Sfânta Mănăstire Panaghia Hrysopighi din Polydendri

Urmăriți un frumos reportaj duhovnicesc despre Mănăstirea Panaghia Hrisopighi (Izvorul Tămăduirii) din Polydendri, de lângă Atena.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Sfânta Mănăstire Panaghia Hrysopighi din Polydendri

– Vă mulțumim foarte mult pentru primirea duhovnicească, Părinte Efrem. Sunteți starețul Mănăstirii Panaghia Hrysopighi. Mulțumim din inimă pentru ospitalitate.

– Noi vă mulțumim. Dumnezeu să vă binecuvânteze, cât și întreaga lucrare a Pemptousiei și pe iubiții telespectatori, care sunt împreună-călători în această frumoasă strădanie duhovnicească.

– Ne aflăm în „katholikonul” mănăstirii, nu-i așa?

– Desigur. Da, în limbajul monahal, katholikonul este biserica principală a mănăstirii, închinată unui sfânt sau Maicii Domnului. În mănăstirile noastre, cel mai adesea bisericile sunt închinate Maicii Domnului. La fel și la noi: katholikonul este închinat Nașterii Maicii Domnului. Prăznuiește la 8 septembrie. E biserica principală a mănăstirii și ziua hramului. Pentru nevoile liturgice ale mănăstirii mai avem încă șapte paraclise, închinate unor sfinți diferiți, în care slujim în zilele praznicelor lor sau și în alte zile, vara ori iarna, după condițiile vremii de aici.

– Când a fost zidită mănăstirea, Părinte?

– Mănăstirea are aproape 70 de ani de la întemeiere. A început ca o mică lucrare misionară în Atena, în centrul orașului, în cartierul Pangrati, în jurul căminului „Σύνδεσμος αγάπης”, un internat care exista în acea vreme. Primul nucleu a fost format de vrednicul de pomenire Mitropolit Calinic al Pireului, care pe atunci era arhimandrit. Împreună cu el se aflau încă două personalități importante: vrednicul de pomenire Arhiepiscop Hristodoulos [al Atenei] și Mitropolitul Ambrozie al Kalavritei. Pe atunci, și aceștia erau încă mireni. Cei trei au format un nucleu monahal și misionar, întemeiat pe dăruirea față de Dumnezeu – pe monahism, dar și pe misiune și filantropie.

Cu trecerea anilor însă, acel loc devenise prea mic pentru această lucrare. Și s-a simțit foarte devreme nevoia de a găsi un loc mai liniștit, care ar putea asigura mai multă liniște [pentru rugăciune], adică un spațiu mai potrivit pentru viața duhovnicească. Așa a fost găsit acest loc, aici, la Polydendri, în Attica. Totul a fost creat de la zero. Mai întâi a existat un paraclis mai mic în afara mănăstirii, iar apoi a început să se formeze treptat întregul ansamblu. Clădirile au prins, puțin câte puțin, forma de astăzi. Și, desigur, biserica se afla în inima mănăstirii, așa cum este în orice mănăstire ortodoxă.

– E o adevărată oază duhovnicească, atât de aproape de Atena.

– Da. Se adeverește aici acel cuvânt al Sfântului Paisie, că va veni o vreme – și cred că tocmai la vremea aceasta se referea – când multe mănăstiri aflate în apropierea sau chiar în interiorul orașelor vor avea tocmai acest rol: vor deveni oaze duhovnicești, locuri în care sufletul își poate înnoi puterile duhovnicești, se poate odihni și întări, își poate încărca, ca să spunem așa, „bateriile duhovnicești” – expresia îi aparține Sfântului – și apoi să-și continue lupta vieții.

Le spunem adesea celor care vin la mănăstire ceea ce spune [simbolic] și Patericul despre vizitele la mănăstiri: chiar dacă nu cumperi mir, tot iei din mireasma lui. Numai atmosfera unei mănăstiri ajută mult în lupta de zi cu zi.

– Mănăstirea are biserica centrală și șapte paraclise, nu?

– Da, așa este.

– Cărui sfânt îi sunt închinate?

– Adormirii Maicii Domnului, Sfântului Antonie, Sfântului Nicolae, Sfântului Dionisie din Zakynthos, Sfinților Părinți, și Sf. Mucenic Calinic, care era sfântul ocrotitor al părintelui nostru Calinic, fost Mitropolit al Pireului.

– Câți monahi sunt în obște?

– Suntem șapte părinți. Nădăjduim să fim mai mulți, dar cred că cel mai important este să fim întotdeauna una. Oricâți am fi, să avem o singură inimă și un singur duh: duhul lui Hristos. Cred că acesta este taina și, dacă vreți, taina vieții tuturor oamenilor, în viața de zi cu zi a fiecăruia. Suntem aici în slujirea noastră. Iubim locul acesta. Aici ne-am dăruit viața. Aici e casa noastră și, dacă mai e ceva de făcut, vom încerca să-l ducem la capăt.

Munca, pentru monah, e încă un mijloc de nevoință, un mod de a-și pune în lucrare puterile. În mănăstiri spunem: dacă omul nu-și găsește de lucru, îi găsește diavolul. Și le spunem și tinerilor care trec prin felurite dificultăți sufletești că îi ajută foarte mult nevoința vieții duhovnicești, dar îi ajută și activitatea concretă, programul și disciplina ajută. Aceleași lucruri ajută și pe monahi: munca, rugăciunea, slujirea, studiul. Toate acestea contribuie la maturizarea duhovnicească a tuturor oamenilor și, desigur, a monahilor. Munca e foarte importantă pentru noi și pentru orice om, dar pentru monah cu atât mai mult. Este și o cale de apropiere de Dumnezeu. Înseamnă să-i slujim, trupește și sufletește, pe frați și pe oameni. Felul în care lucrăm trebuie să aibă întotdeauna un sens duhovnicesc. Nu muncim doar de dragul muncii.

– Pe lângă lucrarea duhovnicească, mănăstirea are și o lucrare filantropică.

– Da, nici nu s-ar putea altfel. Pentru Biserică, după cum știți, încă de la începuturile ei, filantropia a caracterizat însăși firea Bisericii. La fel și misiunea. Vrednicul de pomenire Arhiepiscop Anastasie al Albaniei spunea: „O Biserică fără misiune este o Biserică fără menire.” Cum am putea să-L cunoaștem pe Hristos, dacă nu simțim nevoia ca ceea ce am auzit și am văzut să împărtășim și celorlalți oameni?

Știm asta și din puțina experiență pe care o avem în Africa: acelor oameni nu le poți vorbi de Hristos dacă nu ești alături de nevoile lor. Acolo oamenii duc multe lipsuri și au probleme zilnice foarte grele. Cum să le vorbești despre viața viitoare, dacă nu faci nimic ca să-i ajuți în viața de acum? De aceea cred că e foarte important să lucrăm firesc, simplu, după cum spune Sfântul Ioan Hrisostom: „Eu sunt ca un izvor ce curge; oricine trece poate să bea. Dacă e rege, bea; dacă e o căprioară, bea și ea.” Cred că acesta e rolul Bisericii: să fie un izvor din care curge neîncetat apă.

– Unde desfășurați concret această lucrare misionară?

– În țară am lucrat, mai ales în trecut, în mod sistematic, la Centrul de recuperare pentru dependenți de droguri de la Eleona, Teba. E un centru de detenție, dar unul mai uman, aș spune. Programul e mai bun, deși unul fără substituenți. Cine cunoaște domeniul știe că este foarte greu. Tinerii de acolo duc o luptă cu adevărat mare, fără substituenți, fără nimic. Este o luptă foarte puternică. Noi încercăm să fim alături de ei prin diferite activități sau organizând târguri pentru ei, ajutându-i să-și reia viața de zi cu zi și să le spunem că mai există o altă viață. Iar când ies de acolo, să-și afle drumul și să nu se întoarcă în aceleași cercuri, pentru că adesea ajung din nou lângă oamenii care i-au dus în această situație. Aceasta în privința celor aflați în detenție. Îi ajutăm și pe oamenii care, într-un fel sau altul, au nevoie de sprijinul mănăstirii, material sau duhovnicesc, atât cât putem.

Cealaltă lucrare a noastră este misiunea externă, în Uganda, o țară aflată în inima Africii, dacă ne amintim hărțile din copilărie. E străbătută de Ecuator, acea linie care taie globul ca pe o portocală. Ca să înțelegem realitatea de acolo, speranța de viață este în jur de 40 de ani. Oamenii nu apucă să încărunțească. În această țară cu multe milioane de locuitori și cu nenumărați copii, am întemeiat, în urmă cu aproximativ 12 ani, două parohii și o școală cu 300 de copii, închinată Sfântului Spiridon. Mai avem și multe acțiuni cu tineri care merg acolo, precum și cu medici, organizând echipe medicale, trimițând medicamente și făcând consultații în zone îndepărtate, încercând să răspundem cât putem nevoilor lor, dar și în cele duhovnicești: cateheze, botezuri, precum și cele necesare bisericilor — obiecte liturgice, vin pentru Sfânta Liturghie, pocrovețe, veșminte preoțești și tot ceea ce putem oferi. Trimitem până și lucruri de strictă trebuință, haine, tot ce putem strânge și tot ce putem lua cu noi sau expedia acolo, fiindcă și transportul este destul de greu și anevoios din toate punctele de vedere.

Aceasta e experiența noastră din Africa, o experiență din care, de fiecare dată, noi primim mai mult decât dăm. Avem, dacă vreți, o expresie care rezumă într-un fel această strădanie a noastră: „În Africa nu mergi ca să-i faci pe alții creștini; mergi ca să devii tu creștin.” Mergi ca să înveți din nou meșteșugul iubirii. Nu e bine să vorbim în termeni absoluți, dar adevărul este că sunt vremuri în care, în lumea noastră „a celor albi” trăim Evanghelia parțial – nu cu intensitatea Evangheliei și nu cu acrivia primilor ani ai Bisericii. Poate că acest compromis nu ne-a adus bucuria pe care o aveau primii creștini. Nu ne străduim atât de mult și de aceea nici nu ne simțim împliniți.

– De pildă, „să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Aproapele poate fi și cineva aflat departe.

– Este „cel mai mic”. Hristos Însuși a spus-o. Și „cel mai mic” este și astăzi lângă noi.

Vă dau un exemplu. Odată, aici la mănăstire, despodobeam Sfântul Epitaf. Erau cu noi și câțiva copii din Africa. Aveam o cutie mare, din carton foarte tare, în care puneam lucrurile luate de la Epitaf, ca să le folosim apoi, între altele, pentru a face mici binecuvântări. Le strângeam acolo. Un părinte mai în vârstă s-a uitat la cutie și m-a întrebat: „Ce veți face cu ea?” I-am spus că, după ce terminăm, probabil o vom arde. Atunci mi-a răspuns într-un mod care m-a dezarmat. M-a șocat și mi-a spus: „Noi, în Africa, folosim astfel de cutii drept sicrie pentru copii.” O simplă cutie de carton… Nu știu cum se aude, e înfiorător. În clipa aceea am simțit ca și cum cineva m-ar fi străpuns cu un cuțit până în adâncul ființei. M-a durut enorm și am înțeles că viața omului nu are, peste tot în lume, aceeași prețuire.

– Sunteți de la 18 ani aici, la mănăstire, nu-i așa, părinte Efrem?

– Da, da.

– Ce înseamnă rasa monahală pentru sfinția voastră?

– Este trupul nostru. Trupul nostru. Nu putem fără ea. Să dea Dumnezeu, să nu ne gândim vreodată la altceva. Este chemarea noastră. Dar nu înseamnă că nu există luptă. Să nu ne idealizăm pe noi înșine, nu e bine să ne urcăm pe piedestal și să ne lăudăm singuri. Este o luptă zilnică să-ți cauți chemarea, s-o regăsești mereu și să o iei iarăși de la capăt, în genunchi.

Pe mine mă cutremură mereu ceea ce s-a întâmplat atunci când Hristos le-a spus ucenicilor un adevăr greu: „Dacă nu mâncați Trupul Meu și nu beți Sângele Meu, nu puteți fi ucenicii Mei.” Cuvântul li s-a părut greu unora și au plecat. Ucenicii I-au spus: „Pleacă. Nu ar trebui să le spui ceva?” Iar Hristos a răspuns: „Nu cumva vreți să plecați și voi?” Era foarte clar. Atunci Petru s-a întors către Hristos și I-a spus: „Doamne, unde să mergem? Aici este casa noastră.” Cred că aceasta trebuie să descoperim și noi, creștinii și monahii: aici este casa noastră, acesta este locul nostru.

Vin uneori și copii la spovedanie, după ce au trecut prin multe suferințe, droguri, dependențe, tot felul de robii și o viață chinuită. Când găsesc drumul spre spovedanie, le spun: „Acum ești acasă. Te-ai întors acasă. Acum ești bine, ești în siguranță.” Cred că acest lucru trebuie să-l transmitem și noi, ca preoți, dar și creștinii unii altora, că suntem acasă. Putem avea probleme. Ce să facem? Și acasă avem probleme. Dar suntem acasă.

– De la frate începător, astăzi stareț al Sfintei Mănăstiri Panaghia Hrysopighi, știți de unde a venit inspirația pentru numele Panaghia Hrysopighi?

– Părintele nostru avea, încă din copilărie, legătura cu o mică mănăstire. Erau ani grei, cu sărăcie, război și multe lipsuri. Mănăstirea aceea a trecut și ea prin multe încercări din pricina unor împrejurări exterioare. Când era copil, după încercări și minuni pe care le-a trăit în viață, a făcut o făgăduință: când va crește, va ridica din nou o mănăstire închinată Maicii Domnului Hrysopighi. Din această dorință a întemeiat o nouă obște, pe care am numit-o Panaghia Hrysopighi [Izvorul Tămăduirii] cu sensul milei lui Dumnezeu, care este, în orice împrejurare, mai de preț decât tot aurul lumii.

Gheronda Calinic, ctitorul mănăstirii noastre, a fost inspirația noastră, cel care ne-a adunat și prin care L-am cunoscut pe Hristos. De acolo de unde este, să se roage pentru noi, ca să putem păstra acest loc iar ostenelile lui să rodească și în sufletele altor oameni.

– Sfântul Efrem!

– Da, marii părinți ai Bisericii noastre: Sf. Efrem Katunakiotul și Sf. Porfirie, vecinul nostru de aici [de la Milesi – se află în apropiere].

– Părinte Efrem, ne aflăm într-unul dintre cele șapte paraclise ale mănăstirii. Acest paraclis este închinat Sfântului Dionisie, nu-i așa?

– Da. Ne e foarte drag. Este pictat în întregime de un preot moldovean, un om binecuvântat, părintele Iuri, care și-a pus sufletul în acest loc. Este o bisericuță mică, unul dintre paraclisele mănăstirii, un loc în care sufletul ni se încălzește. Aici săvârșim Sărindarul, cele 40 de liturghii, și slujbele zilnice. Paraclisul este închinat Sfântului Dionisie din Zakynthos, sfântul care l-a iertat pe ucigașul fratelui său. Pentru întreaga sa viață ascetică, dar mai ales pentru acel ultim și cutremurător gest al iertării, Domnul i-a dăruit darul nestricăciunii sfintelor sale moaște, pe care le cinstim și le venerăm în insula Zakynthos. Este un mare sfânt, așezat, simbolic, la intrarea mănăstirii noastre, ca să ne amintească nouă și pelerinilor cât de importantă este virtutea iertării – cu adevărat, ca o poartă de intrare în viața duhovnicească.

Acestea sunt câteva din sfintele moaște ce se păstrează aici ca odoare duhovnicești, poate cele mai de preț lucruri pe care le poate avea o mănăstire. Printre ele se află moaște ale Sf. Părinți uciși la Mănăstirea Sf. Sava și o părticică din moaștele Sfântului Nicolae Planas. În racla următoare se află o părticică din moaștele Sfântului Arsenie din Paros, ale Sf. Grigorie Teologul și ale Sf. Leontie din Ahaia. Iar ultima părticică de sfinte moaște este a Sfântului Ioan Gură de Aur, marele Părinte al Bisericii noastre.

– Sfinte moaște la care credincioșii se pot închina… Ele fac minuni, răspândesc bună mireasmă și mărturisesc Învierea Domnului nostru.

– Desigur. Dacă ne gândim că, în Sfânta Scriptură, Domnul a făcut minuni și le-a dăruit ucenicilor darul facerii de minuni, până acolo încât chiar și umbra Apostolului Petru îi vindeca pe oameni, înțelegem că atunci când omul se sfințește, adică lucrează duhovnicește și este acoperit de harul lui Dumnezeu, se sfințește și trupul; apoi și hainele, și locurile în care au viețuit acești oameni sfinți devin locuri sfințite. Avem nevoie să le cinstim și să primim și noi, după măsura deschiderii fiecăruia, binecuvântarea pe care o împărtășesc. Tocmai aceasta sunt sfintele moaște: trupurile sfinților care au purtat aceste suflete sfinte și care ne împărtășesc și nouă, astăzi, harul Duhului Sfânt.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!