Cinci exemple de dovezi ale design-ului inteligent

Urmăriți un bun material care prezintă cinci exemple minunate din natură care demonstrează, pentru cei ce au ochi de văzut, că acestea poartă în mod evident urmele unui Creator Inteligent care le-a proiectat cu mare precizie și finețe.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Viața și toate formele variate ale ființelor vii care acoperă Pământul arată o uimitoare diversitate de forme, planuri și funcții. Fie că este plantă, animal sau mici microorganisme, fiecare este o structură complexă, având o funcție unică și un loc în biosferă, niciuna dintre acestea nefiind cu adevărat independentă, ci sprijinindu-se într-un fel sau altul pe alte viețuitoare. Sunt oare toate acestea rodul unei întâmplări cosmice? În acest film, vom cerceta istoria a cinci viețuitoare unice. Judecați voi dacă acestea sunt cinci întâmplări sau cinci pilde de proiectare și funcționalitate deliberate. În cele mai multe locuri, o lume fără castori este o lume lipsită de apă și de viața pe care aceasta o susține. Ce anume face această uimitoare făptură atât de vitală pentru mediu?

De peste o sută de ani, aproape fiecare monedă canadiană de cinci cenți poartă chipul unui rozător de șaizeci de livre, Castor canadensis, castorul. Acesta rămâne un simbol al muncii stăruitoare, al dârzeniei și al împlinirii datoriei. Castorul este, după om, cea mai înzestrată ființă în a schimba pentru totdeauna mediul după trebuințele sale. El schimbă peisajele și aduce apa înapoi în locuri care mai înainte erau uscate. Acum se fac multe cercetări pentru a pune castorii la lucru, poate chiar pentru a influența rezerva de apă a planetei. Acești ingineri ai apelor încep într-un pârâu mic, așezând bețe în poziție verticală, apoi împletesc ramuri printre bețe și le astupă cu noroi sau alte resturi. Bușteni mai mari sunt așezați paralel cu curgerea apei și legați cu mai mult noroi și resturi, după care urmează lărgirea în lățime și în înălțime. Pe măsură ce lucrarea lor face ca apa să se adâncească, ei lărgesc barajul, adesea arcuindu-l ca să poată primi presiunea sporită a apei. Ei lucrează neîncetat. În nordul provinciei Alberta a fost descoperit un baraj de castori lung de peste o jumătate de milă. Acesta a creat un lac care poate fi văzut din spațiu. Mai multe generații de castori au lucrat la această lucrare timp de peste patruzeci de ani. Castorii sunt proiectați pentru rolul lor. Au dinți care nu încetează niciodată să crească și nu pot fi uzați. Trupurile lor sunt desăvârșit zidite pentru înot, au ochi cu lentile încorporate ca niște ochelari de înot și pot sta scufundați până la cincisprezece minute. Sunt făcuți să ridice de multe ori greutatea trupului lor, trăgând bușteni grei spre apă. Nu puteau fi mai bine alcătuiți pentru rolul lor. Sunt atrași de sunetul apei curgătoare, care arată o primejdie pentru vizuina lor, căci vizuina trebuie să fie în apă destul de adâncă ca să permită o intrare sub gheață în timpul iernii. De aceea apa curgătoare trebuie oprită. Într-un caz, un aparat de înregistrare care reda sunetul apei curgătoare a fost lăsat într-o zonă populată de castori. În câteva ore, aparatul a fost barat și acoperit cu noroi. Un castor adult poate tăia peste patru sute de copaci pe an pentru lucrările de zidire a barajelor și a vizuinilor, precum și pentru hrană, deoarece scoarța copacilor este hrana lor de căpetenie. Unii spun că acest lucru este distrugător, însă tăierea unor porțiuni din pădurea din jurul unui iaz deschide locul pentru o creștere bogată de ierburi, copăcei și arbuști, sporind hrana pentru viețuitoare și oferind din belșug apă în iaz. Astfel, ecosistemul este înnoit și susținut de castor.

Când iazul se umple în cele din urmă cu mâl și resturi de plante, ei pleacă mai departe, lăsând în urmă o nouă poiană. Vechile baraje, ascunse de priviri, fac ca apa să fie prinsă sub noua suprafață a pământului, ocrotind astfel zona de viitoare secete. Dr. Glynnis Hood a petrecut ani de zile studiind și documentând activitățile castorilor și impactul acestora asupra peisajului. Parcul Național Elk Island din Alberta este un laborator desăvârșit, oferind 54 de ani de înregistrări privind populațiile de castori și suprafețele de apă deschisă în vremuri de prisos de ploi și de secetă. Cartea sa, Manifestul castorului, consemnează că iazurile și lacurile vechi cu castori aveau de nouă ori mai multă apă deschisă decât iazurile unde castorii nu erau prezenți, indiferent de cantitatea de precipitații. Ea arată impactul castorului în apărarea ecosistemului de secetă. În 2002, Alberta a cunoscut una dintre cele mai mari secete din istoria sa. În Parcul Elk Island, singurele locuri cu multă apă în iaz erau cele unde trăiau castori. Totuși, unii consideră castorul o problemă. Obiceiul tradițional a fost să se dinamiteze barajele sau să fie uciși. Niciuna dintre aceste strategii nu s-a dovedit eficientă. Aceasta a fost și experiența lui Michel Leclair, administratorul Parcului Gatineau din Quebec, așa cum se arată în documentarul CBC, Șoptitorul de castori. A încercat ani de zile dinamită și capcane, cu foarte puțin succes. Castorii tot înfundau canalele și inundau drumurile. Astăzi însă, Gatineau are una dintre cele mai mari populații de castori din lume. Și totuși, majoritatea problemelor au dispărut. Castorii lucrează acum pentru Leclair.

Deoarece sunetul apei curgătoare îi îndeamnă să construiască baraje, el a creat sunetul apei curgătoare cu ajutorul unor stâlpi înfipți în pâraie, îndrumând castorii spre locurile unde dorea să fie ridicate barajele. Astăzi conduce un sistem eficient de management a apelor într-un parc imens, cu sute de castori care îi slujesc ca niște angajați civili de bunăvoie și fără plată. Pentru a construi baraje, chiar și a unora mici, e nevoie de proiect, de rapoarte inginerești, evaluări de mediu și contracte de execuție. E costisitor și de lungă durată. Castorii îndeplinesc lucrarea gratuit, în câteva zile, odată ce îi îndrumă spre locul de lucru. Castorul, un erou al mediului a cărui lucrare adună apă pentru toată făptura, ocrotește ecosistemul de secetă, filtrează poluanții din apă, deschide pădurile pentru o nouă creștere, preface ținuturi pustii și pâraie mici în pajiști roditoare și reface apele subterane, merită oarecare prețuire. Castorul nu e un accident al naturii, ci o piesă vitală a unui proiect mai mare. Dacă doriți să aflați mai multe despre rânduiala creației, vă îndemn să vă abonați la revista Lumea de Mâine. În minunata carte a viețuitoarelor care umplu pământul, se descoperă o mulțime de pilde de o complexitate incredibilă, care arată cât de complexe pot fi atât formele de viață, cât și ciclurile lor. Feluritele și complicatele mijloace prin care plantele cu flori se înmulțesc oferă un asemenea exemplu, mai ales cazul deosebit al orhideei-găleată.

Orhideea găleată Coryanthes speciosa și Stanhopea grandiflora, cele două specii de orhidee-găleată, sunt originare din ținuturile tropicale ale Mexicului, Americii Centrale și de Sud și ale insulei Trinidad. Aceste membre ale familiei orhideelor au un mijloc sofisticat de înmulțire care cere serviciile anumitor specii de albine de orhidee. Două subspecii de albină de orhidee au exact mărimea, greutatea și forma potrivite pentru a fi de ajutor orhideei-găleată. Fiecare subspecie de orhidee-găleată secretă un parfum uleios cu miros unic, care este produs în partea superioară, în formă de glugă, a florii. Albinele masculi își umplu cu el niște pungi speciale de pe picioarele din spate, folosind parfumul pentru a atrage partenerele, și îndură orice greutate ca să miroasă cât mai bine. Partea superioară a florii în care planta își produce parfumul uleios are o suprafață cerată, făcută și mai alunecoasă de însuși parfumul. În timp ce albinele strâng comoara, alunecă adesea și cad în partea de jos a florii, în găleată. Deasupra găleții se află o glandă care picură lichid apos printr-un robinet, ținând găleata parțial umplută. Albina de orhidee are exact mărimea și greutatea potrivite pentru procesul minunat care are loc în timpul vizitei sale la floare. Albina, căzută în fundul găleții, ar pieri acolo în lichid, neputând scăpa, dacă nu ar exista o mică treaptă pe marginea găleții. Această treaptă are exact mărimea și forma potrivite ca să-i permită albinei să se tragă afară din bazin. Totuși, albina noastră ar rămâne prinsă în floare dacă nu ar exista un mic tunel dincolo de treaptă.

Tunelul sau tubul este tocmai destul de larg pentru specia noastră de albină de orhidee ca să treacă prin el, și astfel începe evadarea. Dar chiar când este pe punctul de a ieși la libertate, tubul se contractă, ținând albina strâns pe loc. Contracția acestui tub provoacă secretarea unei mici cantități de clei pe spatele albinei, dar numai pe o zonă minusculă, țintită, ca să nu împiedice capacitatea albinei de a zbura. Apoi, doi saci portocalii cu polen, când floarea este în faza masculină, sunt apăsați în clei. După circa 45 de minute, odată ce cleiul s-a întărit, tubul de evadare se relaxează și albina zboară liberă, purtând acum doar sacii de polen. Albina noastră, în ciuda încercării cumplite, încă are în minte partenerele și nu este deloc descurajată să viziteze o altă orhidee-găleată de aceeași specie ca să-și completeze provizia de parfum. Totuși, în timpul strângerii mai multor uleiuri mirositoare, se pomenește din nou aruncată în găleata altei orhidee. Cu îndârjire iese din bazin folosind treapta comodă și trece prin tunelul acum familiar spre libertate.

De data aceasta, dacă floarea de orhidee a intrat în faza feminină, în loc de sacii de polen care îl așteptau la capătul tunelului, există o mică structură în formă de cârlig. Aceasta îndepărtează sacii de polen de pe spatele albinei și îi face să se deschidă, polenizând pistilul florii sau organul reproducător feminin, începând procesul care duce la formarea semințelor de orhidee, asigurând astfel o nouă generație a acestei plante minunate. Charles Darwin a recunoscut că nu există nicio dovadă în arhiva fosiliferă a evoluției florilor, după cum a notat într-o scrisoare din 1881 către botanistul Sir Joseph Hooker. Darwin nu a oferit niciodată o explicație cum un proces precum selecția naturală ar fi fost suficient pentru a crea o relație simbiotică complexă precum cea pe care o vedem aici. De fapt, mecanismul de polenizare al orhideei-găleată pare cu totul contrar normelor teoriei darwiniene. Procesele care fac supraviețuirea mai dificilă și mai predispusă la eșec sunt presupuse de darwinism a fi eliminate prin selecție naturală. Totuși, în cazul orhideei-găleată, un mecanism complex care necesită parteneriat cu o singură subspecie de albină, făcând supraviețuirea și mai nesigură, a înflorit timp de milenii. La acestea se adaugă necesitatea dezvoltării simultane a caracteristicilor înalt specializate atât în floare, cât și în polenizator, printr-un proces aleatoriu precum cel descris de evoluția darwinistă, și vedem o teorie pe care oamenii de știință cinstiți o recunosc ca fiind cu totul improbabilă din punct de vedere matematic, fără direcție și proiectare inteligentă.

În climatele mai calde trăiește o mică vietate care i-a uimit și nedumerit pe observatorii umani timp de mii de ani, inspirând chiar și ingineri de la NASA. Să aruncăm o privire asupra șopârlei Gecko. Șopârla Gecko Cea mai uimitoare caracteristică a șopârlei gecko este capacitatea sa de a merge fără efort pe suprafețe verticale sau chiar pe tavan, în ciuda faptului că labele sale nu sunt lipicioase și nici nu posedă vreun fel de ventuze. Să luăm în considerare și faptul că șopârla gecko poate alerga cu o viteză de 20 de lungimi ale corpului pe secundă, ceea ce înseamnă că laba gekoului trebuie să adere cumva la suprafață și totuși să se desprindă la fel de repede precum a aderat inițial. Aceasta este o caracteristică cu totul unică, pe care omul nu a reușit încă să o reproducă. După cum relatează Oxford Journals, detașarea repetată și rapidă fără forțe semnificative de desprindere depășește capacitatea oricărui adeziv sintetic actual. Cum reușește atunci șopârla Gecko? Se pare că secretul mișcării ei stă în proiectarea labelor sale. Cele cinci degete de la fiecare labă sunt acoperite cu mai multe rânduri de mănunchiuri microscopice de peri numite setae. Fiecare dintre aceste mănunchiuri poate fi împărțit în sute de terminații foarte mici numite septule. S-a constatat că lungimea și proiectarea acestor structuri asemănătoare părului le permit fiecăreia să creeze o forță electrostatică, cunoscută sub numele de forță van der Waals, care se dezvoltă imediat ce degetele ating suprafața.

O șopârlă gecko cântărește aproximativ 50 de grame, sau circa 2 uncii, și totuși șopârla gecko obișnuită ar necesita până la 130 de kilograme de forță pentru a fi desprinsă dacă ar fi atașată complet cu toate cele patru labe. Dar de ce nu rămâne ea blocată într-o poziție, dat fiind că forța dezvoltată este atât de mare? Când unghiul septulelor este de 30 de grade, forța pare să fie maximă. Pe măsură ce își mișcă piciorul înainte, unghiul crește și forța slăbește rapid, permițând mișcarea rapidă. Aceasta funcționează chiar și pe teflon. Inginerul de la Oregon State University, P. Alex Greaney, o exprimă astfel: „Acestea sunt sisteme și forțe nanometrice cu adevărat fascinante.” Kellar Autumn, biolog la Lewis and Clark College din Oregon, observând acest fenomen, a declarat: „Șopârlele Gecko sunt supra-proiectațe.” Aceasta datorită faptului că o șopârlă gecko de 50 de grame trebuie să folosească doar 3% din setaele sale pentru a fi sigură în timpul cățărării. Puterea de aderență a șopârlei gecko este cu mult superioară oricărui lucru pe care omul a reușit să-l conceapă. Astfel, British Aerospace și NASA lucrează acum la perfecționarea unor dispozitive de prindere sintetice inspirate de șopârla gecko. Ei speră să le poată folosi pentru a permite navelor spațiale robotice să prindă resturi spațiale, pentru sisteme de frânare de înaltă performanță și chiar pentru închiderea rănilor fără cusături. Astfel înzestrați, acești supereroi ai lumii șopârlelor rivalizează cu ușurință cu fictivul Om-Păianjen. Șopârlele Gecko sunt doar una dintre multele forme de viață mici, dar fantastic de complexe, care stau ca mărturii ale evidentei proiectări inginerești încorporate în țesătura vieții.

Bureții de mare sunt considerați unele dintre cele mai simple animale multicelulare de pe Pământ. Ei nu au nici sistem nervos central, nici creier, totuși diferitele tipuri de celule dintr-un burete de mare pot îndeplini multiplele funcții necesare vieții. Bureții de mare Un burete este acoperit cu pori minusculi numiți ostii, care duc în interior la un sistem de canale și, în cele din urmă, la una sau mai multe deschideri mai mari, numite oscule. În canalele buretelui se află camere căptușite cu celule specializate, numite coanocite sau celule cu guleraș. Celulele cu guleraș au un guleraș lipicios, în formă de pâlnie, și un flagel, ca un bici. Celulele cu guleraș îndeplinesc două rosturi. Mai întâi, ele își mișcă flagelii înainte și înapoi, pentru a împinge apa prin burete. Apa aduce substanțe hrănitoare și oxigen, iar la ieșire ia cu ea deșeurile și dioxidul de carbon. În al doilea rând, gulerele lipicioase ale acestor celule capturează particulele mici de hrană aduse de apă. Un alt tip de celulă, numită amebocit, transportă hrana către celelalte celule din burete. O însușire uimitoare a bureților de mare este capacitatea lor de regenerare. Ei pot reface părți din structura trupului care au fost rupte, însă lucrul merge mult mai departe. Există un experiment interesant, efectuat în laboratoare din întreaga lume, care arată capacitatea de regenerare a acestei făpturi simple. El constă în trecerea unui burete de mare printr-o sită.

Dacă îl treci printr-o sită cu ochiuri fine, celulele se despart unele de altele, iar apa limpede din acvariu devine un lichid gros și tulbure, ca o supă de mazăre. După câteva ore însă, celulele se regăsesc treptat, se lipesc și se reasamblează într-un burete întreg. Deși bureții aparțin mai multor specii, fiecare cu înfățișare distinctă, celulele individuale vor reconstrui întotdeauna arhitectura potrivită speciei lor. De fapt, dacă se amestecă celulele dezagregate ale a două specii diferite, celulele se vor separa și se vor reasambla doar cu cele de același fel, refăcând bureți ai celor două specii inițiale. Este fascinant! Dacă desparți celulele individuale ale unui burete de mare, ele se vor recombina ca să formeze un burete de mare. Ele nu vor da naștere unui câine, unei balene sau unui struț. Odată despărțite, cum reușesc diferitele tipuri de celule, care au roluri diferite, să se recunoască și să se organizeze într-un burete de mare deplin funcțional? Cumva, în fiecare celulă a buretelui de mare se află planurile complete de construcție a unui burete de mare, precum și capacitatea și dorința de a le împlini. Celulele separate ale unui burete de mare, în condiții potrivite, pot supraviețui singure pentru o vreme limitată. Însă, în loc să rămână izolate, ele se adună într-o structură care răspunde mai bine nevoilor fiecărei celule. Deși bureții de mare sunt animale multicelulare simple, capacitatea lor de regenerare este orice, numai simplă nu. Ei sunt un exemplu minunat de inginerie și design pe care le vedem pretutindeni în jurul nostru.

Pe aversul monedei canadiene de doi dolari se află chipul unui animal, Ursus maritimus, ursul polar, o făptură de o rară frumusețe. Dar ce îi îngăduie acestei nobile vietăți să supraviețuiască într-unul dintre cele mai aspre climate de pe Pământ? Ursul polar Acest mare urs este cel mai mare carnivor terestru în viață; masculul adult cântărește în medie 544 kg, cu un record de 1000 kg. Deși poate părea drăgălaș, este de fapt unul dintre cele mai primejdioase animale de pe pământ. Dacă cineva și-ar propune să proiecteze special un prădător carnivor pentru Arcticul de sus, nu ar putea face nimic mai bun decât Ursus maritimus. Poate prospera la temperaturi medii de -35 grade iarna, într-un ținut sterp, acoperit de gheață, mărginit de apele sărate înghețate ale Oceanului Arctic. Care sunt câteva dintre caracteristicile de supraviețuire ale acestei fiare maiestuoase? Grăsimea izolatoare.

Ursul polar are un strat gros izolator de untură, o grăsime uleioasă situată între piele și mușchii mamiferelor marine. Acest strat, absent la alte specii de urs, are o grosime de zece-doisprezece centimetri și izolează mușchii și organele de frigul aspru al aerului sau al apei de mare înghețate. Fără capacitatea genetică de a dezvolta acest strat de untură, ursul nu ar supraviețui. Untura îl face și flotant, nu doar călduros, ci și capabil să plutească în timpul înotului prelungit. În iulie 2011, National Geographic a relatat că o femelă de urs polar a parcurs o călătorie epică, înotând 426 de mile în Marea Beaufort timp de nouă zile. Blana de înaltă tehnologie. Pentru observatorul obișnuit, blana ursului polar pare albă sau alb-gălbuie. Cercetătorii au descoperit însă că blana, formată din două straturi distincte, este mult mai mult decât un simplu costum de camuflaj.

Părul exterior este de fapt transparent, nu alb, iar pentru că reflectă întregul spectru vizibil, ursul apare alb. Cercetările au arătat că firele de gardă absorb și căldura, adică energia infraroșie emanată de corpul ursului. Firele goale, fiind transparente, absorb infraroșul emis și îl redirecționează înapoi în corp. Capacitatea părului de a absorbi radiația este deosebit de ridicată în acea parte a spectrului infraroșu în care mamiferele radiază cel mai puternic căldura. Un rezultat al acestei însușiri uimitoare este că urșii polari sunt adesea invizibili pentru senzorii infraroșii. Această caracteristică reduce drastic pierderile de căldură prin radiație în mediul rece. Astfel, ursul polar combină izolarea eficientă a unturii cu un sistem de absorbție infraroșie de înaltă tehnologie, devenind practic imun la frig. Atât de eficient este acest sistem de reținere a căldurii, încât cea mai mare problemă a ursului, în ciuda mediului de minus treizeci de grade, este supraîncălzirea atunci când merge sau aleargă. Pielea neagră. Pielea ursului este de fapt neagră, absorbind energia în loc s-o reflecte. Blana transparentă permite luminii și energiei infraroșii a soarelui să pătrundă până la piele, de unde sângele transportă căldura în tot corpul. Interesant este că ursul pare conștient de nasul său negru; atunci când pândește prada, își pune adesea laba peste nas ca să nu-și dezvăluie poziția.

Simțul mirosului. În noiembrie 2014, Live Science a relatat despre cercetări care sugerează că un urs polar poate detecta mirosul unei foci pe gheață de la o distanță de până la treizeci și doi de kilometri. Șosete. Ursul vine echipat cu un set de șosete încorporate, formate din blană foarte aspră care acoperă o mare parte din talpa labelor și oferă o aderență excelentă pe gheață. Acestea sunt doar câteva dintre însușirile întipărite în genetica unei făpturi construite ca să trăiască și să se înmulțească într-un ținut înghețat, făcând-o una dintre cele mai adaptabile viețuitoare de pe pământ, întrucât a supraviețuit numeroaselor schimbări ale temperaturii și ale gheții din Marea Arctică. În ultimul timp, unele organizații au folosit ursul polar ca mijloc de strângere de fonduri pentru diferite cauze de mediu, folosindu-se de înfățișarea lui blândă ca să atragă bunăvoință pentru mesajele lor.

Una dintre previziunile des întâlnite este că retragerea gheții marine va pune în primejdie existența ursului polar. Primele proorociri ale alarmiștilor climatici au dus la numeroase afirmații că această minunată făptură se află pe marginea prăpastiei, amenințată cu pieirea. Cercetările de teren, însă, oferă o concluzie cu totul diferită. În 2005, estimarea oficială a populației globale de urși polari era de 22.500. În cei 12 ani de la publicarea acelei cifre, populația globală a crescut la aproximativ 30.000. Aceasta înseamnă o creștere a populației de peste 30% într-un interval de timp relativ scurt. Faptele arată că urșii polari prosperă, în ciuda micșorării gheții marine din timpul verii. Dr. Susan Crockford a arătat că micșorarea gheții marine vara, indiferent de cauză, nu reprezintă o amenințare majoră pentru supraviețuirea urșilor. Când cineva cercetează ursul alb, nu poate decât să se minuneze de complexitatea acestei făpturi și de mulțimea de părți specializate care lucrează împreună ca să-i asigure supraviețuirea. Orice om cugetător și cinstit nu poate ajunge decât la concluzia că acest urs este rodul unei proiectări cu bună știință, din mâna unei Ființe cu putere mai presus de înțelegere. Viața este o reclamă a unui Proiectant. Jurnalistul și producătorul Gerald Weston analizează mai pe larg acest subiect într-o producție lămuritoare intitulată „Of Moths and Men”. Legătura se află în descrierea de mai jos.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!