de la drumul drept. Dacă, însă, mai are pe cineva lângă, atunci acela îl trage de mânecă când intră în boscheți și îl ridică când cade. În familie omul se cizelează pentru că este ca și cum ar fi 2-3 pietre într-un sac care se cizelează prin frecare și devin netede și lucioase. Dacă sunt prea multe atunci se sparg de foarte desele lovituri. Dacă omul se închide în sine atunci rămâne colțuros ca piatra și nu se poate încadra în zidul omenirii îndumnezeite, a lui Adam cel global, astfel încât să aibă sens ca persoană.

Însingurarea în care ne împing ecranele lovește tocmai în locul unde ar trebui să crească dragostea lui Dumnezeu, iar despre acest fenomen al vremurilor noastre am vorbit în Cum am devenit cea mai însingurată generație.

Cărămizi, pietre sau stâlpi pe pământ

Sunt și alții care ajung să construiască în sufletul lor cărămizi peste pietre, adică se cizelează parțial în timp, însă rămân cu anumite principii egoiste – de obicei sunt aceia care construiesc virtuțile de capul lor, fără ascultare. Atunci construcția lor nu are bază solidă și stabilitate și dacă nu o repară repede prin smerire în ascultare atunci va suferi de instabilitate și la un moment dat se va prăbuși. Sunt alții care construiesc stâlpi pe pământ, care s-au dus de la început în viața singuratică și care, chiar dacă au multă râvnă, zel și sunt caractere mai elegante, mai cizelate decât cei colțuroși de dinainte, vor fi de asemenea biruiți pentru că nu au un meșter care să-i povățuiască cum să-și construiască templul virtuților.Noi trebuie să mergem cu hotărâre și precauție pe calea bătătorită și când ne-am dezmorțit încheieturile și ne-am obișnuit cu mersul, atunci putem să creștem viteza. Așa este viața în ascultare pe care trebuie să o trăim cu zel și atenție astfel încât să nu o dăm în bară. Trebuie să facem lucrurile cu rapiditate și discernământ pentru a odihni duhul celor mai duhovnicești și a le moșteni virtutea. Este un fenomen similar cu un motoplanor la care la început începe elicea să se învârtă și în scurt timp ajunge la o anumită turație fără ca avionul să se miște. După care acesta începe să ruleze pe pistă și abia după un timp decolează lin către înaltul cerului. Acolo, uneori, mai poate opri motorul pentru a admira frumusețea Creatorului care transpare prin creație însă pentru asta trebuie să fie la plafonul de zbor și iarăși după aceea trebuie să pornească motorul pentru a nu fi tras încoace și încolo de diferitele curente ideologice care bântuie prin înălțimi.

V-am dat imaginea asta ca să înțelegem că e vorba de un urcuș care necesită răbdare după dictonul „grăbește-te încet” însă pe de altă parte este vorba de multe ori și de alternanțe ale harului (care vine și pleacă), alternanțe generate de instabilitatea noastră duhovnicească precum și de faptul că harul trebuie să ne smerească astfel încât să ni se înmoaie inima pentru că altfel nu putem primi energia necreată care hrănește sufletul nostru. Este nevoie de râvnă pentru că trebuie să avem casa sufletului cât de mult împodobită și cât de plină de rod în clipa morții pentru că dacă nu avem roadele Duhului Sfânt în clipa morții, atunci ne vom stabiliza întru sărăcia noastră și vom muri de foame în veșnicie.

Zidirea virtuților fără ascultare se surpă, oricâtă râvnă am avea; temeiurile ascultării ca mod de existență, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, le-am așezat în Ascultarea, modul de existență a ființelor.

Cum menținem vie flacăra iubirii de Dumnezeu

Este nevoie de atenție la noi înșine astfel încât să avem echilibrul între zelul în ascultare și precauția de a nu ieși de sub protecția acesteia. Trebuie să menținem vie flacăra iubirii de Dumnezeu în inima noastră pentru că dacă se va stinge ne va lăsa în întuneric și vom da cu capul. Dacă omul se depărtează de lume doar de frică, fără să se nevoiască să-și aprindă flacăra dragostei, atunci chiar dacă la început poate să se nevoiască și să arate frumos precum mirosul de tămâie, într-un final sfârșește în fumul înecăcios al lipsei de iubire și al himerelor care dorm în el. Este adevărat că altcineva se depărtează din lume doar pentru o anumită răsplată, cum ar fi de exemplu liniștea, stabilitatea – lucru care este de apreciat – însă dacă rămâne acolo atunci se aseamănă cu piatra de moară care se învârte monoton. Este nevoie încontinuu să ne dedicăm creșterii iubirii dumnezeiești în noi pentru că aceasta este reacția în lanț care ne transformă într-o stea luminoasă din ce în ce mai mare, mergând la nesfrâșit din slavă în slavă cu ajutorul Domnului.

Energia necreată care hrănește sufletul nu este o metaforă, ci însăși lucrarea prin care flacăra iubirii se aprinde și crește în noi; despre ea am vorbit pe larg în Energiile necreate, harul lui Dumnezeu și scopul vieții.

Atenție la neatenție. Un Dumnezeu concret și o iubire de Dumnezeu concretă

Trebuie să înțelegem că această realitate este concretă, cu mult mai concretă decât realitatea materială din jurul nostru. Din cauza asta trebuie să-L iubim pe Dumnezeu concret. Aici ajută să ne gândim că trebuie să-L iubim mai mult decât pe cea mai iubită persoană. Zic asta pentru că dacă avem pe cineva drag atunci încercăm să facem totul ca să-i facem pe plac și dacă supărăm cu ceva persoana respectivă atunci depunem mari eforturi ca să o îmbunăm pe când în cazul lui Dumnezeu, de regulă facem fapte care Îl supără și nici măcar nu ne sinchisim să ne pocăim, să arătăm că ne pare rău. Tot legat de asta, e bine să ne fie teamă să pierdem iubirea lui Dumnezeu mai ceva decât ne temem de fiare, pentru că de regulă nu ne este teamă de Dumnezeu când păcătuim, însă ne e teamă de câinele aproapelui în clipa în care dorim să-i furăm ceva din casă.

Teama de a pierde iubirea de Dumnezeu nu are nimic de-a face cu spaima de o pedeapsă, iar deosebirea dintre aceste două feluri de frică este limpezită frumos în pagina Tămăduirea fricii. Frica de Dumnezeu de pe crestinortodox.ro.

Păcatul, boala care ne desparte de iubirea lui Dumnezeu

Este greșit să ne îngrozim că Dumnezeu ne pedepsește. Noi ne pedepsim în clipa în care facem păcatul. Păcatul este o boală și nu o infracțiune. Deci nu trebuie să ne prindă cineva sau să ne amendeze cineva, să ne pedepsească o structură externă. Noi înșine ne pedepsim în clipa în care ne distorsionăm, ne abatem de la modul corect de a fi și astfel ne chinuim și îi chinuim și pe ceilalți și dacă ne prinde moartea în această distorsiune atunci chinul nostru va fi exacerbat la maxim și va fi veșnic. Dacă eu am o poziție strâmbă este problema mea și nu răzbunarea lui Dumnezeu. Iadul este alegerea noastră și nu un act al lui Dumnezeu.

În clipa în care ieșim din lumea păcătoasă, fie și parțial, trebuie să avem conștiința că ieșim din drumul care duce spre iad pentru că lumea în cel rău zace. Trebuie să-i iubim pe oameni și să urâm lumea ca și hățiș care ne trage în jos. Desigur că, în clipa în care ieșim din iad, vom face virtuțile cu osteneală și durere pentru că păcatul ne atrage prin plăcerea distorsionată pe care ne-o promite. Dacă, însă, înaintăm atunci întristarea scade, cu toate că uneori amintirile ne luptă pentru a ne întoarce iarăși în mlaștina dulce a păcatului. Trebuie să avem curaj să ne desprindem și să nu primim gândurile. Să avem curaj să facem virtutea și nu păcatul și pentru asta trebuie să fim constanți. Este adevărat că aici apare și o altă formă de întristare, aceea că mai avem mult până departe, că mai este destul până ne eliberăm de ispitele spre păcat.

Să avem grijă ca în clipa în care cădem în păcat să nu rămânem acolo ci imediat să ne ridicăm prin pocăință și să cădem la picioarele lui Hristos unde să ne rugăm cu smerenia și nădejdea iubirii să ne ierte și să ne ajute. Este nevoie de răbdare și atenție în ascultarea de conducătorul și programul duhovnicesc. Dacă cugetul nostru muritor va fi copleșit și stăpânit de râvna vie din noi, atunci flacăra iubirii va fi mare și ne va da putere ca unei rachete să lucrăm virtuțile cu toată bucuria, sârguința, dorința și văpaia dumnezeiască și vom avea o viață cu totul fericită, chiar dacă vom avea și ispitele de rigoare pentru că dacă nu sunt ispite nimeni nu se va mântui.

Dacă păcatul este boală și nu infracțiune, atunci vindecarea începe cu întoarcerea inimii la dragostea lui Dumnezeu; ce este de fapt păcatul și cum lucrează el în noi am lămurit în Definiția păcatului.

Focul din pustie: cum crește dragostea dumnezeiască în inimă

Acest proces se aseamănă cu aprinderea unui foc noaptea în pustie: la început ne nevoim în frig și întuneric să aducem multe lemne, să le aranjăm și să aprindem focul. După aceea îl aprindem și ne bucurăm puțin, însă, flacăra e mică, tot nu încălzește și trebuie să suflăm în el cu osteneală, ca să crească. După ce focul s-a aprins bine, atunci nu ne mai ostenim atât pentru că osteneala devine sustenabilă pentru că omul e antrenat deja să aducă câte un lemn și va întreține focul în timp ce focul își oferă căldura și lumina. Este absolut necesar în această stare ca să fim recunoscători pentru că mulțumirea, recunoștința este cea care securizează și crește energia necreată din inima noastră. Dacă noi întoarcem fundul lui Dumnezeu și plecăm, ca și maidanezul cu cârnatul în gură, harul se retrage pentru că este un gest clar de ură, de desconsiderare la adresa lui Dumnezeu și atunci Acesta se retrage, respectându-ne alegerea.

Din cauza asta, este cu totul de lăudat cel care lucrează virtuțile și împlinește poruncile îndată, de la început cu râvnă și bucurie și – pe de altă parte – este cu totul de plâns cel care se ostenește de mult timp cu cârtire, îndoială și o oarecare amărăciune să împlinească poruncile, chiar dacă le împlinește. E trist pentru că oamenii aceștia arată că nu au încă dragostea lui Dumnezeu, că nu sunt însuflețiți și hrăniți cu aceasta și, deci, nu pun suflet în lucrarea lor. Se vor prăbuși la decolare. Motivul este de regulă iubirea de sine care îl închide pe om în fața Soarelui dreptății care își revarsă razele iubirii și peste drepți și peste nedrepți dar daca noi ne închidem nu le mai primim. E nevoie de credință pentru a înainta dincolo de închisoarea strâmtă și rece a iubirii de sine.

Uneori, chiar Dumnezeu are inițiativa să spargă acest zid al plăcerii întunecate printr-o durere pe care o îngăduie să apară în viața noastră. De fapt, trebuie să știm că marea majoritate a oamenilor s-au apropiat de Dumnezeu în urma unei dureri, a unei boli sau a unei nereușite. Din păcate, noi avem tendința să ne autoîndumnezeim în clipa în care ne merge bine și atunci evident că ne va merge rău. Totul este ca să fim atenți la noi înșine, să ne pocăim imediat în clipa în care se întâmplă și să ne deschidem către Dumnezeu pentru că numai Acesta ne poate vindeca. De multe ori, oamenii au venit la terapeutul lui Dumnezeu pentru o boală și când au văzut că se vindecă de mai multe și li se ridică pâcla de pe ochi, nu au mai plecat de acolo.

Urcușul are trepte, iar fiecare dintre ele cere altă osteneală și dăruiește altă măsură a iubirii dumnezeiești; harta acestui drum, de la întâia nevoință până la roadele nepătimirii, se află în Stadiile vieții duhovnicești.

..și despre convertiții din diaspora

Un caz clasic aici este cu convertiții din diaspora care au fost aduși la un preot ortodox în clipa în care erau într-o situație foarte dificilă a vieții lor și când aceștia au văzut efectul terapeutic global al ortodoxiei, s-au convertit și au devenit niște ortodocși mult mai fervenți decât mulți dintre noi care ne-am născut astfel pentru că ei știu de unde au plecat și unde au ajuns. În timp ce mulți dintre noi nu realizează marea binecuvântare pe care o au pentru că nu depun efortul necesar pentru iluminarea minții și a inimii lor. Ba unii chiar pretextează că ei au multe păcate și ascunzându-se sub o falsă smerenie (zic că nu sunt vrednici), că nu-i de ei, că nu are rost să se mai desprindă de ele pentru că zic că e greu, viața-i complicată, vor să-și trăiască viața și alte false pretexte de acest gen astfel încât să-și valideze păcatele prin păcat și să se mai afunde puțin în mocirla întunecatei plăceri.

De asemenea, uneori oamenii zic că dacă am păcătuit atunci nu mai contează și continuă să păcătuiască la nesfârșit. De exemplu, dacă se întâmplă, Doamne ferește!, ca în Postul Mare să se scape să mănânce ceva de dulce, atunci spun că au spurcat postul și nu mai țin nimic din perioada de post rămasă. Lucrul este total greșit! Imediat ce am greșit trebuie să ne ridicăm fără să pierdem vremea. Trebuie să învățăm să fim ca boxerii în ring, în continuă mișcare, să nu o luăm în freză și dacă se întâmplă să o încasăm trebuie să ne ridicăm imediat, pentru că dacă rămânem la podea o să fim knockout.

Knockout si iubire. Râvna care se naște din iubirea de Dumnezeu

Apropo de agilitate, în clipa în care ne cheamă persoana iubită să o ajutăm ne ducem imediat și nu căutăm pricini de neascultare, ci le lăsăm toate și mergem degrabă unde suntem chemați, dacă, desigur, o iubim cu adevărat și suntem oameni nobili și maturi, liberi cel puțin parțial de patimi, de adicții. Cu atât mai mult dacă ne cheamă Dumnezeu cel total iubitor și vrednic de iubit trebuie să ne desprindem imediat de mâzga lumii ca să mergem la lucrul ceresc, care – culmea! – se face în favoarea noastră și nu în favoarea Domnului, deci trebuie să avem cu mult mai multă râvnă decât atunci când mergem să slujim persoana iubită.

Problema este că în cazul persoanei iubite, de multe ori ne iubim de fapt pe noi înșine și așteptăm o gratificație egoistă și imediată, în timp ce în cazul în care ne apropiem de Domnul eliberarea de patimi vine în timp și implică distrugerea idolului egoismului din noi pe care îl iubim atât de mult, chiar dacă ne chinuie și ne ține robi.

De la atracția firească până la dragostea jertfelnică ce se preschimbă în iubire de Dumnezeu este un urcuș întreg, pe care l-am urmărit pas cu pas în Felurile de iubire și evoluția între acestea.

Puține griji, decolare ușoară către iubirea de Dumnezeu

Apropo de robie, este mult mai ușor să se ridice elicopterul care are o încărcătură mai mică decât cel care are o încărcătură mai mare și evident mult mai ușor se ridică dacă este prins cu mult mai puține chingi de pământ. Este esențial să avem cât mai puține griji care să ne îngrijoreze și care să ne țină legați de viața de aici. Pentru asta trebuie să avem încontinuu în conștiința noastră că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea veșnică de după moarte. Este esențial să avem conștiința că suntem călători, că suntem pe pista de decolare și că ne pregătim pentru asta astfel încât în clipa morții să decolăm în direcția iubirii dumnezeiești care ne unește pe toți. Pentru asta trebuie să ne întrebăm înainte de a face orice: lucrul acesta mă va ajuta să iubesc mai mult pe Dumnezeu și prin Acesta pe ceilalți? Mă va ajuta să mor cu o inimă iubitoare? Dacă da, îl fac. Dacă nu, îl tai.

Slava deșartă și grijile lumii sunt chingile care ne țin lipiți de pământ tocmai atunci când ar trebui să decolăm spre iubirea de Dumnezeu; despre ele am vorbit în Internet, slava deșartă și decolarea către cer.

Grija pentru răspunsul cel bun.

Grija asta mă va ajuta să dau răspuns bun la judecată, adică să mă asemăn cu Hristos, să fiu milostiv, blând și smerit cu inima? Dacă nu, o tai. Grija cealaltă mă va ajuta să fiu fericit în veșnicie, unit cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți? Dacă nu, o tai. Și atunci vom vedea că vom rămâne cu foarte puține griji, că cele trecătoare au o importanță trecătoare, necesare doar pentru înflorirea personalității noastre în Hristos. Adică o stabilitate trupească materială pentru înflorirea personalității dar dacă personalitatea se chircește sub materie, trebuie să tăiem.Astfel, vom fi mult mai liberi să alergăm către modelul Hristos cel perfect care ne cheamă la unirea cu El. Desigur că, se poate spune aici că, în acest caz cei care sunt singuri sunt mai liberi să alerge către Hristos decât cei care sunt căsătoriți.

Asta e adevărat doar dacă cei singuri aleargă către monahism și asta pentru că nu este bine ca omul să fie singur pentru că nu știe drumul, îi scade capacitatea de iubire și devine pradă gândurilor sale. Dincolo de faptul că toți trebuie să depindem de un conducător duhovnicesc, este necesar să avem pe cineva aproape astfel încât să ne corecteze atunci când deviem în cotidian. Este adevărat că monahii sunt lumina mirenilor, după cum și îngerii sunt lumina monahilor, însă asta nu absolvă pe mireni de ascetismul necesar pentru mântuire. Este esențial să purtăm cu bucurie şi cu frică lupta cea bună, netemându-ne de vrăjmaşii noştri, chiar dacă aceștia ne monitorizează necontenit și nevăzut. Totdeauna să ne păzim mintea și să știm că, de regulă, gândurile care ne vin sunt de la diavoli. Se ne întrebăm totdeauna când vine un gând: de unde ești? De la Dumnezeu sau de la vrăjmașul? Și atunci Domnul ne va lumina.

Fericirea la care ne cheamă Hristos nu se măsoară în lucruri trecătoare, ci în dragostea dumnezeiască pe care o ducem cu noi dincolo de moarte, după cum am arătat în Fericirea adevărată este în Hristos.

Monahi? Mireni? În orice caz, lupta cea bună

Să ne întrebăm: „dacă mă vede Dumnezeu și toți Sfinții din Cer ce o să zică?”. De asemenea, să testăm gândul relativ la momentul morții, al judecății și al veșniciei și vom vedea atunci ce ne ajută și ce nu. Desigur că cel mai bine este să întrebăm, însă uneori nu putem să întrebăm pe conducătorul duhovnicesc relativ la un gând pe care îl avem. Evident că dacă gândul este important atunci trebuie să mergem să întrebăm și să nu riscăm de unii singuri. În orice caz, dacă e un gând minor și nu e clar de unde vine atunci să-l respingem. Ca să nu primim gândurile trebuie să ne concentrăm pe rugăciune, pe studiu și pe muncă. Clar că trebuie să ne și spovedim regulat. Dacă dăm o lucrare minții care aduce lumina energiei necreate atunci întunericul păcatului pleacă. Desigur că, este nevoie de hotărâre și atenție din partea noastră astfel încât să nu ne complacem cu asaltul gândurilor.

Fie pe calea obștii, fie pe cea a familiei, lupta cea bună se poartă din aceeași iubire de Dumnezeu, iar cumpăna dintre cele două căi am așezat-o în Monahismul sau căsătoria.

Mintea de diamant și scoaterea șarpelui

Este adevărat că noi, căzuți fiind, ne înmuiem sub plăcere sau sub presiunea logicii (chiar dacă e distorsionată) sau a faptelor (chiar dacă sunt false sau fals interpretate) și din cauza asta diavolul repetă la nesfârșit gândurile care știe că avem tendința să le acceptăm dintr-un motiv sau altul. Noi însă trebuie să avem mintea de diamant și să nu primim nicio zgârietură din partea vrăjmașilor ci să-i învingem cu rugăciunea, studiul, munca și cu relațiile interpersonale cu persoane validate de Dumnezeu. Scoaterea la lumină a șarpelui, mai ales în taina spovedaniei, face ca acesta să dispară și astfel scăpăm de otrava sa. Dacă ne băltește mintea în singurătate suntem o pradă ușoară pentru pirații mintali pentru că diavolul are o experiență milenară și cunoaște mult mai multe despre cele din jur decât noi. Victoria vine prin refugiul la Dumnezeu și nu prin bătălie frontală. Evident că asta ține mulți ani, chiar dacă în timp omul se obișnuiește și, cu ajutorul lui Dumnezeu, lupta devine din ce în ce mai ușoară și victoriile din ce în ce mai dese.

Paza minții este meșteșugul prin care apărăm flacăra iubirii de gândurile venite să o stingă, iar o prezentare limpede a acestei lucrări găsiți în articolul Paza minții de pe crestinortodox.ro.

Amintiri cu polonicul

De multe ori diavolul folosește amintirile pe care le amestecă cu polonicul pentru a ne face ezitanți în decolarea noastră, exact atunci când avem nevoie de mai mult zel, de forțaj în motoare, și, atunci ne vom prăbuși la decolare cu consecințe foarte nefaste, crezând că zborul este imposibil și având o viață de mare morsă mofturoasă care se târăște în derivă pe sloiurile vieții. Trebuie să uităm nostalgia celor trecute și să ne concentrăm pe prezent pentru că acesta este mântuitor dacă îl vedem în lumina iubirii dumnezeiești veșnice a Raiului și, respectiv, a iadului. Să ne concentrăm pe lupta pe care o avem în prezent și să ne luptăm cu hotărâre întru ascultare pentru că dacă suntem molateci atunci vrăjmașii înaintează și ne cotropesc chiar fără să ne dăm seama. Trebuie să știm că marele secret a diavolului este că nu poate să facă nimic, fără numai să trimită gânduri și să sperie.

Amintirile amestecate de vrăjmaș fac parte din războiul nevăzut al gândurilor, război pe care nu îl putem duce decât întăriți de dragostea lui Dumnezeu; l-am descris pe îndelete în Războiul de gând: despre paza minții și gânduri.

„Ai primit un SMS”

SMS-uri. Mail-uri. Dacă noi primim, deschidem gândurile și vorbim cu ele, ne-am virusat. Dacă le băgăm la spam, am scăpat. Unde mai pui că Domnul cel milostiv ușurează prin iconomie războaiele vrăjmașilor împotriva vlăstarelor tinere pentru că altfel aceștia s-ar întoarce imediat la duhul lumesc din care s-au ridicat. Din cauza asta să ne bucurăm că avem dovezi concrete ale milostivirii Domnului față de noi. Nu trebuie să dăm atenție, nu trebuie să primim gânduri care ne provoacă tristețe, oricât ar insista și oricât de adevărate ne-ar părea, ci doar pe cele care ne aduc dragoste, bucurie și pace pentru că Hristos S-a făcut Om pentru noi, S-a răstignit și a înviat pentru noi. Desigur că și noi trebuie să urmăm același drum și deci trebuie să ne asumăm Crucea. E nevoie de bărbăție și nu de renunțare la luptă la prima bătălie pentru că atunci toată viața ne vom chinui prin robia tristeții, a depresiei.

Toată puterea vrăjmașului stă în gândul pe care îl trimite și în frica pe care o stârnește, iar cine îi cunoaște uneltele îl trimite mai ușor la spam și rămâne în iubirea de Dumnezeu; le-am dat în vileag în Cum atacă diavolul.

Avem nevoie de spovedanie, de credință și de sfat de la cei dragi

Este adevărat că dacă oamenii ar fi știut ce luptă îi așteaptă nimeni nu ar fi ieșit de sub tirania diavolului din lume, însă dacă ar fi știut cu adevărat ce rezultate îi așteaptă toți ar fi încercat să iasă. Din cauza asta, diavolul face tot posibilul să ne sperie și să nu înțelegem, de fapt, ce înseamnă libertatea și bucuria în Hristos cel înviat și atotputernic. Putem să avem o mică idee despre această stare paradisiacă atunci când îi vedem pe Sfinți și pe oamenii duhovnicești, însă una e să vezi și alta e să trăiești intensitatea împlinirii prin unirea cu Dumnezeu cel total transcendent, dincolo de orice limitare a acestei lumi.

Dacă diavolul nu reușește să ne sperie și să ne oprească din drum la început, atunci ne împinge în cealaltă extremă – a mândriei, a autosuficienței astfel încât să ne oprească din drum în acest mod și să ne separe astfel de Dumnezeu. Totdeauna extremele sunt de la diavol, însă noi trebuie să ne menținem în echilibru pe drumul de mijloc al virtuților care duc la Dumnezeu, dătătorul acestora. Dacă dăm și noi lui Hristos cu râvnă ostenelile tinereții noastre atunci vom culege la bătrânețe bogățiile, roadele pline de bucurie și nepătimire ale nevoinței de la tinerețe. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi mântuie la bătrâneţe pe cei obosiţi. Dacă cineva dorește să-și trăiască viața la tinerețe după capul lui, după sistemul de valori ale acestei lumi căzute atunci nu își va trăi viața nici la tinerețe și nici la bătrânețe.

Doar dulcele Hristos cel răstignit și înviat este exemplul care ne scoate din hățișul în care ne-a aruncat căderea lui Adam. Să ne ajute bunul Dumnezeu să ieșim și noi la seninătatea luminii Sale iubitoare! Astfel încât să ne unim cu Hristos și să fim fericiți în veșnicie.

Scoaterea șarpelui la lumină se face în taina spovedaniei, singurul loc unde otrava lui se pierde și inima se întoarce la iubirea de Dumnezeu; despre această taină vindecătoare am vorbit în Spovedania.

Amin!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!