
Novak Djokovic la Muntele Athos – VIDEO/FOTO
17 noiembrie 2026Lepădarea de lume este piatra de temelie a vieții duhovnicești, însă tocmai aici se ascunde și cea mai fină cursă: mândria. În acest material vă vorbesc despre felul în care lepădarea de lume se preface în slavă deșartă atunci când omul se laudă pe sineși, despre renunțarea la sine care ne scoate din jungla urbană a poftelor și despre treptele înfrânării, de la lucruri și de la oameni până la lepădarea de voia proprie. Vom vedea împreună de ce liniștea, ascultarea și iertarea sunt singurele care ne țin pe drumul drept.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Tehnologii. Focul grecesc.
Se spune că în trecut existau tehnologii care astăzi s-au pierdut și lucrul acesta este adevărat, într-o oarecare măsură. De exemplu, focul grecesc, este recunoscut ca fiind o astfel de tehnologie și este bine că s-a pierdut. Sunt și alte tehnologii, însă acum nu doresc să fac senzație pe tema acestora, ci să mă concentrez pe dorința de senzație care îl împinge pe om în aceste direcții și uită de duhovnicie, de scopul nostru care este unirea cu Dumnezeu Cel pur personal și iubitor. În clipa în care omul iese din distorsiune și se apropie de Dumnezeu Cel atotputernic, importanța tehnologiei se estompează pentru că omul reîncepe să cunoască gândurile celorlalți, să înțeleagă sensurile creației și să se desfăteze de bucuria harului iubitor care îi dă o mare mângâiere și siguranță că Tatăl Cel ceresc este cu el.
Este adevărat, însă, că pentru asta trebuie să ne lepădăm de lume și de egoismul din noi. Lucrul acesta este și mult mai ușor și mult mai greu decât cred unii în funcție de cât de mare e credința și renunțarea la sine. Este foarte dificil pentru noi cei căzuți să acceptăm că Dumnezeu este altcineva. Chiar dacă într-o discuție acceptăm că nu suntem noi Dumnezeu, în viața de zi cu zi, dacă nu suntem atenți, tindem să ne comportăm astfel – sau mai bine zis ca un dumnezeu distorsionat care nu se smerește și nu conduce prin dragoste, ci care se mândrește și încearcă să conducă prin tiranie. De fapt, asta este căderea lui Adam, tendința de a ne face voia noastră și nu voia lui Dumnezeu, de a ne substitui lui Dumnezeu, de a ne îndumnezei de unii singuri prin forțe proprii – lucru care, desigur, că este imposibil și duce la chin.
Dorința de senzație care ne împinge spre tehnologie este ea însăși o piedică în lepădarea de sine, iar despre cursele ei am stăruit în Pericolele tehnologiei, a jocurilor pe calculator.
Jungla urbană și lepădarea de sine
Asta se poate întâmpla chiar și foarte fin – de exemplu, sunt unii care fac asceză dacă sunt lăudați de alții sau chiar de sineși. Dacă ei se laudă pe sineși se duc pe direcția asta și celălalt nu-și dă seama că respectivul se distruge. De exemplu, este cineva care face mare asceză în lume când ceilalți îl apreciază, însă când vine la monahism atunci respectivul se dezumflă pentru că nu mai este adăpat de mlaștina slavei deșarte. Tot legat de asta, se întâmplă și faptul că în lume omul se luptă să supraviețuiască, însă atunci când omul scapă de tentaculele și lianele junglei urbane a lumii și ajunge la odihnă, el nu-i atent și, desfăcând șurubul, intră apa cea tulbure în corabie și omul se înneacă.
Mlaștina slavei deșarte are astăzi un izvor nou, ecranul, iar legătura dintre el și lepădarea de sine am limpezit-o în Internet, slavă deșartă, decolarea către Cer.
Ortodoxie și „pastile”.
E foarte trist să vedem că cineva se înneacă în port după ce a reușit să-și salveze corabia din largul mării învolburate. E trist să vedem că cele de pe urmă ale cuiva ajung să fie mai rele decât cele dintâi, când timpul ni s-a dat, de fapt, spre mântuire, spre ieșire din hăul în care ne-a aruncat căderea lui Adam. Să nu uităm că ortodoxia nu este magică. Trebuie fiecare dintre noi să urmeze această terapeutică, trebuie să-și ia „pastilele” care uneori sunt dulci, însă de multe ori sunt și amare pentru cei care s-au îndulcit cu iubirea de sine care duce la iubirea gândurilor și a voii proprii. De fapt, mântuirea este exact lepădarea de voia proprie egoistă care ne separă de ceilalți și de Dumnezeu și ne duce în singurătatea tristeții, care este pregustarea iadului.
Trebuie să înțelegem că, pentru a scăpa de întristare, trebuie să urâm lumea, lucru care pare și paradoxal. Nu zic să urâm oamenii, ci lumea, adică ghemul întunecat al poftelor și urilor distorsionate.
Cine vrea să înțeleagă de ce terapeutica ortodoxă nu lucrează magic, ci cere renunțarea la sine zi de zi, are un punct de plecare bun în Ortodoxia: definiție, analogii, erezii.
Lumea în limbajul Sf. Părinți și depărtarea de lume
Lumea, în limbajul Sf. Părinți, nu înseamnă persoanele sau creația lui Dumnezeu, pentru că pe acestea trebuie să le iubim, ci lumea înseamnă păcatul care a intrat ca un reumatism până în măduva oaselor. Este absolutizarea poftirii oamenilor și a lucrurilor ca unicele realități sau absolutizarea urii față de aceștia pe baza răului părut, exagerat sau uneori chiar real pe care credem că ni l-au pricinuit. În general, oamenii își dau seama că, dacă nu ne lepădăm de lume, nu scăpăm de întristare, însă dacă asta nu se face prin Hristos spre dragostea Lui atunci poate să ducă la rezultate nefaste – inclusiv la creșterea întristării pentru că nu mai suntem conectați la sursele de har, iar prin însingurare dispare iubirea și ne întristăm.
Trebuie totdeauna să avem conștiința că Dumnezeu este singura sursă de energie necreată, de har, însă fiecare dintre noi avem un diamant în inima noastră care, dacă este curățit de noroiul patimilor, primește lumina iubitoare a harului și o redirecționează foarte frumos în afară. Din cauza asta, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu și de oamenii care sunt mai aproape de Domnul decât noi, însă nu putem face asta dacă nu ne depărtăm de amalgamul de patimi numit lume. De asemenea, trebuie să acceptăm că depărtarea de lume implică depărtarea de plăceri și apropierea de asceză, adică postul de mâncare, de somn, de simțuri – lucru care implică și postul de ecrane.
Înțelesul pe care Sfinții Părinți îl dau lumii, și prin urmare depărtării de lume, se lămurește citind și pagina Sfinții Părinți de pe OrthodoxWiki.
Înfrânare de la voia proprie și lepădarea de sine
Dincolo de înfrânarea presupusă de post, trebuie să ne înfrânăm și de la voia proprie, inclusiv de la a răspunde înapoi în clipa în care suntem certați sau batjocoriți. Desigur că trebuie să primim fără supărare bârfirile sau neluările în seamă, disprețul și nedreptatea. Lepădarea de plăcere vine numai prin durere pentru că nimeni dintre noi nu este atât de perfect ca să se ferească de plăcerile păcătoase în totalitate și să se îndrepte cu de la sine putere numai spre plăcerea adevărată, dumnezeiască.
Postul este școala în care se învață lepădarea de voia proprie, iar despre cele trei trepte ale lui am scris pe îndelete în Postul total ortodox: trupesc, sufletesc și duhovnicesc.
Mamele? departe de tinerii căsătoriți
Desigur că aceste lepădări au trepte: întâi de toate trebuie să ne lepădăm de lipirea păcătoasă de toate lucrurile, după aceea de patima față de toți oamenii, până și de părinți, și, mai ales de noi înșine, prin lepădarea de voia proprie. Lepădarea totală de părinți, de rude și de prieteni este specifică monahismului, însă trebuie să existe atenția cuvenită și în lume când omul merge la casa sa, astfel încât să pună pe primul plan familia restrânsă(a lui) pentru că altfel o să aibă mari probleme. Sunt proverbiale cazurile în care tinerii căsătoriți permit mamelor să se amestece în treburile cuplului nou format și atunci se nasc tensiuni care sunt foarte periculoase, putând să ducă până la divorț. Dacă există vreo problemă în cuplu, atunci tinerii se vor sfătui cu duhovnicul comun sau, dacă acesta nu poate, cu nașii, care ar trebui să fie familia ortodoxă reușită care să ajute pe tineri să-și dezvolte familia.
Mamele sunt în mod natural părtinitoare și nu este bine să se amestece.
Desigur că ispitele pot să apară și cu pretexte mult mai logice atunci când un membru al familiei se află în nevoie de boală, împlinirea unui dorințe în viață sau de alt tip de nevoi și atunci în loc să fie păstrat echilibrul, cel care nu are credință în Dumnezeu, flexibilitatea smereniei și o dragoste corectă față de ruda aflată în nevoie, va fi obsedat de ajutorarea acesteia chinuindu-se și pe sine și pe alții. Trebuie totdeauna să vedem jertfa și lucrurile conexe ei în lumina iubirii lui Dumnezeu pentru că am întâlnit oameni care se distrugeau pe sineși gândindu-se că ajută pe alții și asta pentru că nu întrebau, nu se rugau și nu aveau luciditatea necesară, subjugați fiind de ceea ce considerau ei binele celorlalți.
Au fost mulți tineri care într-adevăr aveau dor de Dumnezeu și veneau la monahism, însă flacăra lor se stingea pentru că se gândeau des la părinții lor ce mai fac, să comunice cu ei, să-i ajute duhovnicește, să le dea sfaturi și altele asemenea și atunci se opreau din zbor, căzând iarăși la nivelul cenușiului lumesc.
Echilibrul dintre casa părintească și familia nou întemeiată cere și el o formă de lepădare de sine, temă pe care am așezat-o alături de părintele Pimen în Relațiile în familie: timp, atenție, dragoste, credință; și în lume, lepădarea de voia proprie este cea care ține casa în picioare.
Lepădarea de lume și liniștea
Desigur că, ultima lepădare este de slava deșartă care vine când suntem ascultători și înaintăm în perfecționarea personalității noastre. Să nu uităm că asta duce la nivele foarte înalte – vă amintesc de cunoașterea gândurilor, de a învia morții, de a face minuni, de a scoate pe demoni și altele asemenea. Acestea sunt apanajul monahismului, însă, totuși, este bine să știm că lepădarea de lume nu duce doar la aflarea unei liniști care ne curăță mintea după cum liniștirea apei dintr-un pahar curăță apa pentru că mâlul se lasă la fund. Perfecționarea personalității este ceva cu mult mai mult, dacă, desigur, omul se concentrează pe administrarea corectă și susținută a terapeuticii ortodoxe.
Tradiția isihastă este chiar școala liniștirii spre care duce lepădarea de lume, iar o introducere limpede găsiți în Isihasmul, Tradiția monastică a creștinismului ortodox, acolo unde se vede că liniștea nu se dobândește fără lepădarea de sine.
Menirea omului = desăvârșirea prin lepădarea de sine
De asemenea, trebuie să știm că menirea omului este desăvârșirea și nu doar o simplă stare de mai bine. Omul, când se apropie de desăvârșire, simte că se împlinește și că se ridică și dacă nu este atent să fie concentrat pe Hristos, începe să se mândrească. Diavolul, când vede că omul s-a curățit parțial și casa sufletului măturată și împodobită, ia alți 7 diavoli cu el, mai răi decât cei care au plecat și intră într-însa și se fac cele din urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.
Urcușul spre desăvârșire are trepte bine știute, iar locul pe care îl are lepădarea de sine în fiecare dintre ele l-am arătat în Stadiile vieții duhovnicești; despre patima care pândește tocmai la capătul lepădării de sine am vorbit separat în Mândria.
2 nu naște 3, ci 4 sau 7
Diavolul știe că din căderea unui om dăruit sau a unui om care este văzut ca superior are mult mai mult de câștigat decât din căderea unui om de rând și, din cauza asta, luptă mult mai mult pe cel dintâi. Îl luptă în interior să-l împingă în descurajare sau în mândrie. În descurajare, aducându-i o mulțime de gânduri că n-o să reușească, că are foarte multe de făcut și că trebuie să lase mângâierea care vine din viața duhovnicească, din canon(foarte periculos!) și din slujbe(foarte periculos!). Asta se vede de multe ori la preoți când doresc să facă multe și se încarcă cu o mulțime de griji, nerealizând că diavolul se ascunde în detalii și că gestionarea complexității problemelor crește exponențial, nu liniar. Adică o problemă poate să nască 2, însă 2 nu nasc 3 ci 4 iar 4 nu nasc 5 ci 8, 16, 32 și așa mai departe.
Trebuie să fim foarte atenți să ne concentrăm doar pe cele esențiale pentru mântuire și pe celelalte să le amânăm pentru că fiecare dintre noi suntem mult mai incapabili să gestionăm complexitatea decât ne place să credem.
De multe ori se întâmplă și reversul: cineva înaintează în materie, succesul pe care crede că îl are, îl depărtează și mai mult de Dumnezeu și atunci începe să se mândrească, să se auto-îndumnezeiască, își crează un idol în inima sa, perfect după chipul și asemănarea sa, și începe să se închine acestei părute perfecțiuni. Îl vezi că începe să-și facă voia, să își crească autoritatea și pe verticală, prin creșterea presiunilor asupra celor pe care îi are deja sub autoritatea sa și și pe orizontală, adică să încerce să-și expandeze autoritatea și asupra altora. Asta poate să fie frontal tiranic, prin forță sau poate să fie mai diplomatic, că vezi că se amestecă acolo unde nu e treaba lui și corectează pe alții fără să-l valideze Dumnezeu.
Felul în care vrăjmașul lucrează pe cel dăruit, împingându-l ba spre descurajare, ba spre mândrie, l-am desfășurat în Cum atacă diavolul, un ajutor real pentru cei care au pornit pe calea lepădării de sine; tot acolo se vede de ce renunțarea la sine cere măsură și puține griji.
Să învățăm cum să ne tăiem voia: lepădarea de voia proprie
Să vă dau un caz: eram paraclisier undeva și acolo rânduiala Sf. Liturghii era puțin diferită. La un moment dat vine un oaspete, un părinte de la un alt așezământ monahal și, în semn de considerație față de oaspetele respectiv, îl invit să facă paracliserie, mai ales că știam că avea această ascultare de mulți ani. Acesta, neștiind schimbarea de tipic de acolo, face după rânduiala athonită. Evident că l-am lăsat, din respect și față de el și față de tipiconul aghiorit. În această situație intervine un frate mult mai tânăr care nici măcar nu era monah sau paraclisier și îl corectează pe părintele care venise în vizită. Fratele tânăr nici măcar nu și-a dat seama de lipsa sa de respect, fiind obișnuit să își facă voia în multe lucruri pentru că obștea de acolo îi atribuia multe responsabilități.
Când i-am spus că nu a făcut bine, nu s-a întristat că și-a făcut voia și că a arătat lipsă de respect de oaspetele mult mai mare în monahism și în vârstă, ci doar a acceptat faptul că …tradiția athonită este alta.
Tăierea voii nu este umilire, ci modul firesc de a exista al ființelor, lucru pe care l-am arătat în Ascultarea: Modul de existență a ființelor, iar o privire teologică asupra ascultării ca lepădare de sine găsiți și în studiul Ascultarea de pe crestinortodox.ro.
Și totuși…„femeia să tacă în Biserică” (I Cor 14,34)
Un caz mai problematic este cel al femeilor care doresc să facă ordine în biserică, fără ca Dumnezeu să le valideze. Un tânăr metalist l-a găsit pe Hristos și inima sa a înflorit de iubirea Domnului. S-a dus la o biserică cu pletele în vânt și cu un tricou cu Nightwish pe care le avea și când a intrat înăuntru un grup de femei în vârstă s-au dat la el zicând „Nu ți-e rușine! Satană! Pleacă de aici! Așa se vine la biserică?” În clipa respectivă inima tânărului s-a făcut țăndări și s-a dus la barul unei rockoteci unde a băut până când s-a făcut pulbere și la sfârșit a și vomitat. Patronul a crezut că a avut o dramă în dragoste, lucru care era, în parte, adevărat, a dat ordin să spele pe jos, să-i dea un pahar din partea casei și l-a întrebat: „ortace, unde stai?”
La care el a răspuns, cu greutate, „acolo” adică nu departe de rockotecă. Atunci patronul a vorbi cu doi rockeri să-l ducă pe umeri până acasă. Când a văzut asta, metalhead-ul a zis: „Părinte, eu acum unde să mă duc? La biserică unde s-au purtat cu mine „așa” sau la rockotecă unde s-au purtat cu mine „așa”?”
Un alt caz mult mai problematic este cel al celor care ies de sub ascultarea Bisericii și se auto-hirotonesc pe sineși Papi judecând pe toți și pe toate. Desigur că, cineva poate să își spună o părere, însă nu asupra oamenilor ci asupra faptelor (iar asupra oamenilor doar o descirere). Însă trebuie făcută cu dragoste și având ca scop îmbunătățirea situației și nu scăderea dragostei în turma de Hristos iubitoare.
Cum se face o îndreptare fără să sfărâmăm inima celuilalt, și cum primim noi înșine mustrarea, am cercetat împreună cu domnul Radu Dobriceanu în Cum să accepți critica: zidire, smerenie și vindecare, o discuție de mare folos pentru lepădarea de sine și pentru lepădarea de voia proprie atunci când ne vine să îndreptăm pe alții.
Om – lume, adicții și despre iadul pe care ni-l generăm singuri
Vedeți că în loc să se desprindă de lume cu hotărâre, omul fără experiență se lasă prins din nou de tentaculele plăcerii pentru că nu suportă durerea despărțirii de adicția de care suferă, adicție care poate să se întindă de la ceva foarte carnal și până la forme de slavă deșartă și mândrie(consideră că el știe). Diavolii știu asta și atunci ne înfierbântă cu amintirile cele mai frumoase și nostalgice legate de cei de care ne-am despărțit, inclusiv de părinți. Atunci trebuie să ne înarmăm cu rugăciune și să ne ardem amintirea cu aducerea aminte de focul cel veșnic în care vom merge dacă vom rămâne împătimiți în clipa morții. Trebuie să avem zel și iubire după Dumnezeu, mai ales la început, pentru a înlocui iubirea de cele lumești și trecătoare cu iubirea de Dumnezeu cel adevărat și veșnic.
Să nu uităm că iadul este o stare pe care ne-o generăm noi înșine, un sevraj veșnic în care vom fi scufundați la maxim când nu vom mai avea plăcerile de care suntem atât de dependenți aici pe pământ. Neîmplinirea plafonării și regretul infinit relativ la ce am fi putut să fim și ce am ajuns prin dependența de patimi ne generează chinul veșnic.
Adicțiile sunt patimi în toată puterea cuvântului, iar anatomia lor, cu tot cu leacul renunțării la sine, se află în Patimile; fără lepădarea de sine, durerea despărțirii de ele pare de nesuportat.
Iubirea lui Hristos stinge iubirea de cele lumești
Dacă omul se concentrează pe Hristos atunci iubirea lui Hristos stinge iubirea de cele lumești și diavolul va lupta crunt pe cel care încearcă să scape din tirania lui. Am văzut părinți atât de duri, încât lipsa lor de iubire a constituit un factor ca tinerii să vină la monahism. Și când ei veneau la mănăstire să scape de tirania părinților, tații au venit după ei și plângeau că și-au pierdut copilul. Dacă, însă, tânărul era plecat în Franța sau în SUA și locuia sub cerul liber erau mândri de el și spuneau că s-a realizat pentru că a plecat în străinătate pentru că – vezi Doamne! – în România nimic nu merge. Asta e greșit, bineînțeles. Alt caz este cel al rasoforilor care dacă, – Doamne ferește! –, fac o greșeală, atunci toată presa scrie și toată lumea îi blamează. Însă dacă cineva din lume face aceeași greșeală atunci aceasta trece neobservată sau, – culmea! –, uneori este chiar lăudată.
Asta arată, desigur, dincolo de războiul diavolului, faptul că lumea consideră, implicit, chiar fără să vrea, Biserica mai presus decât ea, mai curată decât lumea, însă acest lucru poate fi greu de purtat și pentru mireni dar, mai ales, pentru cel care este ținta agresivității oamenilor. Tot legat de asta, dacă greșește cineva din Biserică, diavolul le dă gând oamenilor că toată Biserica este de vină, însă dacă greșește un român oarecare, omul care nu are mintea întunecată de demon nu zice că tot neamul românesc este greșit.
Puterea care stinge iubirea de cele lumești nu este a noastră, ci harul necreat, despre care am vorbit în Energiile necreate: harul lui Dumnezeu și scopul vieții, temeiul oricărei lepădări de sine și al oricărei depărtări de lume.
Ortodoxia, știința medicală corectă de vindecare a sufletului
Este adevărat că, în clipa în care omul știe în inima sa, chiar dacă nu recunoaște pe față, că ortodoxia este știința medicală corectă de vindecare a sufletului, acesta așteaptă ca medicii de suflet să fie mai vindecați. Însă nu trebuie să uităm că lucrurile nu sunt magice și fiecare dintre noi trebuie să urmeze această terapeutică, lucru care presupune timp și renunțare la sine. Dacă cineva nu își urmează rețeta de vindecare a personalității, acela nu se va face bine, însă asta nu invalidează ortodoxia. Ortodoxia este dovedită ca adevărată pe baza a foarte multe dovezi începând de la Domnul nostru Iisus Hristos care a înviat, depășind moartea după ce a fost omorât prin crucificare, adică cu cea mai grozavă moarte posibilă, și terminând cu pleiada de sfinți, de oameni vindecați care dovedesc prin exemplul lor personal, din toată istoria și până în zilele noastre, că această terapeutică ortodoxă într-adevăr aduce rezultatele scontate.
Că ortodoxia este cu adevărat o terapeutică, și nu o vorbă frumoasă, se vede din discuția purtată cu părintele Mihai Vișoiu în Ortodoxia și bolile psihice: dacă golim bisericile, umplem psihiatriile, acolo unde renunțarea la sine apare ca medicament, nu ca pedeapsă.
Liniștea hrănește sufletul și luminează mintea
Lepădarea de lume nu este ura față de oameni, ci iubirea de Dumnezeu. Liniștea hrănește sufletul și luminează mintea. Omul își obosește sufletul cu zgomotele, cu furajele informaționale, cu centrii de atenție care îl distorsionează de la drumul drept către perfecțiunea veșnică. Imaginați-vă o mașinuță care se îndreaptă pe această șosea în linie dreaptă. Totul pare ok, numai că, dacă apar pe margine mulți magneți care mai de care mai puternici, atunci mașina începe să derapeze haotic, să se abată de la drum, ba chiar să se lipească de acești magneți, pierzându-și libertatea.
Din cauza asta este foarte important să stăm departe de centrii care ne atrag atenția de la perfecțiunea lui Dumnezeu cel iubitor și ne distrug viața prin distrugerea capacității de iubire, lipsă de sens, distrugerea capacității de atenție și un comportament foarte haotic, ineficient care ne induce întunecarea minții. După cum un pahar cu apă de râu dacă este clătinat permanent va fi permanent tulburat și întunecat.
Centrii care ne fură atenția au astăzi un nume foarte concret, ecranul, iar despre tocirea sufletului prin stimuli am stat de vorbă cu domnul Virgiliu Gheorghe în Slăbiciunile tinerilor: dependența de ecrane, stimulii, anhedonia; fără postul de ecrane, lepădarea de sine rămâne fără roadă.
Extreme și distorsiuni în lepădarea de sine
Trebuie să avem forță duhovnicească pentru a ne liniști și această forță vine din rugăciune și credința că Dumnezeu ne va răsplăti și aici pe pământ și în veșnicie. Este nevoie de determinare în menținerea programului și ascultare, precum și în ieșirea din melasa lumii, chiar dacă la început pare greu și ne întrebăm dacă am făcut bine. Să nu uităm că diavolul va face tot posibilul să ne oprească din drum: sau prin renunțare sau prin mândrie. Totdeauna drumul natural, virtuos, duce prin echilibrul centrului. Extremele, distorsiunile sunt de la vrăjmaș, chiar dacă ne pare mai atrăgător să ne ducem acolo, dacă ne cațărăm pe piscuri. Să nu uităm că pe vârfurile stâncoase, materiale, este mult mai „frig” și pericolul căderii este mult mai mare. Trebuie să fim smeriți, astfel încât să ne ajute Dumnezeu să ajungem pe vârfurile spirituale.
Evident că pentru asta trebuie să nu ne credem gândurilor. Dacă un gând rău insistă nu înseamnă că devine bun. Din păcate, omul s-a obișnuit rău: s-a obișnuit să-și iubească gândurile mai mult decât își iubește mama copiii și asta este spre pierzarea lui. Pentru a se vindeca, omul trebuie să să se disocieze de gândurile sale, să accepte că e căzut, bolnav, de iad, însă să nu deznădăjduiască pentru că Dumnezeu Tatăl cel atotputernic și iubitor este cu el și îl ajută să-și vindece haosul din minte. Nu orice ne sună în cap este și bun și este de la Domnul. Să nu ne mai iubim atât pe noi înșine, pentru că toată istoria omenirii ne-a arătat consecințele total distructive ale iubirii de sine. Trebuie să iubim pe Dumnezeu.
Vedeți că Biserica nu are inchiziție pentru că știe că lucrurile nu se rezolvă astfel, ba din contră, se agravează pentru că nu forța altora îl curăță pe om de iubirea de sine, ci forța de sine și iubirea de alții. Este adevărat că, pentru a scăpa de mișcarea haotică provocată de patimile, de adicțiile noastre, trebuie să facem ascultare de un conducător duhovnicesc experimentat care să ne scoată din hățișul gândurilor și să ne stabilizeze pe razele luminii dumnezeiești.
Dacă omul nu renunță la sine, la optica sa, la modul său de gândire, atunci nimeni nu-l poate schimba. Diavolul și ceilalți nu pot iar Dumnezeu nu dorește să calce în picioare libertatea celuilalt. Desigur că, este nevoie de timp și liniște astfel încât să putem să urmărim mișcările minții și să ne-o aducem înapoi cu o mustrare atunci când o ia pe alături. Trebuie să ne vedem pe noi înșine cine suntem cu adevărat și nu cine credem că suntem. Asta o putem realiza numai comparându-ne cu arhetipul absolut al lui Hristos explicat prin sfatul și consensul oamenilor cu adevărat duhovnicești, a Sfinților în Sfânta Tradiție, adică prin Biserică. Dincolo de asta, trebuie să știm că e nevoie de constanță pentru că mulți au pornit, însă nu toți și-au păstrat zelul până la sfârșit și s-au oprit din drum.
Este foarte trist să vedem astfel de oameni care puteau să fie într-adevăr fericiți, însă pentru că nu s-au nevoit până la capăt, au decăzut uneori atât de mult încât erau mai rău ca la început. Lucrurile vin pe nesimțite pentru că diavolul îi aduce gândul omului să se abată puțin de la programul duhovnicesc, să se încarce cu griji, să vadă și aia și cealaltă, să călătorească și multe altele care să-l scoată din concentrarea bună pe veșinicia cerească în Hristos și să-l lipească pe om de pământ, de materie. Dumnezeu a făcut materia ca să fie folosită și persoanele ca să fie iubite. Noi, din păcate, dacă nu suntem atenți, iubim materia și ne folosim de persoane. Iubim materia, ca și expresie a iubirii de sine și ne folosim de persoane și din cauza asta trăim în distorsiune.
Singura pavăză împotriva extremelor este smerenia, cheia care deschide accesul la Dumnezeu, după cum am arătat în Smerenia, accesul, puterea, iar o sinteză patristică a virtuții fără de care nu este cu putință lepădarea de sine se află în articolul Smerenia.
Cunoștința vieții viitoare și depărtarea de lume
Adevărata cunoștință este cunoștința vieții viitoare în Hristos și pentru a cunoaște cele viitoare, trebuie să ne lepădăm de cele de acum, să nu le avem pe acestea în inima noastră, chiar dacă este posibil să interacționăm cu ele din cauza nevoilor. Să nu uităm că și aceste nevoi trebuie să le gestionăm tot în lumina veșniciei pentru că altfel le vom absolutiza și vom cădea iarăși de unde ne-am ridicat. Pentru că cele de aici sunt trecătoare este imperios necesar să le avem ca și cum nu le-am avea. Averea pe care o avem să fie ca și cum n-am avea-o. Se spune că chiar de ar curge aurul, nu-ți lipi inima de el. De asemenea, cei care plâng să fie ca și cum nu ar plânge, și cei care se bucură ca și cum nu s-ar bucura.
Desigur că trebuie să plângem cu cei ce plâng și să ne bucurăm cu cei care se bucură în mod real, însă este esențial să fim echilibrați cu mintea concentrată pe decolarea veșnică spre unirea cu Hristos.
Absolutizarea plânsului sau a bucuriei pământene sunt distructive pentru că ne distrag de la scopul nostru veșnic și ne împotmolesc în hățișurile de pe margini. Totdeauna să avem în minte ținta noastră care este victoria prin unirea cu Hristos și să nu uităm că meciul se joacă până la fluierul final iar arbitrul de centru este Însuși Hristos. Deci meciul este aranjat de partea noastră, însă trebuie și noi să facem cele ale noastre, să nu deznădăjduim, să nu ne oprim din joc. Din cauza asta, trebuie în continuu să ne tăiem împrejur inima de dorințe pământești, trupești și trecătoare și să ne botezăm în continuu mintea cu lacrimile tânjirii după perfecțiunea iubitoare a lui Dumnezeu.
Măsura tuturor lucrurilor de aici rămâne veșnicia, iar despre pregătirea pentru ea prin milostivire, care este chiar depărtarea de lume lucrată cu fapta, am vorbit în Judecata de Apoi: dreptatea lui Dumnezeu și mila care mântuiește.
Eliberarea prizonierului și renunțarea la sine
Desigur că pentru a ajunge la această stare cerească trebuie să-i iertăm pe toți astfel încât să putem să ne desprindem. Să nu uităm că iertarea este eliberarea prizonierului și prizonierul suntem noi. Este total greșit să credem că iertarea o facem întâi de toate pentru celălalt. Este total greșit să zicem că „nu-l iert pentru că nu e vrednic de iertarea mea!”. Iertăm, întâi de toate, în folosul nostru, ca să ne eliberăm de șarpele otrăvitor al ținerii de minte a răului, de viermele neadormit care nu ne lasă să ne eliberăm și să avansăm.
Să nu uităm că noi am fost creați pentru Împărăția Cerurilor care este o realitate mult mai intensă și mai frumoasă decât întunericul și umbra morții în care ne aflăm acum. Toată lumea simte că nu e bine pe pământ, chiar și cei care nu o recunosc cu voce tare, însă mulți nu doresc să recunoască faptul că problema e în noi, socotind că este în ceilalți, în sistem, în conjuncturi sau în altele asemenea. Trebuie, însă, să ne concentrăm pe înduhovnicirea persoanei noastre pentru că numai așa ne vom apropia de Dumnezeu care ne va împlini cu dulceața iubirii Sale, cu forța energiei Sale necreate. Și doar atunci vom simți că am biruit toate și că am depășit toate în îmbrățișarea veșnică a Sfintei Treimi.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!
Pentru rugăciunile sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Viermele neadormit al ținerii de minte a răului este dușmanul de căpătâi al renunțării la sine, iar despre vindecarea lui am stăruit în Ținerea de minte a răului.
Întrebări frecvente
Lepădarea de sine înseamnă să nu ne mai punem pe noi în centru, ci pe Dumnezeu. Ea trece prin lepădarea de voia proprie, prin înfrânare și prin ascultare, iar rodul ei este libertatea de sub tirania gândurilor și a patimilor.
Diavolul nu ne oprește doar prin descurajare, ci și prin mândrie. Am văzut oameni care făcuseră lepădarea de lume, dar s-au înecat în port pentru că au început să se laude pe sineși, iar cele de pe urmă ale lor au ajuns mai rele decât cele dintâi.
Lumea nu înseamnă persoanele sau creația lui Dumnezeu, pe care trebuie să le iubim, ci păcatul intrat ca un reumatism până în măduva oaselor. De aceea depărtarea de lume nu este ură față de oameni, ci iubire de Dumnezeu.
Întâi ne lepădăm de lipirea păcătoasă de lucruri, apoi de patima față de oameni, până și față de părinți, iar mai apoi de noi înșine, prin lepădarea de voia proprie. Ultima treaptă este lepădarea de slava deșartă, care vine tocmai atunci când înaintăm.
Nu este bine, pentru că mamele sunt în mod natural părtinitoare. Tinerii trebuie să pună pe primul plan familia lor, iar aceasta este tot o formă de lepădare de sine. Dacă apare o problemă, se sfătuiesc cu duhovnicul comun sau cu nașii.
Pentru că iertarea este eliberarea prizonierului, iar prizonierul suntem noi. Fără ea nu se poate face renunțarea la sine, pentru că ținerea de minte a răului ne leagă de lume și ne oprește din urcuș.
Liniștea hrănește sufletul și luminează mintea, așa cum mâlul se lasă la fund într-un pahar nemișcat. Fără liniște și fără postul de ecrane, lepădarea de sine rămâne doar o intenție, pentru că mintea este trasă în toate părțile de centrii care ne fură atenția.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!







