Ce făceau creștinii înainte de Biblie?

Urmăriți un foarte bun material despre istoria Bisericii și a Sfintei Scripturi care demontează multe din învățăturile greșite ce vin din lumea protestantă, învățături periculoase dar bazate pe necunoaștere și ignoranță, arătând că Sfânta Scriptură este un produs al Bisericii, și nu invers.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Ce făceau creștinii înainte de Biblie?

Cea mai vândută carte din istoria omenirii. Începând de la crearea tuturor lucrurilor, „Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric”, până la întruparea lui Hristos, Dumnezeu-Omul, și se încheie cu sfârșitul timpului, așa cum îl cunoaștem noi.

Ce făceau creștinii înainte ca aceste cărți esențiale ale Noului Testament să fie scrise și adunate la un loc? Cum deosebeau ei între învățătorii mincinoși și adevărații Apostoli care L-au cunoscut pe Hristos și au păstrat învățăturile Lui? Cine a hotărât că aceste cărți trebuie să fie în Biblie și nu altele? Răspunsul adevărat la aceste întrebări a rămas în mare parte necunoscut în Apus în ultimele secole. Dar adevărul a fost păstrat și poate fi aflat și astăzi, așa cum era acum 2000 de ani.

Când vorbim despre Biblie, vorbim despre o colecție de cărți. Cele mai vechi dintre acestea au existat mai întâi în formă orală, cu mult înainte de a fi scrise. Dar au fost scrise cu multe secole înainte de Nașterea Domnului nostru. Cele mai noi dintre aceste cărți au fost scrise la mulți ani după Învierea Lui, ultima dintre ele probabil spre sfârșitul sec. I, la vreo 60 de ani sau mai mult după Înviere. Cele dintâi sunt cuprinse, desigur, în Vechiul Testament, iar cele din urmă, în Noul Testament.

Când Sfântul Pavel vorbește despre Scriptură, se referă la Vechiul Testament. Puține dintre cărțile Noului Testament fuseseră scrise până atunci, iar acordul deplin în Biserică cu privire la cărțile care să alcătuiască Noul Testament avea să vină abia după câteva secole. Biserica a existat de aproape 500 de ani înainte ca ceva asemănător cu ceea ce numim astăzi Biblia să poată fi tipărit.

Cu toate acestea, în mod curios, ideea răspândită printre mulți protestanți este că romano-catolicii au o Biblie diferită de cea pe care o recunosc ei, și, prin urmare, probabil și creștinii ortodocși. Această întrebare referitoare la „Biblia diferită” este, de obicei, una dintre primele care apar în orice discuție fundamentală dintre creștinii ortodocși și protestanți.

VECHIUL TESTAMENT

Cărțile Vechiului Testament sunt foarte variate ca stil și au istorii distincte. În general, ele se împart în patru mari categorii: cărțile Legii, cărțile istorice, cărțile profeților și cărțile înțelepciunii. Merită menționat, în treacăt, că prima neînțelegere privind cuprinsul Vechiului Testament datează cu mult înainte de era creștină. Samaritenii se deosebeau de iudei prin refuzul de a recunoaște ca Scriptură orice alte cărți în afară de cele ale lui Moise, adică Pentateuh-ul.

Cele mai multe cărți ale Vechiului Testament au fost scrise inițial în ebraică sau aramaică, sau într-un amestec al celor două. Există, totuși, un întreg grup de cărți care fac excepție, fiind scrise inițial doar în greacă, sau cel puțin așa erau cunoscute nouă. Aceste cărți sunt numite de obicei apocrife sau cărți ascunse, ceea ce este o denumire complet nepotrivită, deoarece nu este nimic ascuns despre ele. Ele făceau parte integrantă din textul grecesc al Vechiului Testament, așa cum era folosit pe vremea Domnului nostru. Multe citate din Scripturi, adică din Vechiul Testament, în cărțile Noului Testament pot fi identificate după acest text grecesc.

Nicăieri, desigur, cărțile Noului Testament nu fac vreo deosebire între diferitele cărți ale Vechiului Testament. Despre tot acest material scrie Sfântul Apostol Pavel când spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate.” (2 Timotei 3:16).

Trebuie spus că orice volum care pretinde a fi Biblia, dar nu cuprinde aceste cărți, este, în cel mai bun caz, o Biblie prescurtată sau expurgată, iar în cel mai rău caz, o denaturare vădită. Ar fi obositor și inutil să enumerăm toate cărțile în discuție, însă cea mai rapidă metodă de a verifica dacă un volum este complet este să consultăm cuprinsul pentru cele mai cunoscute două cărți: Înțelepciunea lui Solomon și Ecclesiasticul (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah), care nu trebuie confundată cu Ecclesiastul. Toate aceste cărți făceau parte din textul original al Bibliei în Versiunea Regelui James (KJV) și au fost pur și simplu eliminate din text în edițiile protestante.

În privința cuprinsului Vechiului Testament, în Biserica primară au existat puține discuții serioase. Apostolii și Părinții au folosit în mod constant textul Septuagintei. Ei au citat adesea pasaje din scrierile lor care existau doar în ediția grecească sau în care sensul diferă în mod semnificativ între ediția grecească și cea ebraică, așa cum se întâmplă frecvent în Psalmi și mai mult în Cartea lui Ieremia. Același lucru era valabil și pentru ceilalți evrei din vremea Domnului nostru.

Aceste cărți necanonice au devenit o problemă nu pentru creștini, ci pentru evreii de după Înviere. Ele prooroceau în multe cazuri în mod clar despre Domnul nostru și, astfel, îi făceau de rușine pe cei care refuzau să accepte dumnezeirea Sa. Drept urmare, au fost excluse în mod oficial din canonul iudaic și din Scripturi la Sinodul evreiesc de la Iamnia, la sfârșitul sec. I d.Hr., la vreo 60 de ani după Înviere. Reformatorii protestanți din sec. XVI au ales să accepte autoritatea acestui sinod iudaic în locul autorității Apostolilor și a Părinților. Nu avea nici un sens ca ei să obiecteze față de aceste cărți pe aceeași bază ca rabinii de la Iamnia.

Răspunsul la întrebare, la această enigmă, este destul de simplu. Unele dintre aceste cărți arată, de asemenea, în mod limpede, în mod profetic, rolul deosebit al Născătoarei de Dumnezeu, Fecioara Maria din Galileea, și planul lui Dumnezeu pentru mântuire.

„Căci ea este strălucirea luminii celei veșnice și oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu și chipul bunătății Sale. Fiindcă este una, toate le poate, și rămânând una cu sine însăși, ea toate le înnoiește.” (Înțelepciunea lui Solomon 7, 26-27)

Numeroase pasaje din ele sunt citate țintit de către Părinți atunci când vorbesc despre înțelegerea Bisericii cu privire la rolul Născătoarei de Dumnezeu. Prin urmare, reformatorii au ales pur și simplu să îndepărteze cărțile care le displăceau, folosind pretextul oferit de rabini, și anume că aceste cărți nu existau în textul ebraic.

Martin Luther nu a avut curajul sau pretextul necesar pentru a continua acest procedeu și a elimina Epistola lui Iacov, care contrazice în mod direct învățătura sa potrivit căreia mântuirea este numai prin har. El a încercat, totuși, să schimbe ordinea cărților Noului Testament, plasând această epistolă chiar la sfârșit. Această revizuire, spre deosebire de cealaltă, nu a fost însă acceptată în general.

Metoda de a alege și de a interpreta Scriptura după bunul plac s-a dovedit a fi metoda obișnuită de interpretare în Apus. Putem vedea astăzi consecințele logice ale unei asemenea atitudini. Mii de secte protestante pretind fiecare că se întemeiază pe Biblie și numai pe Biblie. Fiecare pretinde că primește Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu insuflat. Fiecare se ceartă cu cealaltă în privința a ceea ce spune Biblia.

De ce? Pur și simplu pentru că abordarea Sfintelor Scripturi este ceea ce se numește metoda „proof-text” (textului-dovadă). Acele părți ale Scripturii care se întâmplă să nu susțină sau care chiar contrazic în mod direct o credință deja formată sunt fie explicate într-un fel, fie pur și simplu ignorate, așa cum reformatorii au aruncat pur și simplu o întreagă colecție de cărți ale Vechiului Testament, pe care le-au socotit potrivnice.

A zăbovi prea mult asupra acestei chestiuni a cărților necanonice ale Vechiului Testament ar putea fi, totuși, foarte înșelătoare, deoarece, în anumite privințe importante, problema este cu totul alta. Căci pentru ca aceste întrebări să poată fi abordate în mod serios și cu sens, este mai întâi necesar să înțelegem și să acceptăm că anumite lucruri s-au petrecut într-o anumită ordine, la anumite vremuri, și că, cel puțin într-o măsură însemnată, putem ști ce anume s-a întâmplat. Trebuie să recunoaștem că Biserica exista în ziua de luni după Cincizecime, dar că, în acel moment, niciuna dintre cărțile Noului Testament nu exista încă. Iar cele mai multe dintre ele nu aveau să fie scrise decât după încă 20 ani sau mai mult, iar câteva abia spre sfârșitul secolului. Dacă noi, sau cei cu care vorbim despre credință, tăgăduim existența acestei istorii, refuzăm să primim faptele ca parte a adevărului dumnezeiesc, atunci nu avem, de fapt, despre ce să vorbim în acest material video.

În primele săptămâni, luni și ani ai existenței sale, Biserica nu avea niciun fel de scrieri, în afară de cărțile Vechiului Testament, așa cum am arătat mai înainte. Evenimentele Evangheliilor erau transmise de la un credincios la altul prin viu grai. Cei care primeau credința le auzeau de la credincioși. Aceasta era pe deplin în concordanță cu cultura în care trăia Biserica, o cultură înainte de toate orală. Relativ puțini oameni știau să citească, cu atât mai puțin să scrie, și de aceea auzeau cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrau. Sfântul Apostol Pavel insistă asupra acestui lucru când spune: „Așadar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați primit, fie prin cuvânt, fie prin scrisoare.”

În timp, pe măsură ce Biserica a început să se răspândească dincolo de locul ei de origine, Ierusalim și Galileea, a devenit necesară legătura între Bisericile locale, și astfel au fost scrise epistole. Unele dintre acestea au avut o importanță atât de mare pentru înțelegerea credinței, încât au început să fie citite în biserici împreună cu Scripturile, adică cu Vechiul Testament. Dar, la început, copiile existau doar în Bisericile locale cărora le fuseseră adresate, iar mai târziu și în multe altele. Pe măsură ce credincioșii călătoreau dintr-un loc în altul, purtau cu ei copii scrise de mână ale acestor scrisori, spre întărirea altor credincioși. Unele dintre aceste epistole au fost scrise de Apostoli, dar au fost și altele scrise de alți credincioși. În cele din urmă, unele dintre ele au căpătat caracterul a ceea ce numim astăzi scrisori deschise, adresate întregii Biserici, și nu unei anumite comunități. Acestea sunt Epistolele sobornicești sau universale.

„… Și întâia oară, în Antiohia, ucenicii s-au numit creştini.” (Fapte 11:26)

Pe măsură ce Biserica s-a răspândit, a devenit, de asemenea, necesar să se consemneze în scris miezul principal al evenimentelor din viața și învățăturile Domnului nostru în scris, pentru a oferi o Evanghelie scrisă celor care au venit la credință departe de mica și îndepărtata provincie a Imperiului în care Domnul a trăit, a murit și a Înviat. Astfel au luat ființă cele patru Evanghelii scrise. Dar aceasta s-a întâmplat abia după ce Evanghelia fusese propovăduită și transmisă de la un credincios la altul prin viu grai, prin tradiție, prin predare, timp de mulți ani.

Este lesne de observat, prin comparație, că niciuna dintre Evangheliile scrise nu cuprinde întreaga relatare. După cum se încheie Evanghelia Sfântului Ioan, „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, de s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” Desigur, tot ce este de neapărată trebuință din viața și învățătura Domnului se află în Evanghelii, dar nu tot ce este de dorit sau de folos pentru mântuirea noastră. Niciuna dintre Evanghelii și nici toate patru laolaltă nu au fost scrise ca să fie absolut desăvârșite și definitive. Dacă ar fi fost așa, firește, n-am mai avea nevoie de restul Noului Testament, nici de Vechiul Testament, deși au existat mulți eretici care au susținut o asemenea nebunie.

Revelația Sfântului Ioan Teologul, mai corect tradusă Apocalipsa, și Faptele Apostolilor sunt, desigur, cazuri aparte. Cea dintâi este socotită de cei mai mulți cercetători că a fost scrisă de Sfântul Ioan aproape de sfârșitul vieții sale. Este singura carte din Noul Testament cu privire la care a existat o dezbinare însemnată în Biserică. Au fost părți ale Bisericii timp de mai multe veacuri în care Apocalipsa nu a fost acceptată ca parte din Scriptură. Vom vorbi despre aceasta mai pe larg mai târziu, în acest material. Faptele Apostolilor, scrise de Luca evanghelistul, nu puteau fi încheiate înainte de anul 63 d.Hr., deoarece fac referire la întemnițarea Sfântului Pavel la Roma, care a continuat până în acel an inclusiv.

Tabloul complet pe care îl avem e acela al unui corp de scrieri bisericești în creștere de-a lungul primilor 70 ani din viața Bisericii. Unele dintre aceste cărți erau cunoscute la început doar într-una sau în câteva Biserici locale. Altele au câștigat mai repede un public mai larg. Ceea ce era socotit Scriptură într-o Biserică locală era ceea ce se citea la slujbele Bisericii, împreună cu cărțile Legii, ale Profeților și ale Psalmilor din Vechiul Testament.

Dar nu am atins încă faptul că, în acest mediu bogat al tradiției orale a Bisericii și al noilor cărți care vorbeau despre mântuire, au existat și alte cărți, și încă destul de multe. Unele dintre ele au fost scrise chiar în aceeași perioadă în care au luat ființă cărțile Noului Testament, altele au fost scrise puțin mai târziu. Aceste cărți nu trebuie însă confundate cu scrierile neautentice alcătuite în sec. II și III de diferiți eretici care au atribuit falsurile lor Apostolilor, încercând astfel să-și legitimeze învățăturile eretice, precum Evanghelia după Toma, Evanghelia eseniană a păcii și altele asemenea. Unele dintre aceste „alte cărți” ar fi putut fi scrise chiar de Apostoli, precum Epistola lui Varnava sau Constituțiile Apostolice. Altele au fost scrise de alți membri ai Bisericii primare sau de urmașii nemijlociți ai Apostolilor în conducerea Bisericii, precum Păstorul lui Herma sau Epistola Sfântului Ignatie.

Unele dintre aceste scrieri erau socotite drept Scriptură la fel de autoritare ca Sfintele Evanghelii și celelalte cărți ale Noului Testament, așa cum le avem astăzi. Cea mai veche dovadă că aceste scrieri, atât cele pe care acum le socotim parte din Noul Testament, cât și celelalte, erau privite ca Scriptură, o găsim în folosirea lor în slujbele Bisericii și în citatele din scrierile Sfinților Părinți.

Primele decenii ale vieții Bisericii au fost marcate de activitatea misionară și de prigoană. Dacă cuiva i-a trecut prin minte să întocmească o listă scrisă a cărților, nu avem nicio mărturie în acest sens. Cea mai veche listă cunoscută datează din jurul anului 130 d.Hr. și este cunoscută sub numele de Canonul Muratorian. O parte din acest document s-a pierdut, dar se vede clar că include cele patru Sfinte Evanghelii și majoritatea Epistolelor Sfântului Pavel, precum și alte cărți. Însă existau îndoieli în unele părți ale Bisericii cu privire la Epistola către Evrei, Epistola lui Iuda, A doua Epistolă a lui Petru, a doua și a treia Epistolă a lui Ioan și Apocalipsa.

Abia în anul 369, prin Epistola Pascală a Sfântului Atanasie din acel an, găsim o listă a cărților Noului Testament care corespunde exact cu cea pe care o acceptăm astăzi. Timp de 336 de ani, Biserica a trăit, a crescut și s-a dezvoltat sub călăuzirea Duhului Sfânt. Și abia atunci ar fi fost cu putință, deși nu cu acceptare universală, să se tipărească Sfânta Scriptură așa cum o cunoaștem și o primim acum. Aceasta se întâmplă, desigur, la patru decenii după Sinodul de la Niceea, după ce Crezul fusese alcătuit și după ce Biserica, așa cum cred mulți protestanți, ar fi fost în chip definitiv și iremediabil alterată de Sfântul Constantin.

Dacă te gândești bine, chiar și doar din punct de vedere logic, ideea creștină este cu siguranță mai apropiată de adevăratul Dumnezeu decât cea islamică, care este prea lumenească.

Este o imagine foarte sumbră și tristă aici, la biserică, unde sute de oameni sunt adunați înăuntru și afară ca să plângă pierderea Părintelui Daniel Sysoev.

De unde a venit Biblia?

Anul 333 d.Hr.

Slujba liturgică formală a Bisericii în acea perioadă din istorie era deja bine definită și atât de asemănătoare cu cea a Bisericii Ortodoxe de astăzi, încât un credincios teleportat în timp dintr-o slujbă ortodoxă de atunci într-una de acum s-ar simți cu totul acasă. Ce se poate înțelege din aceasta? Va trebui să revenim asupra acestui lucru îndată, dar mai întâi trebuie să încheiem istoria Cuprinsului.

Anul 368 d.Hr.

Cu doar 5 ani înainte de Epistola Sfântului Atanasie, Sinodul de la Laodiceea a promulgat o listă a cărților Noului Testament care era identică, cu excepția faptului că nu includea Apocalipsa. Pentru destul timp nu a existat o înțelegere cu adevărat universală privind cărțile Noului Testament și a trebuit să treacă încă o mie de ani până când a existat o singură carte identică în conținut cu ceea ce numim astăzi Biblia.

Viața Bisericii din primii 70 de ani ai existenței sale a fost cea care, călăuzită de Duhul Sfânt, a dat naștere textelor scrise ce aveau să alcătuiască Noul Testament. Și a fost nevoie de continuarea vieții Bisericii pentru mai mult de încă 300 de ani ca să rafineze și să definească exact conținutul Sfintelor Scripturi. De aceea, este lipsit de sens, înșelător și chiar primejdios să se discute despre Scripturi în afara vieții Bisericii. Dacă Scripturile, așa cum le cunoaștem noi, nu au putut lua ființă decât prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică și asupra ei, de-a lungul a sute de ani, atunci, în mod evident, și restul experienței Bisericii din aceleași veacuri, precum și din cele următoare, este de o importanță vitală pentru înțelegerea lor.

Dar care este această Biserică? Este aceeași Biserică care a fost întemeiată de Domnul nostru, condusă de Apostoli în primele decenii și mai apoi păstorită și condusă de urmașii acestora, episcopii. Este aceeași Biserică care a suferit prigoane timp de 300 de ani și care a dobândit în cele din urmă libertatea sub domnia Sf. Constantin, care, prin călăuzirea Duhului Sfânt, a definit înțelesul Scripturilor atunci când s-a confruntat cu propovăduitorii diferitelor erezii. Este aceeași Biserică care, în Sfintele Sinoade, a alcătuit Crezul de la Niceea, rezumând însăși esența credinței din Scripturi, și care, în aceleași sinoade, a rânduit canoanele ce sunt și astăzi îndrumarele vieții ei. Aceasta e aceeași Biserică care ne învață să cinstim pe sfinți și moaștele lor. Insuflată de Duhul Sfânt, Biserica a învățat cum să săvârșească Sfânta Liturghie, Cina Domnului, cu cuviință și cu strălucire, cu mult înainte de momentul în care putem identifica o înțelegere finală cu privire la cuprinsul Sfintei Scripturi. Astfel, suntem siliți, dacă privim faptele cu cinste și integritate, să ajungem la o singură concluzie inevitabilă: numai prin Biserică avem acces la Sfânta Scriptură și tot la Biserică trebuie să ne întoarcem și pentru înțelegerea ei.

Care a apărut întâi: găina sau oul? Această veche întrebare este foarte potrivită aici. Trebuie să fie limpede că Biserica a precedat cu mult Sfânta Scriptură ca ansamblu de cărți și a precedat cu mult chiar și scrierile individuale ale Noului Testament. Așadar, este absolut sigur că Biserica întemeiată de Domnul nostru nu s-a întemeiat pe Sfânta Scriptură. Biserica, zidită de Sfântul Duh în ziua Cincizecimii, nu avea Sfânta Scriptură așa cum o cunoaștem noi și nici nu avea nevoie de ea ca să fie cu adevărat Biserica.

Se poate spune, cu oarecare temei, că dacă toate exemplarele Sfintei Scripturi ar fi distruse deodată, efectul asupra Bisericii ar fi minim. Deși suntem siguri că acest lucru nu se va întâmpla niciodată, pentru că porțile iadului nu o vor birui, totuși Sfânta Scriptură nu ar fi de ajuns pentru a ne oferi cele necesare mântuirii. Dacă ne îndoim de acest adevăr, este de ajuns să privim la ceea ce se întâmplă atunci când oamenii încearcă să-și întemeieze propriile lor biserici pe temeiul propriilor lor înțelegeri ale Sfintei Scripturi. Trebuie, așadar, să ne întoarcem spre Biserică dacă vrem să avem o înțelegere dreaptă a Scripturii.

Cum putem înțelege Biblia?

Sfântul Petru insistă: „Nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia.” Dar nu trebuie să ne așteptăm să dobândim această înțelegere prin dobândirea unui fel de compendiu al adevăratului înțeles al Bibliei. Este vorba despre înțelepciune, despre înțelepciunea dumnezeiască. Iar aceasta nu poate fi redusă la o înșiruire de fraze și paragrafe sau la cărți de origine doar omenească, fie ele și insuflate.

Nu. Spre viața Bisericii trebuie să ne întoarcem dacă vrem să înțelegem Biblia. Această viață nu poate deveni a noastră decât prin participare. Trebuie să ne lăsăm pătrunși de ea prin rugăciunile Bisericii, prin citirea înțelepciunii din scrieri realizate în aproape două mii de ani și prin viața de fiecare zi a comunității creștine. Fără această viață nu poate exista o înțelegere adevărată, ci doar neînțelegere și denaturare. Mileniile de istorie ale Bisericii sunt pline de asemenea erezii, la fel cum sunt pline și rafturile oricărei biblioteci mari. Oriunde omul încearcă să se bizuie pe propria sa rațiune, în loc să se bizuie pe înțelepciunea lui Dumnezeu, care se transmite în Sfânta Biserică, erezia este urmarea inevitabilă, despărțirea de adevăr.

Dar unde, se poate întreba pe bună dreptate un căutător sincer, să găsim Biserica? Această întrebare ar fi putut primi un răspuns ușor în primii ani ai vieții Bisericii. Însă nu a trecut mult timp și au apărut unii care au vrut să înlocuiască cu propriile lor înțelegeri greșite înțelegerea dumnezeiască. Încă din epistolele Sfântului Apostol Pavel putem citi despre astfel de cazuri. Cu mult înainte ca canonul Sfintelor Scripturi să fie stabilit, a fost necesar ca Biserica să respingă învățăturile mincinoase ale gnosticilor, care susțineau că mântuirea se dobândește prin cunoștință, ale lui Arie, care refuza să-L recunoască pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, și ale multor altora. Iar acum există peste o mie de secte care pretind fie că fac parte din Biserică sau că sunt singura Biserică adevărată.

Cu toate acestea, nu a existat niciodată decât o singură Biserică. Această Biserică a fost întotdeauna una cu învățăturile Sfinților Apostoli și a păstrat neîntrerupt continuitatea istorică și duhovnicească cu aceștia. Această Biserică a trebuit mai întâi să se definească drept sobornicească, adică universală, în opoziție cu înțelegerile particulare sau parțiale ale unor eretici din primele veacuri. Mai târziu, a trebuit să se definească drept ortodoxă, adică de aceeași credință cu apostolii și cu Biserica din toate veacurile, în deosebire de cei care erau heterodocși, primind o altă credință. De la început, a existat multă îngăduință față de păcătoși, dar niciuna față de învățăturile mincinoase, față de erezie. Dacă vă propovăduiește cineva altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie anatema.

Pretutindeni este una și aceeași Biserică. La început, ea exista doar în ținuturile Israelului, iar apoi în tot Imperiul Roman. A continuat să crească și să se răspândească timp de aproape 1000 de ani, cu căderea diferitelor grupări eretice ici și colo, dintre care cele mai multe au dispărut cu timpul înainte de catastrofala mare schismă, care a aruncat aproape toată Europa în întunericul ereziei, schisma care a dat naștere Bisericii Romano-Catolice. În Apus, decăderea continuă a Bisericii Romei a produs erezie după erezie, numeroasele secte protestante și urmașii acestora. Dar în tot restul lumii creștine, în tot Orientul Mijlociu și în părți din Asia, singura Biserică adevărată a continuat să crească și să înflorească. Astăzi, Biserica cea adevărată, Biserica Ortodoxă, este din nou prezentă în Apus.

„Înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!”

Dacă voim să ajungem la scopul pe care Dumnezeu ni l-a rânduit, trebuie să ne supunem pe noi înșine, viața și mintea noastră călăuzirii Duhului Sfânt, adică a Bisericii. Numai în viața Bisericii este cu putință ca Sfânta Scriptură să fie pentru noi cuvântul cel viu și dătător de viață al lui Dumnezeu. Smulse din Biserica cea adevărată, asemenea unui prunc smuls înainte de vreme din pântecele maicii sale, Scripturile nu aduc viață, ci moarte. Numai în Biserică putem deveni una cu Domnul nostru Iisus Hristos, El în noi și noi în El, „ca toți să fim una” întru El.

Iisus a zis: „Veniți și vedeți!”

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!