Părintele Teologos: Despre Curaj, Lupta cu Gândurile și Părțile Sufletului

Despre lupta cu gândurile, care sunt părțile sufletului și cum să le folosim pentru a câștiga și a ne păstra curajul – toate aceste lucruri esențiale pentru mântuirea noastră și de bază în ortodoxie le veți afla în convorbirea înregistrată de mai jos. Toate acestea ilustrate cu secvențe grăitoare din Sfântul Munte.

Vă rugăm să ascultăm cu atenție despre curaj, lupta cu gândurile și părțile sufletului căci mesajul este concentrat.

Vizionare plăcută! (după video aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Ați spus că vom vorbi despre curaj și gânduri. Lupta cu gândurile. Trebuie să știți, înainte de toate, că curajul este forța motrice care împinge pe om înainte. Și, din cauza asta, diavolul totdeauna trage două gloanțe. Asasinii profesionali trag două gloanțe ca să fie siguri și așa și diavolul trage două gloanțe: primul gând este ca să te facă să păcătuiești și al doilea gând este ca să te facă să-ți pierzi curajul. Pentru că diavolul știe că dacă te face să păcătuiești a câștigat o bătălie, dacă te face să-ți pierzi curajul a câștigat războiul. Deci, este foarte, foarte important să nu ne pierdem curajul.

Acuma, dacă spui unui om: „să nu-ți pierzi curajul!” sau „să nu-ți fie frică!”, nu prea are mare valoare. Sigur, trebuie să spui de ce să nu-și piardă curajul și de ce să nu-i fie frică.

Ce este curajul?

Curajul este folosirea corectă a părții mânietoare a sufletului. Sufletul are mai multe părți, puteri, aspecte – depinde ce limbaj folosim. În limbaj teologic se numesc aspecte sau puteri. În greacă δυνάμεις – dynamis, înseamnă putere. Acuma, de ce trebuie să avem curaj? Pentru că Dumnezeu este puternic, Atotputernic și nu este neutru. Asta este capital: Dumnezeu nu este neutru! Noi spunem că este neutru – da, și nu prea! Cum spune Sfântul Isaac Sirul : „cum puteți voi să-L numiți pe Dumnezeu drept, când El a murit pentru noi, păcătoși fiind”. Unde e dreptatea aici? Nu e dreptate. Și, din cauza asta, asta ne dă un foarte mare curaj, pentru că este Tatăl nostru.

Au venit Apostolii la Mântuitorul ca niște copii la Tatăl lor: „Doamne, uite, ucenicii lui Ioan se roagă, fariseii se roagă, învață-ne și pe noi să ne rugăm”. Și primul lucru care le-a spus Mântuitoru a fost „Tatăl nostru”. Deci, noi nu avem o relație juridică cu Dumnezeu, avem o relație paternă – o relațiie fiiască din punctul nostru de vedere, și din punctul Lui de vedere o relație paternă.

Și, deci, pe Dumnezeu nu-L interesează atât păcatul, nu este vorba de un Dumnezeu justițiar de genul lui Allah sau ca în alte denominațiuni creștine în care există această latură juridică foarte accentuată. Nu e vorba de așa ceva! Pe Dumnezeu Îl interesează părăsirea păcatului, adică îmbunătățirea noastră, asta Îl interesează pe Dumnezeu.

Cum începe evanghelia?

Cum începe Evanghelia, Părinte? … Avem, într-adevăr, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan. Adică este o singură Evanghelie dar filtrată prin caracterul, și prin cunoștințele, și după harismele fiecăruia dintre Evangheliști. Și a fost scrisă așa, în patru fațete. Ei, Sf. Ap. și Ev. Ioan spune așa: „La început era Cuvântul..”. Matei spune: „cartea facerii lui Iisus Hristos”. La Luca se povestește despre Sf. Ioan Botezătorul, nașterea Sf. Ioan Botezatorul sau mai bine zis zămislirea Sf. Ioan Botezătorul cu episodul din templu. Dar, la Marcu : „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos”.

Deci, începutul Evangheliei este la Marcu! Și, care este începutul Evangheliei? Fosta cuvântul lui Dumnezeu către Sf. Ioan Botezătorul în pustie, zicând: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Deci, începutul Evangheliei – Evanghelie în limba greacă înseamnă Veste Bună – la începutul veștii bune, la începutul mântuirii noastre este pocăința. Adică este schimbarea căii, readucerea minții de acolo de unde s-a răspândit, readucerea minții în locașul ei, în baza ei, și deci recăpătarea curajului.

Deci pe Dumnezeu nu-L interesează păcatul, cum spuneam, îl interesează pocăința, adică îndreptarea noastră, corectarea noastră. Vedeți că bagă la închisoare pe Sf. Ioan Botezătorul și după aia vine Mântuitorul și începe propovăduirea. Și cum începe propovăduirea Mântuitorul? Exact cu aceleași cuvinte: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”.

Relația cu Dumnezeu dă curaj

Deci, relația cu Dumnezeu este o relație care dă foarte mult curaj, care este o relație paternă, de iubire și nu este o relație justițiară, bazată pe legi. Este capital! Și vedeți, când vine cineva cu legea, Mântuitorul efectiv îl dispare, adică îl nimicește. Și asta unde se vede?

Se vede în acel episod în care a venit „un comitet de acțiune” de farisei cu o femeie prinsă în adulter. Și au venit ei așa: „Doamne, am prins-o în adulter, și Legea spune să o batem cu pietre. Tu ce zici?”. Și atunci Mântuitorul scria ceva pe nisip. Mare atenție: Mântuitorul nu a lăsat nimic scris. Singura dată când Mântuitorul a scris ceva a fost atuncea, pe nisip. Scria deci pe nisip, după care Mântuitorul își ridică privirea către ei și spune: „cel care este fără de păcat să arunce primul cu piatra asupra ei”. După care iarăși se apleacă și scrie în nisip. Știți ce scria? Le scria păcatele. Exact!

Adică dacă vreți să discutăm în termeni legali, hai să discutăm. Își știau fiecare păcatele și, bineînțeles, când le-au văzut, au dispărut, și a rămas doar El singur, care este fără de păcat, cu femeia respectivă. Și-i spune Mântuitorul: „femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. Și ea spune: „nimeni, Doamne!”. Și atuncea spune Mântuitorul : „nu te osândesc nici Eu”, adică: „Eu am puterea asta, Eu am dreptul ăsta, dar nu o să intru, nu o să cad pe planul legalist”.

Dumnezeu nu este drep, este Atotiubitor

– Si iarăși, ați demonstrat că Dumnezeu nu este drept, este Atotiubitor.

– Da, este Atotiubitor Tată, și asta este un generator absolut de curaj. Dacă o să luați toată Scriptura, tot Noul Testament, nu o să vedeți că scrie undeva să aveți curaj, să aveți curaj… Nu! Ci dă aceste dovezi ale faptului de ce trebuie să avem curaj. Înțelegeți? Asta este foarte, foarte important! Și, deci, în clipa în care nu avem curaj, este o dovadă a faptului că nu știm adevărul, că nu cunoaștem realitatea, adică ne îneacă gândurile. Acolo este marea problemă!

Energiile raționale ale sufletului

Trebuie să știți că sufletul uman are două energii raționale: energia logică și energia noetică – așa se numește. Sunt mai multe părți raționale ale sufletului, dintre care discutăm acuma despre logică și minte.

Logica acționează în pași și este o parte a sufletului care este despărțitoare. Ca de exp: “am hainele murdare, deci mă duc cu ele la mașina de spălat, și pun săpun, și pun balsam, și pun programul, și apăs pe buton, și vin peste o oră să le iau“. Asta este logica, și acționează în pași, și este despărțitoare, și este adaptată pentru cotidian, pentru materie.

Mintea nu acționează în pași, mintea este ochiul sufletului, se definește ca atenția ultimă, cea mai fină atenție, focusul uman  – acolo unde omul este concentrat – ochiul sufletului. Dacă această oglindă parabolică, dacă acest ochi al sufletului preacurat este îndreptat către Legea lui Dumnezeu, în clipa respectivă mintea începe să simtă corect, mintea începe să simtă cum trebuie, și acesta este bunul simț. În clipa în care mintea se îndreaptă spre materie, asta este căderea omului.

Mintea: ochiul sufletului

Acest ochi al sufletului care luminează toată existența omului, în loc să fie îndreptat către Dumnezeu Cel unificator și către cele cerești care sunt unificatoare, în clipa respectivă mintea se sparge și se întunecă. Pentru că mintea, în excelență, ca și chip al lui Dumnezeu în om, devine materială, se înmaterializează oarecum. „A, ce sunt cu cănile asta aicea? De unde sunt? Cine le-a pus? Sunt din metal, poate că ar fi mai bine să fie din porțelan…”. Înțelegeți? Mi-am îndreptat mintea în cănile astea, „mi-am ieșit din minți”. În clipa respectivă pierd contactul cu Dumnezeu și deci pierd contactul cu simțământul patern al lui Dumnezeu, pierd contactul cu acea boare, cu acel vânticel, de care vorbește și Sf. Profet Ilie, al iubirii lui Dumnezeu.

Dacă eu am mintea îndreptată către Dumnezeu și nu-mi ies din minți înspre cănile asta – da, cănile sunt folositoare ca să beau apa – eu simt în lăuntrul meu o mare, mare bucurie, că-L simt pe Dumnezeu ca Tată, ca pe Tatăl meu Cel din ceruri, și atuncea am un foarte mare curaj.

Lupta cu gândurile

Problema cea mare este cu gândurile, cum spuneam, pentru că noi avem foarte mulți centri de atenție și centrele astea de atenție generează gânduri. Gândurile sunt mișcările minții, mișcările acestui ochi al sufletului : „cine a pus cănile astea aicea? De ce sunt acolo?…” Înțelegeți? Mintea începe să se miște, adică să se tulbure. Ca și cum avem un pahar cu apă și la fund este o murdărie, neputința umană, și în clipa în care miști acest pahar murdăria începe să iasă, și apa începe să se tulbure, și ochiul sufletului începe să se tulbure. Pentru că ochiul sufletului nu este făcut să se ocupe de cănile astea, ci este făcut să se ocupe de cele dumnezeiești. Întelegeți?

Deci, din cauza asta nu trebuie să dăm atenție materiei, nu trebuie să ieșim din noi înșine în afară, nu trebuie să ne ieșim din minți. Trebuie „să ne băgăm mințile în cap”. Deci omul trebuie să se reunească cu Dumnezeu, și după aceea se va reuni și în sineși, în părțile sufletului, cele șase părți ale sufletului, și după aceea se va reuni și cu ceilalți prin Dumnezeu.

Sursele de gând în lupta cu gândurile

Acuma, în cazul gândurilor, avem trei surse de gânduri, adică mintea poate să fie mișcată de către Dumnezeu și îngerii Lui sfinți; poate fi mișcată de îngerii malefici, de diavoli; și poate să fie mișcată de însăși mintea. Bineînțeles mintea poate să producă gânduri, să se miște de la sine. Asta se întâmplă în cuget. Cugetul este atelierul de gânduri. Este o altă parte rațională a sufletului.

Oamenii sunt foarte diferiți. Unii pot să aibe cugete foarte puternice, adică să aibe foarte multe gânduri, și alții pot să gândească foarte puțin, dar nu neapărat în sens de prost, ci că contemplă. Și de aici se vede că cugetul este o altă parte rațională a sufletului, dincolo de logică și minte. Și, deci, în cazul de față, trebuie să avem foarte mare grijă de unde ne vin gândurile.

Calitatea gândurilor în funcție de sursă

Gândurile de la Dumnezeu sunt întotdeauna bune, gândurile de la diavol sunt întotdeauna rele, și gândurile de la mintea noastră sunt sau bune sau rele, în funcție de starea de iluminare a minții, deci în funcție de unde este îndreptată mintea. Pentru că dacă mintea ne este îndreptată către Dumnezeu, atuncea mintea are propietatea de a se lumina. Se spune că „dacă ochiul sufletului este curat și cele din lăuntrul ale lui vor fi curate, iar dacă ochiul este întunecat…”( “Luminatorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tau va fi întunecat. Daci dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult?” (Matei 6, 22-23) ) La aceasta se referă. Asta este mintea, nous în Patristică. Nous se mai traduce cu intelect. Dar, hai să-i spunem minte.

Cum deosebim gândurile?

Acuma, despre deosebirea gândurilor, întâi de toate avem nevoie de atenție. Deci iarăși ne întoarcem la a ne băga mințile în cap. Adică nu mă interesează ce sunt cu cănile astea aici pe masă, pentru că nu mă ajută la mântuire treaba asta. Întelegeți? Trebuie să ne tragem mintea din simțuri, pentru că dacă mintea se retrage din simțuri, atunci mintea se hrănește cu hrana îngerilor. Dacă mintea intră în simțuri, mintea este trasă de simțuri, atuncea mintea se va hrăni cu hrana dobitoacelor.

Diferența între om și dobitoc

Pentru că asta este diferența între om și dobitoc: dobitocul are un intelect supus simțurilor. La motanul ăsta îi dai o bucată de pește și se duce (să-l mănânce) și nu se întreabă. Sau maimuța are banana și s-o terminat. Pe când omul se gândește: e bine să mănânc asta sau nu e bine să mănânc asta? Sau când aud ceva: e bine să cred treaba asta, sau nu e bine să cred treaba asta? Sau, când văd pe cineva, nu trebuie să cred că asta este rău, pe baza a ceea ce-mi spun mine simțurile, sau să zic că femeia asta se potrivește cu mine numai după cum arată – știți foarte bine la ce mă refer. Deci, omul trebuie să-și tragă totdeauna mintea din simțuri astfel încât să aibe întotdeauna atenția, sau trezvia cum spun Sfinții Părinți, pentru deosebirea gândurilor.

Lupta cu gândurile: modalitate practică

– Și, când simțurile astea paralizează, încât nu te poți controla, deși ești conștient că intri într-o anume stare, adică că urmează să faci un lucru care nu e bine, iar mintea realizează asta, ce facem?

– Ce faci? Poți să-ți folosești curajul. De fapt poți să-ți folosești toate părțile sufletului. De exemplu, logica, care spune: „măi, nu-i bine să faci treaba asta” și mintea vede că nu-i bine treaba asta. Și asta o să pună la o parte cugetul, atelierul de gânduri, deci n-o să creadă în ce-i spune gândul, o să folosească cugetarea, care este cea de-a patra parte rațională a sufletului. Cugetarea definește, descrie starea atelierului de gânduri. Starea cugetului poate să fie înaltă, sau poate să fie smerită, să ai o cugetare smerită. Deci, eu pot să produc foarte multe gânduri și, la un moment dat, pot să produc și un gând smerit: „măi, nu sunt bun la muzică!”. Asta nu înseamnă că am și un cuget smerit.

Cugetul smerit arată starea constantă a trenului de gânduri. Uneori poate să mă înșele diavolul, că pot să am un gând înalt, dar eu, cu harul lui Dumnezeu, pot să am un cuget smerit. Părintele Dionisie de la Colciu vorbea tot timpul despre smerita cugetare, adică să ai o stare în care să cugeți întotdeauna smerit, adică totdeauna să ai această simțire a nimicniciei tale.

Revenind, deci, în clipa în care avem un astfel de atac și ne dăm seama de distorsiunea care ne paște, deci mintea vede treaba asta, logica vede treaba asta, punem cugetul să nu se ocupe de așa ceva, să nu credem în ceea ce se produce acolo, și să smerim starea cugetului, adică: „mai, uite ce prost ești!”. Trebuie să spui asta către tine, ca să te smerești în mod practic.

Cum folosim părțile iraționale în lupta cu gândurile

Și după care intervi cu cele două părți iraționale ale sufletului, care sunt partea mânietoare, de care am vorbit până acum, și partea doritoare. Cu partea mânietoare îți folosești curajul și, într-adevăr, te poți dosădi pe tine, te poți osândi pe tine, să spui: „măi, ticăloase, cum poți să faci asta, ce creștin ești tu?”. Trebuie să mustri. Și, după care, tot cu curajul te îndrepți către Dumnezeu, către Maica Domnului: „Doamne, nu mă lăsa pe mine, ajută-mă pe mine, eu sunt fiul Tău, știi că sunt ticălos!”. Și aici vine și partea doritoare, și dorești, cum îi spune și numele: „Doamne, ajută-mă, că eu pe Tine te doresc. Ajută-mă că vreau binele, vreau bucuria, vreau pacea, vreau răbdarea, vreau toate celelalte”.

Folosirea părților sufletului în lupta cu gândurile

Deci cu toate părțile sufletului – să le recapitulăm puțin: logica, mintea, cugetul, cugetarea, care astea patru sunt raționale, și cu celelalte iraționale, partea doritoare și partea mânietoare; pofta și mânia se numesc la Sfinții Părinti, dar evit termenul de mânie pentru că se înțelege folosirea greșită a părții mânietoare – deci toate cele șase părți ale sufletului le folosesc astfel încât să nu fac treaba asta. Și, dincolo de astea le folosesc și în mod practic, după cum am spus, pe plan noetic, adică cu rugăciunea și cu osândirea de sine, cu realizara faptului că atuncea fac ceva greșit. Dacă este vorba de ceva practic, fugim, fugim, fugim de centrul de atracție, de cauza de păcat. Pentru că e o forță de atracție către păcat.

Păcatul ca forță de atracție

Am discutat data trecută că păcatul seamănă foarte bine cu o forță de atracție. Formula forței de atracție este: F= k (m₁ x m₂)/d². Deci depinde de pătratul distanței. E formulă de fizică. Newton a scos-o, n-am scos-o eu. Și este chip pentru cele duhovnicești. Deci, dacă eu mă depărtez de centrul căderii, de centrul de atracție, asta o să scadă la pătrat. Mă depărtez la jumătate, o să scadă de patru ori.

-Dacă nu ești tu însuți cauza?

– Totdeauna trebuie să știi că este vorba de optica ta. De obicei este o cauză din afară…

– De multe ori eu așa am înțeles: că de multe ori încerci să faci ceva rațional bine, dar că în sinea ta îți dai seama că nu este. Ei, și atuncea te îndepărtezi. Dar pentru că e conveniența, pentru că este o explicație logică, îți dai seama că nu e ceva bine.

– Da, și atuncea te depărtezi, adică nu guști din gândul respectiv. Trebuie să omori răul din tine, să omori omul cel vechi de care vorbește Sf. Ap. Pavel. Bineînțeles că e vorba de tine însuți, pentru că și când am o cauză externă, văd o femeie frumoasă, sau mâncare, sau bani…

– Sau faptul că eu vreau să fiu generos…

– Da…

– Nu că sunt, ci pentru că vreau să fiu și îl ajut pentru că vreau să simt asta.

– Bun, și aici se amestecă mândria. Ei, în clipa respectivă te îndepărtezi de mândrie, adică nu asculți gândul respectiv, nu discuți cu gândul respectiv, nu bagi în seamă gândul respectiv.

Un caz concret

– Am pățit-o și eu. M-a lovit o avocată din spate cu mașina rău, s-a făcut mașina praf, zob, că a intrat tare și am ajuns la poliție. Cât a stat acolo tot o tremurat, era 11-12 noaptea, și mi-a zis: „du-mă acasă, nu am cum să ajung, nu mai pot”. Avea vreo 30 de ani. Mi-am dat seama ce înseamnă să o duc acasă. Crede-mă că mi-a venit să o duc acasă de zece ori. Am scăpat până la urmă. Crede-mă, nu era nimic rău… dar nu despre asta e vorba, e vorba dacă vrei să fi generos. Adică vrei să ajuți pe cineva și ști că nu e foarte în regulă, adică ceea ce faci tu și ceea ce simți tu e o conveniență pentru că vrei să fi așa, pentru că asta e imaginea ta socială. Eu așa am perceput mai degrabă.

– Dar dincolo de asta, și în cazul respectiv, trebuie să vezi de unde provine această strângere de inimă. Când vorbim de strângere de inimă nu ne referim la inima de carne ci la centrul existenițial al omului. Și vezi de unde vine treaba asta și aici, dincolo de rugăciune, trebuie folosită și întrebarea, și întrebăm pe un duhovnic, pe un Avva. Și atunci o să găsim de ce apare problema asta și dacă vom găsi vom acționa cu toate aceste părți ale sufletului astfel încât să gestionăm și să ne depărtăm, adică să nu vorbim cu gândurile… asta-i lupta cu gândurile.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!