
Cea mai mare înșelătorie a generației noastre
18 noiembrie 2026Ascultați acest cuvânt duhovnicesc în care părintele Paul Truebenbach, pe marginea unui dialog între doi mari duhovnici români, vorbește despre ideea de “certitudine a mântuirii” și dacă există vreun temei pentru ea în Ortodoxie.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Certitudinea mântuirii în Ortodoxie? – p. Paul Truebenbach
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Dragii mei, acesta este un video la care m-am gândit să-l fac de multă vreme, dar nu am fost sigur cum să abordez subiectul. Săptămâna aceasta s-a întâmplat ceva, poate providențial – sper să fie așa – și voi începe acest video pecetluindu-mă cu semnul Sfintei Cruci și cerând ajutorul sfinților, în mod deosebit al doi mari duhovnici români, Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Teofil Părăian – și voi explica îndată de ce – ca să mă asigur că tot ceea ce voi spune aici este pe deplin în acord cu credința noastră, credința ortodoxă, și cu Sfânta Biserică a lui Hristos, și ca ceea ce spun să nu rătăcească pe nimeni și să nu tulbure pe nimeni, ci, dimpotrivă, să aducă puțină pace și întărire. Întărire în sensul cel bun, după cum veți vedea.
Ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută a fost că cineva mi-a trimis un video. Ne aflăm acum în mijlocul Postului Mare. Și, fiind în Post, încerc să stau departe de ecranele YouTube și cele asemenea. Dar cineva mi-a trimis un scurt clip cu Părintele Stephen DeYoung, un om mult mai învățat decât mine în toate privințele și un teolog format. El a menționat, dacă îmi amintesc bine, că a fost pastor la o biserică calvinistă înainte de a deveni preot ortodox. Și a spus ceva cu adevărat interesant, ceva ce am observat și eu. A spus că aceia care pretind că au certitudinea mântuirii lor, mai ales aceia – el nu a spus-o cu aceste cuvinte, dar eu am observat – care cred în „odată mântuit, mântuit pentru totdeauna”, sunt tocmai cei care ajung să fie cei mai nesiguri pe patul morții și se îngrijorează cu adevărat de starea sufletului lor. În timp ce Ortodoxia, care nu afirmă cu aceeași putere certitudinea mântuirii, pare să nu trezească în oameni aceeași neliniște, nervozitate sau anxietate față de starea mântuirii lor.
Ceea ce am observat este că într-adevăr cei care își afirmă cu tărie certitudinea în protestantism au, de fapt, multe nesiguranțe: „Oare cred eu cu adevărat?” Sunt multe întrebări care însoțesc această convingere. Când devin ortodocși, de obicei aceste nesiguranțe persistă o vreme, și continuă să pună aceeași întrebare: „Cum pot fi sigur? Cum pot ști cu adevărat că sunt mântuit? Ce trebuie să fac ca să am deplină certitudine?” Ortodoxia nu oferă un răspuns direct la această întrebare. În schimb, ceea ce se întâmplă este că, pe măsură ce trăiesc tot mai mult ca ortodocși, acea neliniște dispare de la sine, și, la un moment dat, încetează să mai pună atât de des această întrebare.
Cred – și voi anticipa puțin – că motivul este acela că Ortodoxia ne învață să ducem o viață care să fie, în esență, un răspuns de recunoștință și de dragoste față de Hristos, pentru tot ceea ce a făcut și face pentru noi. Și ne îngrijim mai mult să-L mulțumim pe Hristos decât să ne privim pe noi înșine. Când ochii îți sunt ațintiți neîncetat spre Hristos, te uiți pe tine însuți.
Aceasta este, de fapt, esența asceticii Bisericii: să trăiești atât de mult pentru Hristos, încât tot ceea ce este centrat pe sine, care izvorăște din ego, să fie în cele din urmă alungat, iar noi să ne pierdem simțământul de sine. De fapt, mulți Sfinți vorbesc despre acest lucru, precum Sfântul Sofronie de Essex, Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Porfirie, care spun același lucru: că atunci când avem o dragoste atât de mare pentru Hristos, acea dragoste e atât de luminoasă și trăită cu atâta intensitate, încât în ochii lumii pare că ne urâm pe noi înșine și că ne chinuim singuri, deși noi nu vedem lucrurile astfel. Pur și simplu nu vrem să stea nimic în calea dragostei noastre pentru Hristos, iar prea mult confort, divertisment și distrageri ne fac să ne întoarcem mereu spre noi înșine, în loc să privim spre Hristos.
De aceea, tot ce este în Biserică are ca scop să ne ajute să-L iubim pe Hristos cât mai mult cu putință. Și simțim că vrem să fim bineplăcuți lui Hristos, orice ar fi, de aceea Sfântul Paisie putea spune acest lucru cu adevărat radical: că, dacă ar fi voia lui Hristos ca el să fie trimis în iad, ar merge cu bucurie, pentru că singura lui dorință e să împlinească voia lui Hristos. Știm însă din Scripturi că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului. Așadar, dacă așa stau lucrurile, acest scenariu imaginar al Sf. Paisie nu s-ar împlini niciodată. Dar dragostea lui pentru Hristos era atât de mare, încât a spus că dacă ar fi voia lui Hristos ca el să fie trimis în iad, ar merge cu bucurie. Iar când oamenii sunt uimiți de aceste cuvinte, eu le răspund: acesta este cineva pentru care iadul nu ar fi iad. Sfântul Paisie avea deja raiul în inima sa. Oriunde ar fi mers, ar fi luat raiul cu el. Ar fi făcut rai și din iad.
Am povestit de curând o istorioară pe care am citit-o la Sfântul Sofronie, pe care el o auzise în Rusia despre cum demonii au întâlnit un om care se afla în iad și care făcea fundația pentru ceva. Pregătea pământul și așeza fundația. Unul dintre diavoli s-a apropiat și l-a întrebat: „Ce faci?” Iar el a răspuns: „Am fost prin tot iadul și mi-am dat seama că în acest loc înfricoșător al chinurilor nu am găsit nicăieri o biserică. Și vreau să pot să mă rog lui Dumnezeu și să-L slăvesc și aici, jos.” Diavolul a zis: „Nu poți zidi o biserică. Chiar zidești o biserică?” „Da, zidesc o biserică. Nu am găsit biserică în care să mă închin, așa că trebuie să-mi zidesc una.” Diavolul a spus: „Nu poți face asta.” „De ce nu?” „Pentru că aici este iadul. Iadul este un loc fără închinare. Nu poți să-l slăvești pe Dumnezeu în iad.” Omul a zis: „Păcat. Eu vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu. Asta vreau să fac. Și dacă acesta e un loc al voii proprii, atunci voi primi exact ceea ce vreau.”
Atunci diavolul s-a dus la superiorii săi și le-a spus: „Ce să facem cu omul acesta?” Au început să dezbată între ei și, în cele din urmă, s-au dus la șeful lor, la Diavolul însuși, și l-au întrebat: „Ce să facem?” „Un singur lucru putem face cu el. Trebuie să-l alungăm. Trebuie izgonit, pentru că nu poți zidi o biserică în iad.”
Dacă avem dorința de a-I plăcea lui Hristos în toate, nu ne îngrijorăm atât de mult de mântuirea noastră, vrem pur și simplu să-I plăcem lui Hristos. Și știm că încă ne luptăm în această viață, dar nădăjduim să scadă această luptă, pentru că vrem ca păcatul să aibă tot mai puțină stăpânire asupra noastră.
Așadar, ce legătură au toate acestea cu întrebarea dacă avem certitudinea mântuirii? Ei bine, pentru creștinul ortodox, această întrebare dispare treptat cu timpul, pentru că suntem atât de concentrați să ducem o viață plăcută lui Hristos. Și, așa cum am spus de multe ori în ultima vreme, vrem ca viața noastră să fie o scrisoare de dragoste și de mulțumire către Hristos, pentru toate câte a făcut și face pentru noi. Asta e tot ce vrem: să Se uite Hristos la viața noastră și să vadă că noi, prin fapte, cuvinte și gânduri, Îi închinăm Lui întreaga viață cu recunoștință. Așa vrem să fie viața noastră.
Dar nu cred că, atunci când vine vorba despre această întrebare – dacă putem avea o certitudine a mântuirii –, nu cred că există un răspuns limpede. Și cred că este important și chiar necesar să nu avem un răspuns clar în privința aceasta.
Vreau să vă citesc ceva. Am cerut mijlocirile a două persoane care nu sunt încă oficial canonizate, dar sunt sigur că vor fi. Prima persoană este Părintele Arsenie Popacioc și voi citi din cartea despre viața sa. E una dintre acele cărți pe care cred că ar trebui să le citească fiecare cândva: „Veșnicia ascunsă într-o clipă”, despre viața și înțelepciunea Părintelui Arsenie Papacioc. Iată cartea. Nu are reflexii pe copertă. Iar el poartă o discuție cu un călugăr orb care a adormit în Domnul acum vreo 13 ani, Părintele Teofil Părăian. Iată fotografia lui din carte. Am fost foarte binecuvântat să fiu în România și să-l întâlnesc pe Părintele Teofil și să primesc binecuvântarea lui cu doar trei luni înainte de a adormi întru Domnul. Am și câteva cărți ale sale în românește, pe care sper să le putem traduce. Însă ei poartă o discuție foarte, foarte interesantă. Este vorba de câteva pagini, dar vreau să vi le citesc, pentru că ceea ce mi s-a părut fascinant este că ei nu sunt de acord unul cu altul în privința acestei probleme. Dar în carte nu se dă nicio concluzie. Nu se dă o poziție fermă a Bisericii Ortodoxe cu privire la acest subiect. Va fi un schimb de replici între cei doi. Iată ce spun ei.
Părintele Teofil: „Aveți certitudinea că, în cele din urmă, veți fi într-un loc bun, adică în rai?”
Părintele Arsenie: „Nu pot spune așa ceva, Preacuvioase Părinte. Credeți-mă, eu sunt singurul care nu se va mântui.” Aceasta este o rugăciune foarte ortodoxă: „Toți se vor mântui, numai eu voi fi pierdut” – ca să se smerească.
Părintele Teofil: „Crezi cu adevărat aceasta?”
Părintele Arsenie: „Da, dar am mare nădejde. Încă am mare nădejde.”
Părintele Teofil: „Dacă ai mare nădejde, de ce vorbești în felul acesta?”
Părintele Arsenie: „Mintea în iad și nădejdea la Dumnezeu”, ceea ce reflectă cuvintele Sfântului Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, care a fost mesajul dat de Hristos Sfântului Siluan.
Părintele Arsenie continuă: „Fără harul lui Dumnezeu, faptele noastre nu ne mântuiesc cu niciun chip.”
Părintele Teofil: „Corect, dar este cu neputință ca Dumnezeu să nu vrea să ne mântuiască.”
Părintele Arsenie: „Da, însă eu nu pot să-I pun condiții.”
Părintele Teofil: „Păi fără să Îi punem condiții, fiindcă Dumnezeu este iubire.”
Părintele Arsenie: „Preacuvioase Părinte, cu toată sinceritatea, înaintea unui duhovnic, cred că voi fi mântuit pentru că am suferit.”
Părintele Teofil: „Eu îți spun cu toată sinceritatea că am certitudinea că voi merge spre bine, dar nu din pricina faptelor mele.”
Părintele Arsenie: „Eu doar nădăjduiesc.”
Părintele Teofil: „Ei bine, eu cred că dacă nădăjduiesc…”
Părintele Arsenie îl întrerupe: „Aceasta nu este o poziție ortodoxă.”
Părintele Teofil: „Poate că nu sunt ortodox.” Vedeți smerenia lor.
Părintele Arsenie: „Adevărul este că nicidecum nu ne mântuim doar prin faptele noastre, fără mila lui Dumnezeu.” Și, cu siguranță, sunt ambii de acord în asta.
Părintele Teofil: „Știi ce Îi voi spune lui Dumnezeu când voi sta înaintea Lui? Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Nu voi spune nimic altceva.”
Părintele Arsenie: „Eu mi-am făcut crucea de mormânt la Mănăstirea Zamfira și am scris pe ea: Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă.”
Părintele Teofil: „După ce am trăit toată viața cu Dumnezeu, nu-mi pot închipui că El mi-ar spune vreodată: nu te vreau.”
Părintele Arsenie: „Ne iubește atât de mult și aceasta îmi dă nădejde.”
Părintele Teofil: „Părinte, dacă ne bizuim pe mila lui Dumnezeu, nu avem niciun motiv să șovăim.”
Părintele Arsenie: „Nu vreau să ne bizuim doar pe mila lui Dumnezeu, fără să luăm în seamă viața și faptele noastre. Lucrarea mântuirii presupune nu doar mila Lui, ci și faptele noastre. De-ar putea doar să ne găsească pe cale! Lupta mea este să fiu pe această cale. Trebuie să fim cinstiți în lupta noastră.” Este o poziție foarte scripturistică.
Părintele Teofil: „Eu nu mă îngrijorez, pentru că am încredere în bunătatea lui Dumnezeu.”
Părintele Arsenie: „Eu mă îngrijorez, dar și nădăjduiesc.”
Părintele Teofil: „Ceea ce spui tu este extraordinar, căci Dumnezeu este Tatăl nostru.”
Părintele Arsenie: „Da, dar nu pot să spun că am certitudinea mântuirii.”
Părintele Teofil: „Dar de ce nu poți spune aceasta?”
Părintele Arsenie: „Dacă Dumnezeu îmi va îngădui, voi spune aceasta pe patul morții: Doamne, Îți mulțumesc pentru binecuvântarea de a muri ca monah. Continui să am gândul că faptele mele mă duc în iad. Dacă Dumnezeu vrea să mă mântuiască, poate să o facă. Dar nu pot ști cu siguranță că mă iartă.”
Părintele Teofil: „Dar eu sunt sigur că mă iartă.”
Părintele Arsenie: „Dar am totuși nădejde în Dumnezeu. El i-a spus chiar și Sfântului Siluan: ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui. Lumea nu știe încă cât de mult ne iubește Dumnezeu, cât de îndrăgostit cu pasiune este El de noi.”
Părintele Teofil: „Vedeți cât de frumos vorbiți?”
Părintele Arsenie: „Dar nu pot spune că sunt sigur. Doar catolicii spun că au certitudinea mântuirii.” E interesant că a zis „catolici”, nu „protestanți”. „Faptele noastre nu ne mântuiesc fără harul lui Dumnezeu, iar harul vine doar acolo unde este adevărata smerenie. Pot oare să spun că sunt smerit?”
Și aici se încheie acest scurt fragment din dialog. Găsesc întregul dialog cu adevărat fascinant, din multe motive.
Este un lucru cu care părinții, din câte am văzut, sunt cu toții de acord. Și anume că de ambele părți ale Judecății vor fi oameni care vor fi surprinși. Iar acest lucru este pe deplin în acord cu ceea ce învață Însuși Hristos. Hristos spune: „Nu tot cel ce Îmi zice «Doamne, Doamne» se va mântui.” Așadar, dacă este așa, dacă Îl numești pe Iisus „Domn”, ai putea crede că îți asiguri mântuirea, dar El spune: „Nu tot cel ce Îmi zice «Doamne, Doamne» va intra în Împărăție.” De asemenea, spune în acea mare pildă despre Judecată, dacă o putem numi pildă, dă acea explicație că Se va uita la cei osândiți și le va spune: „Când am fost flămând, nu M-ați hrănit. Când am fost însetat, nu Mi-ați dat să beau. Când am fost în temniță, nu M-ați cercetat. Când am fost gol, nu M-ați îmbrăcat.” Și ei vor zice: „Doamne, când Te-am văzut astfel?” Vor arăta o anumită nedumerire: „Când s-a întâmplat asta? Nici nu ne aducem aminte.”
Dar și cei mântuiți vor spune același lucru: „Când Te-am văzut gol și Te-am îmbrăcat? Când Ți-am dat să bei? Când Ți-am dat să mănânci? Când Te-am cercetat?” „Când ați făcut unuia dintre acești frați prea mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut.” Se pare că există așteptarea că vor fi surprize de ambele părți: unii care sunt siguri de mântuirea lor nu se vor mântui, iar unii care sunt mai degrabă convinși de osânda lor se vor mântui.
Oare această ambiguitate ne duce – și este o întrebare pe care o primesc de obicei – unii oameni spun: „Dacă nu ai certitudine, vei trăi toată viața într-o neliniște.” Nu, nu în sensul ortodox. Ca ortodocși, noi spunem că avem nădejde în Domnul, dar nu spunem că avem certitudine. În schimb, avem nădejde în Domnul. Și ceea ce facem este să căutăm să-L mulțumim pe Hristos în toate. Și, repet, să ne facem viața o scrisoare de dragoste și de mulțumire către El. Și știm că, așa cum se întâmplă și în alte relații, apar și poticneli pe cale, dar știm că, în cele din urmă, ceea ce contează este dăruirea noastră desăvârșită lui Hristos, asta este ceea ce contează. Și îmi pun nădejdea în aceasta. Cred că certitudinea ar fi primejdioasă.
Și de aceea, punând această întrebare, cine avea dreptate? Oare Părintele Teofil sau Părintele Arsenie era mai aproape de adevăr? Răspunsul este: da, depinde de perspectiva din care privești. Și cred că ei sunt de acord între ei mult mai mult decât sunt în dezacord. În cele din urmă, totul se reduce la aceasta: privește la pilda vameșului și a fariseului și vezi că fariseul zice: „Mulțumesc Ție, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați sau ca acest vameș.” Și continuă să enumere toate lucrurile pe care le face. Și el chiar face toate aceste lucruri. Dar ceea ce îi lipsește este cheia raiului. Și care este cheia raiului? Potrivit Părinților, și cred că potrivit și Scripturii, este smerenia. Smerenia este cheia raiului. Dacă vrei să știi cum arată gaura cheii care deschide poarta raiului, arată ca prăpastia smereniei. Iar dacă putem umple acea gaură a cheii cu smerenie, atunci cu adevărat putem deschide porțile raiului și să intrăm în el.
De aceea, teama mea este că, spunând că avem certitudinea mântuirii – eu am întâlnit oameni și poate și voi ați întâlnit astfel de oameni – care sunt foarte siguri de mântuirea lor. Și în loc să o primească cu smerenie de la Hristos, cu mulțumire, cu bucurie și cu smerenie, și cu un sentiment al nevredniciei înaintea ei, ei în schimb o folosesc ca să lovească pe alții cu ea. Și apare o mare trufie odată cu asta. Mă tem de astfel de cazuri. Și au o asemenea certitudine, adesea nu în faptele lor ca atare, ci în propria lor credință: „Eu am credința adevărată, eu am credința mântuitoare, eu voi merge în rai.” Și îți dau sentimentul că: „Nu-mi pasă ce se întâmplă cu tine. Dacă nu poți primi acest mesaj…”
Mai ales ortodocșii au fost acuzați de asta: „Voi, ortodocșii, nu înțelegeți Evanghelia, aveți o altă Evanghelie, propovăduiți un alt Hristos și, prin urmare…” Ei bine, chiar așa e. „Până nu primiți acest mesaj, respingeți adevărata Evanghelie.” Bineînțeles, asta este o mare prostie, pentru că acea „adevărată Evanghelie” nu a existat timp de 1500 de ani pentru creștini. Și cu cât te apropii mai mult, în istoria creștină, de vremea apostolilor, cu atât mai puțin găsești ceva asemănător. Privește la Părinții Apostolici, privește la epistolele Sf. Ignatie al Antiohiei și nu vei găsi nicăieri acest mesaj. Aceasta este pur și simplu realitatea istorică. Dar acesta este un subiect pentru un alt video.
Ideea principală aici este că ei se sprijină pe certitudinea unei teologii care, de fapt, nu a existat în cea mai mare parte a istoriei creștine. Așadar, atunci când acea certitudine vine împreună cu trufie, mândrie și egoism, nu știu dacă aceasta este o credință mântuitoare. Și mă tem cu adevărat, mă tem când mă gândesc cum ar putea sfârși toate astea.
Mai mult, privind la propria mea credință, care sper că se bazează pe ceva smerenie, trebuie să recunosc că credința mea este destul de slabă. Adevărul este că credința nu este o simplă chestiune de da sau nu. Scriptura nu o prezintă astfel. Credința se află pe un spectru larg. Iar ceea ce alcătuiește o credință mântuitoare este absolut definită prin pocăință adevărată, dragoste adevărată și smerenie adevărată. Și putem avea o pocăință falsă, o dragoste falsă și, cu siguranță, și o smerenie falsă. Așadar, ceea ce am eu este o credință imperfectă și frântă, care caută credința desăvârșită. Am o pocăință ipocrită și frântă, care caută pocăința curată. Am o dragoste pentru Hristos și pentru aproapele meu, adânc rănită și acoperită de o dragoste de doi bani pentru Hristos și ceilalți, dar care sper că va fi curățită și va deveni adevărată. Iar smerenia – de unde să începem cu ea? De unde să începem? Este atât de multă mândrie în fiecare dintre noi, și mai întâi de toate în mine.
De aceea este cu adevărat uimitor că Sfântul Pavel se numește pe sine „cel dintâi dintre păcătoși”. Dar, în mod evident, nu trăiește cu acea groază maniacă pentru mântuirea sa. În același timp, ar prefera să fie trimis în iad, dacă prin aceasta toți iudeii ar putea fi mântuiți în locul lui. Pentru el, singura preocupare este dragostea. Iar credința pe care o ține și o trăiește se întemeiază, din nou, pe cei trei stâlpi ai credinței adevărate: smerenie, dragoste și pocăință. Cred că acesta este lucrul spre care ne străduim și noi. Și cred că de aceea Scriptura este oarecum neclară în privința acestei întrebări. De aceea, și acești părinți ortodocși – și cred că amândoi sunt sfinți – sunt neclari și nu sunt pe deplin de acord în această privință. Cred că nu sunt complet de acord pentru că, în cele din urmă, este nevoie de multă trezvie pentru că trebuie să ne întemeiem întreaga viață în Hristos pe smerenie. Iar dacă ne lipsește smerenia, putem transforma darul mântuirii într-o osândă pentru noi înșine. Avem nevoie de acea smerenie.
Așadar, în final, poate fi creștinul ortodox sigur de mântuirea sa? Aș spune că răspunsul este neclar, și că, de fapt, am prefera să îmbrățișăm această neclaritate, în măsura în care ea ne ajută să trăim smerenia care deschide, în primul rând, poarta raiului. Dar noi nu suntem îngrijorați. Aceasta este marea diferență. Noi nu ne îngrijorăm pentru asta.
Pe noi ne preocupă să ne trezim zilnic și să spunem: cum să-L iubesc pe Hristos un pic mai mult astăzi? Cum să fac din ziua de astăzi un dar pentru Hristos, Domnul meu? Iar ceea ce vreau, în cele din urmă, este doar să-L mulțumesc, împlinind poruncile Lui. Iar dacă împlinesc voia Sa, atunci sunt mulțumit. Orice ar voi El să facă cu mine după aceea, cum spunea și Sf. Paisie, așa să fie, atâta timp cât împlinesc voia Lui. Asta este ceea ce vreau mai mult decât orice. Cred că asta e o cale mai sigură, mai liniștită și mai împlinită de a trăi. Cred că este o cale care, în cele din urmă, este lipsită de neliniște, pentru că nu ne gândim la noi înșine în primul rând, vrem doar să aducem un zâmbet pe fața lui Hristos. Și cred că este cea mai bună cale.
Așa că mă rog ca toate acestea să aibă sens pentru voi. Și mă rog să aducă puțină limpezire în această problemă pentru voi. Să trăim să vedem canonizarea acestor părinți: Arsenie Papacioc și Teofil Părăian. Dacă au găsit bunăvoință la Dumnezeu, cum sunt destul de sigur că au făcut-o, să se roage pentru noi, împreună cu Sfântul Paisie și cu Maica Domnului, desigur.
Și închei, ca întotdeauna, cu cuvintele marelui sfânt al României, Cuviosul Cleopa de la Sihăstria: „Mânca-v-ar Raiul!” Amin.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!







