Curaj: Cum să nu înnebunim – părintele Teologos

Cum să nu înnebunim și să avem curaj – iată o problemă stringentă a zilelor noastre. Avem nevoie de curaj pentru a ne continua drumul către mântuire și avem nevoie de cunoștință pentru a evita capcana deznădejdii. Vizionați o expunere a frumuseților raiului – a ceea ce ne așteaptă – precum și o descriere a harismelor clarvederii, înaintevederii și proorociei.

Vizionare plăcută! (transcriptul și podcastul este după clip)

Powered by RedCircle

Cum să nu înnebunim și să avem curaj

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne,Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin!

Sunt mai bine acum, chiar foarte bine. Însă totuși o să fac această filmare înăuntru. De ce? Pentru că afară este vremea foarte frumoasă, dar este un vânt foarte puternic și nu știu cum o să se înregistreze cu acest vânt. Îmi place foarte mult, dar nu cred că o să se audă bine și din cauza asta, filmăm înăuntru, filmăm în biserică, dar are grijă Bunul Dumnezeu, slavă lui Dumnezeu!

Încrederea în pronia lui Dumnezeu

Și chiar despre asta doresc să vorbesc acum: despre încrederea în pronia lui Dumnezeu și, mai ales, despre modalități de a nu înnebuni pentru că la ora asta, foarte mulți oameni, din păcate, fac cu nervii. Bine, acum avem pandemia asta, dar înainte de pandemie, pentru prima dată în istoria omenirii, bolile principale ale civilizației noastre erau bolile de nervi.

Nu e prima dată în istorie. Existau marile pandemii, că tot vorbim de subiectul ăsta – de ciumă, de lepră, de gripă spaniolă ș.a.m.d. Aici nu s-a pus problema să existe la scară planetară boli de nervi, dar, datorită faptului astăzi oamenii sunt depărtați de Dumnezeu, este pentru prima dată în istorie, înainte de apariția acestui virus, principalele boli ale civilizației noastre, moderne, erau bolile de nervi.

Deci oamenii înnebuneau la propriu.

De ce?

Pentru că erau departe de Dumnezeu. Trebuie să știți că, în clipa în care omul se depărtează de Dumnezeu, cum spune la Psalmi, înnebunește. „Zis-a cel nebun întru inima sa, nu este Dumnezeu”.

Lipsa de curaj, de nădejde și de credință în Dumnezeu

Deci Dumnezeu nu este o idee care este bună din punct de vedere social, „bună” să zic așa între ghilimele. Dumnezeu este singura soluție a omului de a nu înnebuni. Înțelegeți?

Pentru că, dacă omul nu are nădejde, nu are credință în Ființa Atotputernică, care ea există și dacă este ființă, Dumnezeu este și personal adică este eficace, este activ în cotidian.

Dacă omul nu are această încredere în Dumnezeu, în această Ființă Atotputernică, care poate să îl ajute în viața de zi cu zi, înnebunește.

Omul înnebunește mai ales datorită faptului că omul nu poate fără să aibă un dumnezeu. Problema cea mare este faptul că, dacă omul nu crede în adevăratul Dumnezeu, sigur crede în alt dumnezeu. Trebuie să știți că atei nu există. Ateii nu există. Însă cea mai mare problemă cu ateii este faptul că își au pe Dumnezeu pe ei înșiși. Deci omul totdeauna absolutizează ceva, totdeauna are ceva sau pe cineva pe post de Dumnezeu.

Umanismul

Din păcate, cum spuneam, de cele mai multe ori, acest dumnezeu al său este el însuși și nu Sfânta Treime, nu comuniunea interpersonală pură, nu iubirea desăvârșită. În clipa în care omul absolutizează ceva sau pe cineva și înaintează în viață și se întărește în această poziție a idolatrizării cuiva, inclusiv a lui însuși, în clipa în care pierde acest dumnezeu, acest idol, de fapt și vede că acest idol nu poate să-l mântuie și vede că acest idol se depărtează de el, mai ales dacă nu întrezărește nicio posibilitate de a-și recăpăta idolul înapoi, de a-și recăpăta pseudo-dumnezeul înapoi, omul înnebunește pentru că nu mai are curaj să lupte.

Absolutizarea și idolii – pericole duhovnicești

Cea mai bună metodă de a înnebuni cineva este să absolutizeze ceva, un lucru, o poziție socială, o avere, o persoană – o femeie, de exemplu, pentru bărbat sau un bărbat pentru o femeie și vede că acest idol se depărtează de la sine și omul nu mai poate să-l obțină, omul trăiește iadul. Adică se deznădăjduiește și începe să facă cu nervii. Nu mai are curaj. E distrus.

Pentru iadul este asta: dorința absolută care nu va mai putea fi împlinită niciodată.

Să avem grijă să nu absolutizăm! Foarte, foarte important să nu absolutizăm!

Din cauza asta, în Vechiul Testament spunea Domnul Dumnezeu să nu ai alți zei în afară de Mine. Nu pentru că – cum să spun – Dumnezeu este așa meschin sau dorește El puterea absolută, ci datorită faptului că a avea un pseudo-dumnezeu, un idol care la un moment dat bineînțeles că va dispărea sau la un moment dat, bineînțeles că se va vedea incapacitatea idolului respectiv de a-l mântui, de a-i rezolva problema existențială a omului.

Idolii duc la distrugerea sistemului nervos

În clipa respectivă omul va face cu nervii. În clipa în care va vedea că nu-l împlinește, nu ajunge la lucrul respectiv sau lucrul respectiv dispare.

Din cauza asta vedem de foarte multe ori mari probleme pe plan nevrotic în această privință și uneori se poate ajunge, Doamne ferește, până la sinucidere.

Nu au fost cazurile cu idoli în muzică sau, mă rog, în clipa în care idolul, respectiv cazul lui Michael Jackson – când a murit, au fost foarte mulți oameni (bine, nu ca și număr relativ la populația globului), dar au fost destui oameni care, mai ales fete, femei care au făcut cu nervii și unele dintre ele, Doamne ferește, s-au sinucis?

Eh, asta nu este bine! Nu este bine! Deci nu trebuie să absolutizăm absolut nimic sau să absolutizăm, cum spuneam, o poziție socială sau sănătatea sau așa mai departe, spunem: „Are grijă Bunul Dumnezeu! Toate astea sunt apă sub pod, sunt apă sub pod.” Și astfel căpătăm curaj.

Suntem veșnici! Contează doar ce găsim după moarte

Trebuie să lăsăm să treacă, că are grijă Bunul Dumnezeu! Să ne gândim totdeauna la veșnicia noastră – că suntem veșnici, că ceea ce contează în viață sunt singurele lucruri pe care le găsim după moarte, acelea sunt lucrurile care contează. Înțelegeți? Adică foarte puține.

Deci ce găsim după moarte?

Găsim sufletul nostru, găsim starea noastră de a iubi sau de a urî, găsim virtuțile – starea noastră de blândețe, de pace… toate astea. Și bineînțeles este starea noastră de detașare de orice lucru material. Asta o să găsim după moarte! Înțelegeți?

Dacă noi ne carmponăm de anumite lucruri care sunt trecătoare, le absolutizăm, încă o dată, înnebunim.

Importanța Harului

Trebuie să știm că o altă cauză pentru care ajungem la aceste fenomente este lipsa Harului lui Dumnezeu. Această lipsă a Harului lui Dumnezeu nu vine numai prin absolutizarea unor lucruri efemere, ci provine și din lipsa luptei duhovnicești, provine din trândăvie, provine din  akedie, provine din deznădejde – înțelegeți? – și în clipa în care omul se deznădăjduiește sau datorită faptului că vede că un anumit lucru trecător dispare sau nu mai poate să-l aibă sau pur și simplu, omul nu mai dorește să se lupte. Nu mai dorește să se lupte.

Din cauza asta avem nevoie de CURAJ și avem nevoie de motivație, avem nevoie să știm ce ne așteaptă dincolo de moarte, în veșnicie.

Importanța cugetării la moarte ca dătătoare de curaj

Eh, pentru asta trebuie să știm că de trândăvie și de deznădejde, scăpăm dacă cugetăm la moarte, dacă avem conștiința faptului că în fiecare clipă suntem în pericol de moarte – moarte văzută și ca despărțire a sufletului de trup, moarte văzută și ca despărțire a sufletului de Dumnezeu și moarte văzută și ca despărțire a sufletului de suflet, adică, mă despart eu de ceilalți, de frații mei, de celelalte mădulare ale mele, nu? Și bineînțeles în ultimă instanță, despărțirea în mine, adică ruperea, sfâșierea mea în tot felul de plăceri, în tot felul de atracții, în tot felul de absolutizări, cum spuneam, a unor lucruri temporare, a unor centrii de plăcere – adică mă atrage de exemplu, lampionul acesta.

Nu ne interesează nimic aici pe pământ

Deci nu trebuie să ne intereseze nimic aici pe pământ astfel încât să am timp să mă pocăiesc, să am timp să mă concentrez pe ceea ce este cu adevărat important astfel încât să ajung într-o poziție bună dincolo de moarte.

După cum spuneam, dacă nu ne luptăm pentru asta, o dată începem să înnebunim aici pe pământ, pentru că trebuie să știți că problemele de nervi provin și din trândăvie, din lâncezeală, din acedie și dincolo de asta, omul nu avansează, nu avansează. Și îl prinde moartea și este blocat. Este blocat!

Deci din cauza asta principalul mijloc de a scăpa de trândăvie, de acedie și de a ne cunoaște pe noi înșine este gândul morții. Dacă în seara asta mor, ce fac?

Înțelegeți?

Dacă în seara asta mor, unde mă duc? Sau dacă acum mor? Pentru că singurul lucru sigur din viața asta este moartea. Și nimic, nimeni nu mi-a garantat că o să trăiesc până mâine.

Moartea și timpul

Dacă totdeauna ne gândim la moarte atunci o să vedem, o să ne dăm seama că nu avem vreme de pierdut și nu o să amânăm rugăciunea. Înțelegeți?

Și atunci, știm că în clipa în care vine moartea în locul respectiv ne prinde și atunci trebuie să fim totdeauna pregătiți și totdeauna trebuie să fim împăcați și cu Dumnezeu și noi înșine și cu ceilalți, bineînțeles. Înțelegeți?

Gândul la moarte – rădăcini în istoria civilizației

Gândul la moarte este atât de important, atât de puternic încât ți-au dat seama până și păgânii.

În Antichitate, în lumea elenistică, păgânii numeau filosofia – adică este iubirea de înțelepciune – era știința care se ocupă cu studiul morții. Înțelegeți?

După cum phisiki – fizica – era știința care se ocupa cu studiul „physeos” adică a naturii, la fel și filosofia, iubirea de înțelepciune, era știința care se ocupa cu studiul morții.

După aceea, filosofia a ajuns să își expandeze arealul de cercetare – care este scopul vieții, natura ființei șamd.

Gândul la moarte poate fi mobilizator, dătător de curaj pe orice plan

Până astăzi, avem oameni care au reușit să întreprindă lucruri extraordinare, chiar dacă ei nu sunt în Biserică, nu au cunoștința aceasta desăvârștită, să spunem, a ceea ce se întâmplă dincolo de moarte, dar cu toate acestea, au reușit cum spuneam să facă lucruri extraordinare.

Să spun un caz: erau doi tineri care aveau o firmă de calculatoare și unul dintre ei era foarte bun din punct de vedere managerial, celălalt era foarte bun din punct de vedere tehnic. Firma a crescut, mă rog, la un moment dat, s-a întâmplat ceva în firmă așa foarte neplăcut, n-are importanță ce, în orice caz, l-au dat afară pe cel care a fost foarte bun din punct de vedere managerial. Mă rog, l-au alungat de acolo și după asta, în scurt timp, într-o perioadă de nu știu cât, firma de calculatoare a ajuns în pragul falimentului. Când spun în pragul falimentului – cu hârtii, să se închidă, deci era o treabă foarte serioasă.

În disperare de cauză, l-au adus înapoi pe cel care era foarte bun din punct de vedere managerial ca să salveze firma și acest om, întorcându-se, pe baza unei singure întrebări, a unei singure întrebări, a reușit să facă din firma respectivă, prima companie de un trilion de dolari din lume.

Exemplu de curaj: Steve Jobs

Cred că știți la ce mă refer, da? Este vorba de Apple și e vorba de Steve Jobs.

Steve Jobs, dimineața când se ducea la baie să se spele omul, se uita în oglindă și se întreba: dacă până deseară mor, ce o să schimb în firmă? Ce o să schimb în firmă? Sau dacă până deseară mor și nu sunt mulțumit de mine, trebuie să schimb ceva. Ce o să schimb?

Și pe baza acestei singure întrebări, Steve Jobs a reușit să facă din Apple, să o aducă de pe pragul falimentului, să o facă prima firmă de un trilion de dolari, din lume.

Moartea nu este deloc punctul terminus al vieții

Deci, după cum vedeți, gândul la moarte este un gând foarte, foarte puternic, dar bineînțeles să avem grijă – nu ne gândim la moarte ca și la punctul terminus, deci acolo unde se termină torul, ci ne gândim la punctul de unde începe totul. Da?

Pentru că, de fapt, viața noastră aici, pe pământ, este ca o pistă de decolare. Deci noi aici suntem pe o pistă de decolare, suntem cu motoarele pornite și la un moment dat vom decola. Trebuie să avem grijă să ținem manșa foarte bine, astfel încât să decolăm în direcția corectă, adică în direcția unei inimi iubitoare.

Bineînțeles că diavolul vine și ne trage în toate părțile, încearcă să ne înghețe, să ne prăbușim la decolare, să nu avem putere să decolă, să ne lipească de pământ, dar noi nu trebuie să ne agățăm de absolut nimic! Altfel, nu vom putea decola.

Iarăși, pentru a avea curaj de a decola, pentru a avea curaj de a înainta pe pistă, trebuie să avem grijă să nu discutăm cu gândurile, să nu ne credem gândurilor!

Am spus-o de foarte multe ori.

Esențial: să nu ne credem gândurilor!

Pentru că gândurile ne vor spune: nu o să poți să decolezi, nu o să poți să ții zborul, nu o să poți, șamd.

Dacă ciugulim gândurile, dacă începem să vorbim cu gândurile, dacă credem gândurilor, o să ne chinuim. O să ne chinuim și aici pe pământ și în cer și în viața de după.

Deci din cauza asta să avem grijă să nu dăm atenție gândurilor și să avem nădejde în Dumnezeu, să avem credință, să avem curaj!

Aceasta este foarte, foarte important!

Credință vs. logică relativ la curaj

Și să nu folosim logica! Pentru că logica este o parte rațională a sufletului, dar nu este atât de puternică încât să rezolve ecuația umană. Este însă destul de puternică să-și dea seama de această neputință a ei.

Și atunci aici intervine o tensiune, da, între realizarea neputinței sale și neputința sa și aici trebuie să intervină credința, trebuie să intervină credința, trebuie să intervină dependența de Dumnezeu și direct și prin intermediul celorlalți pe care Dumnezeu îi validează în fața noastră. Și astfel încât dependenți fiind, cu credință și cu nădejde în Dumnezeu, să înaintăm.

Foarte important! Nu o să reușim singuri, nu o să reușim pe logică pentru că cu logica o să ne dăm seama că nu putem singuri, că nu este posibil să facem toate lucrurile astea singuri și atunci nu mai avem curaj.

„Doamne, dar dacă mă dă mâine afară de la serviciu, dacă se întâmplă aia, dacă se întâmplă cealaltă” și atunci omul înnebunește pentru că această tensiune nu este rezolvată, a incapacității logicii nu este rezolvată, dacă omul nu are credință și atunci, la un moment dat, sistemul nervos plesnește. Și astfel, ajunge omul să facă cu nervii.

Gândul la moarte + Credința = Curaj

Deci pentru a avea curaj și pentru a reuși să înaintăm este nevoie de gândul la moarte în sens de intrare în Rai și este nevoie de credință! Este nevoie de credință!

CREDINȚĂ și NĂDEJDE!

Diferența dintre credință și nădejde este faptul că nădejdea este credința practică și personală pentru mine.

De exemplu, eu cred că, ce să spun, da… autoritățile, să zic așa, Uniunea Europeană sau, mă rog, autoritățile statale, într-un anumit stat, pot să mă ajute pe mine, pentru că statul are  o mulțime de resurse, dar n-am nădejde, n-am nădejde că o să mă ajute, înțelegeți?

Pe când la Dumnezeu, și cred că Dumnezeu mă poate ajuta pentru că Dumnezeu este atotputernic, dar și am nădejde să mă ajute pentru că am văzut în trecutul vieții mele, în amintirile mele, o mulțime de dovezi ale ajutorului foarte delicat, dar și foarte concret, foarte dulce, foarte frumos, foarte iubitor al lui Dumnezeu în cotidian, în viața mea de zi cu zi. Așa avem curaj.

Credință, Nădejde, Rugăciune

Deci este foarte important să avem și credință, să avem și nădejde, că da, într-adevăr, Dumnezeu se ocupă de mine personal. O să se ocupe de mine personal! Înțelegeți?

Că Dumnezeu o să mă ajute și o să rezolv treaba aia.

Și din cauza asta, dincolo de gândul la moarte, dincolo de credință, avem nevoie și de nădejde.

Și avem nevoie, bineînțeles, de rugăciune pentru că trebuie să mă rog, să spun la Dumnezeu – „Doamne, ajută-mă pe mine?”, „Doamne, nu mă lăsa!” și toate celelalte! Înțelegeți?

Ce este Raiul care ne așteaptă?

Dincolo de asta, ca să avem curaj să înaintăm, trebuie să știm ce ne așteaptă. Trebuie să știm ce este Raiul! Da?

Bineînțeles că trebuie să avem experiența Raiului, trebuie să trăim Raiul încă de aici de pe pământ ca să putem într-adevăr să știm ce este Raiul, Împărăția Cerurilor!

Bineînțeles că asta se poate, trebuie să știți, adică Împărăția Cerurilor este înăuntrul nostru.

Și la oamenii sfințiți, la oamenii care se apropie de Dumnezeu, se unesc cu Dumnezeu parțial aici, pe pământ, bineînțeles, Raiul, Împărăția Cerurilor este înăuntrul lor, pentru că Împărăția Cerurilor este prezența Împăratului.

Bineînțeles, înainte de moarte, această prezență, cu toate că este foarte intensă, este totuși relativă.

Desăvârșirea va fi după moarte. Sau mai bine zis, după Învierea din morți.

Experiența Raiului la Sfinții Părinți

Deci puțin despre Rai, despre ce ne așteaptă. Întâi de toate trebuie să știm că cea mai mare bucurie în Rai, va fi unirea dintre noi. Adică eu o să fiu în voi, voi o să fiți în mine și noi toți o să fim în ceilalți, ceilalți în noi; Dumnezeu în noi și noi în Dumnezeu. Deci unitate totală!

Perihoreză se numește asta din punct de vedere teologic.

Și aceasta va fi cea mai mare bucurie! De ce? Pentru că vom vedea frumusețea și noutatea și taina celuilalt care este fără de sfârșit. Persoana celuilalt va fi în mine și va fi ceva cu  totul și cu totul nou, cu totul și cu totul frumos, cu totul și cu totul extraordinar. Înțelegeți?

Astea sunt știrile de fapt. Știrile nu sunt ceea ce vedem pe toate ecranele șamd, ci știrea adevărată este știrea celuilalt – adică partajarea experiențelor.

Deci eu voi striga de bucurie, uite, ce frumos este celălalt, uite, ce frumos este al treilea!

Înțelegeți?

Adevărata cunoștință, adevăratele știri dau curaj

Deci asta este cunoștința adevărată. Cunoștința adevărată nu este bâjbâiala, cunoștința adevărată este, cum spuneam, împărtășirea experiențelor, este cunoașterea, este luminarea. Pac, cunosc! Înțelegeți?

Cum am spus și la cuvântul la Schimbarea la Față, Petru efectiv știa – acesta este Moise, acesta este Ilie!

Această cunoștință și aceste știri adevărate – astea umplu pe om.

Știrile pe care e avem acum sunt doar surogate, da, care niciodată nu o să împlinească persoana.

Deci, întâi de toate în Rai, în clipa în care ne apropiem de Dumnezeu, în clipa respectivă ajungem să avem această cunoștință care este cu mult deasupra bâjbâielilor și lucrurilor mioape pe care le socotim astăzi drept cunoștințe.

Și această cunoștință adevărată dă omului o foarte, foarte mare bucurie.

Bucuria sfinților

Și dincolo de asta, dincolo de cunoștință și de iubire, este vorba de ieșirea omului din timp. De ieșirea omului de fapt din continuum spațiu-timp.

Adică, vedeți că sfinții apar aici, apar dincolo, dispar de aici, dispar dincolo. Deci omul va fi stăpânul materiei.

Avem o mulțime de cazuri că doar binecuvântează, eu știu, uleiul sau pe un bolnav șamd și uleiul se înmulțește, bolnavul se face bine.

Deci efectiv omul va stăpâni toată materia și tot continuumum spațiu-timp.

Deci nu va mai fi supus nici distanțelor, nici gravitației, nici supus timpului.

Harismele duhovnicești

Deci din cauza asta avem aceste harisme.

Poate că ar fi bine să le amintim ca să lămurim anumite lucruri.

Clarvederea

Prima harismă în domeniul acesta al cunoașterii și al depășirii timpului și distanțelor, este harisma clarvederii. Adică, eu cunosc gândurile celuilalt. Asta apare în clipa în care acest Adam originar, această minte gigantică pe care Dumnezeu o crease prin Adam, care era formată din foarte multe persoane, două genuri – masculin și feminin – care această minte gigantică s-a spart prin căderea lui Adam, această minte gigantică începe să se refacă în clipa în care oamenii se apropie de Dumnezeu.

Arhitectura lumii

Cum este arhitectura lumii? Să vă imaginați lumea și un cerc și Dumnezeu este în centru și existențele sunt ca niște raze, ca niște puncte pe cercul respectiv și își primesc existența de la Dumnezeu care se află în centru ca și dătătorul existenței.

Eh, în clipa în care sunt două existențe și aceste existențe se apropie de Dumnezeu, în clipa respectivă, după cum vedem, cele două existențe se apropie și între ele. Și se întâlnesc cu adevărat, din punct de vedere existențial, numai în Dumnezeu.

Deci numai în clipa în care se întâlnesc cu Dumnezeu, adică ajung la îndumnezeire, în clipa respectivă se întâlnesc și între ele. Da? Asta n-am spus-o eu, Sfântul Dionisie Areopagitul a spus-o, în secolul I.

Deci, în clipa în care cineva se apropie de Dumnezeu, în clipa respectivă, începe această partajare a experiențelor și apare, reapare, darul clarvederii. Adică, omul cunoaște gândurile celuilalt. Și cunoaște o mulțime de lucruri despre celălalt. Da.

Gheron Enoh

Era un  părinte foarte simplu din Sfântul Munte, foarte, foarte simplu, un român, gheronda Enoh, poate că ați auzit de el, chiar am postat și cu el, care s-a dus în Tesalonic și a trebuit să ia un taxi. Și când s-a suit în taxi, taximetristul văzându-l că este un om foarte simplu și neștiutor de carte și așa foarte, foarte neînvățat, începea să-și bată joc de monahi, începea să înjure, începea o mulțime de lucruri necuvenite. Și la un moment dat, chiar deschisese fereastra mașinii că era cald și începea să înjure în trafic pe unul și pe altul. Și, la un moment dat, bătrânul Enoh nu a mai putut să se abțină și a zis: „Mai, Panaiotis, știi ce, ar fi bine să nu mai înjuri că ne vede lumea, eu sunt monah și ne vede lumea și ne facem de râs.”

În clipa respectivă,taximetristul îngheață. îi trece așa o sudoare rece pe spate și se întoarce către simplul Gheron Enoh și îi spune: „Părinte, dar de unde știți că mă cheamă Panaiotis?” Și bătrânul așa, foarte, calm și mustăcind, zice „Eh, am zis și eu nume la întâmplare și na, că s-a nimerit să fie adevărat.”

Deci această harismă a clarvederii apare în clipa în care, cum spuneam, cineva se apropie de Dumnezeu și aceasta nu are legătură cu cunoașterea intelectuală a omului respectiv.

Clarvedere și curaj la Sf. Iosif Isihastul

Altă harismă este harisma înaintevederii. Adică, eu cunosc nu numai despre celălalt, cum îl cheamă sau gândurile lui sau starea lui, da, pentru că în cadrul calrvederii este și vorba, cum spuneam, de partajarea experiențelor, adică după cum eu simt că mi-e cald, mi-e frig, mi-e foame, mi-e sete, sunt trist, am gândurile cutare, la fel poate și celălalt să simtă exact același  lucru pe care îl simt eu, dar sunt trăirile mele, nu trăirile lui, deci celălat simte că de exemplu, mie mi-e foame, sau mie mi-e sete sau, cum spuneam, gânduri.

De obicei, Dumnezeu nu descoperă lucrurile astea mărunte, ci descoperă lucrurile importante pentru mântuirea mea.

De obicei, cum spuneam ,astea sunt gândurile, sunt stările, da, „simt că ești mâhnit”, „simt că ești depresiv”. Da.

Și din cauza asta, Sf. Iosif Isihastul cum stătea la masă cu ucenicii, la un moment dat începea să plângă sau începea să se roage din senin și întrebau ucenicii „ce s-a întâmplat, Gheronda?” și Sf. Iosif Isihastul spunea „sufletul cutare are nevoie de ajutor acum”. Știa.

Asta se întâmplă, este cum spuneam, darul clarvederii. Este vorba de această partajare a experiențelor și a gândurilor.

Înaintevederea

Înaintevederea este harisma care omul iese din timp și începe să vadă înainte, de unde și termenul de înaintevedere. Adică, Dumnezeu îi descoperă „vezi că o să se întâmple asta în timp, o să se întâmple asta înainte”.

Asta se întâmplă pe o distanță de continuum spațiu-timp mică și pe un număr restrâns de persoane. Da.

Pentru că omul duhovnicesc respectiv nu a înaintat așa de mult să se unească cu ceilalți. Această unire, cum spuneam, provine – trebuie să știți aici, e foarte important – și din măsura duhovnicească a omului respectiv, dar poate să provină și din credința aceluia, din credința ucenicului sau din relația duhovnicească dintre cei doi care poate să fie, dincolo de  o relație duhovnicească standard, adică duhovnic – ucenic, stareț – ucenic, povățuitor-ucenic, poate să fie și o relație instituțională. Adică, de exemplu, mama poate să simtă, dacă mama este duhovnicească și se roagă pentru copilul ei și îl iubește în Hristos pe copilul ei și nu este posesivă, Dumnezeu poate să-i spună „copilul are acum o problemă, roagă-te pentru el!” sau să i se descopere ceva.

Dar bineînțeles că astea sunt așa, mult mai mici.

Ceea ce este mult mai mare, cum spuneam, este în clipa în care există această relație de credință și această relație duhovnicească de sfințenie.

Asta este cum spuneam clarvederea, înaintevederea. Îniantevederea că se descoperă lucruri din viitor, uneori și din trecut și tot înaintevedere se numește. Dacă ți s-a întâmplat nu știu ce.

Mă rog, asta se poate numi și clarvedere.

Proorocia

Și mai există, bineînțeles, pe ultima treaptă – este vorba de proorocie.

Proorocia este în clipa în care cineva are darul înaintevederii pe o distanță mare de timp și pe un areal mare de oameni, pe un areal mare al continuumului spațiu-timp.

Asta este proorocia. Deci o dimensiune foarte mare a darului înaintevederii. Adică, înaintevăzător este cel care îi spune cuiva, „ai grijă nu știu ce”, proorocul este cel care spune „o să se întâmple nu știu ce în România, în Grecia sau, mă rog, în Transilvania sau în Moldova”.

Acestea sunt harismele care din punct de vedere gnoseologic, din punct de vedere al cunoașterii, împodobesc pe omul care se apropie de Dumnezeu.

Dar trebuie să știți că, în general, oamenii care le au le ascund. De ce? Ca să nu fie vânați și dincolo de asta, este vorba și de slava deșartă.

Dar dacă este nevoie sau dacă ucenicul, dacă celălalt cade în depresie sau are gânduri împotriva povățuitorului atunci omul respectiv spune. Și bineînțeles spune întâi de toate atunci când îi spune Dumnezeu – spui asta respectivului.

Sfântul Porfirie Kavsolkalivitul și lecția smereniei

Țin minte, la un moment dat, era cu Sfântul Porfirie, că îi spunea un ucenic „Gheronda, sunteți un sfânt, sunteți mare, nu vă mândriți? Faceți atâtea minuni, nu vă mândriți?”

Spune, Sfântul Porfirie, „dar de ce să mă mândresc?”. „Păi, cum”, zice „nu vă mândriți, atâtea minuni, toate lucrurile astea…?” Și Sfântul zice: „uite, care e treaba, în 5 minute o să sune telefonul, o să fie cutare, cu problema cutare și răspunsul e cutare.” Și într-adevăr, în 5

minute sună telefonul, spune părintele Porfirie – „ridică-l și răspunde!”. Omul ridică, era într-adevăr omul cutare, cu problema cutare și ucenicul Sfântului Porfirie i-a dat răspunsul cutare. Omul îi mulțumește foarte călduros la telefon și închide. Și spune Sfântul Porfirie: „Păi, nu te-ai mândrit?” Zice: „Nu!” „Păi, de ce nu te-ai mândrit?” „Cum de ce nu m-am mândrit? Păi, sfinția voastră, mi-ați spus să îi spun toate lucrurile astea”.

Și spune Sfântul Porfirie – „La fel e și la mine cu Dumnezeu. Ce îmi spune Dumnezeu aia spun și eu mai departe.” Înțelegeți?

Deci în clipa în care omul face voia lui Dumnezeu, încearcă să facă voia lui Dumnezeu și are conștiința că ce face este de la Dumnezeu, în clipa respectivă, omul nu se mândrește.

Smerenia păzește harismele

Bineînțeles că întotdeauna trebuie să avem atenție că diavolul, care este și el o prezență foarte malefică, foarte inteligentă și activă, se poate amesteca și el și din cauza asta trebuie să avem tot timpul grijă să nu ne credem gândului, cum spuneam, și să ne păstrăm smerenia.

Pentru că singurul lucru pe care diavolul nu poate să-l mimeze este smerenia!

Și bineînțeles aceste harisme ale Harului Duhului Sfânt, diavolul nu le are, dar el conclude. El conclude, trebuie să știți.  Deci nu are darul clarvederii, diavolul. Dar conclude ce gânduri avem, pe baza experienței lui foarte mari și din cauza asta poate să joace pe clarvăzătorul. Din cauza asta avem mediumii și toate vrăjitoarele – ferească Dumnezeu! Înțelegeți?

Stadii ale vieții duhovnicești: lupta cu patimile, iluminarea, îndumnezeirea

Ca să ajungem însă la acest stadiu de îndumnezeire, avem două stadii înainte în viața noastră duhovnicească. Întâi de toate este vorba de lupta cu patimile și după care  iluminarea.

Lupta cu patimile și ascultarea

În lupta cu patimile, care se întâmplă la începutul vieții duhovnicești, trebuie să fim foarte atenți să avem zel, să avem rugăciune și mai ales să avem ascultare, să avem ascultare!

Pentru că patimile ne întunecă mintea, ne țin mintea întunecată și nu vedem, nu vedem. Și din cauza asta, este capitală ascultarea, să avem ascultare și credință ca să avem ascultare, față de conducătorul nostru duhovnicesc, deci să facem asta și să avem conștiința că nu putem singuri indiferent ce notă am fi avut la mate, la filosofie, la istorie, la limbi străine șamd.

Nu contează capacitatea noastră logică pentru că alta este logica, alta  este mintea!

Întunecarea minții

Mintea este întunecată și din cauza asta trebuie să facem ascultare ca să ne smerim și să știm că trebuie să fim dependenți pentru că numai în dependență și nu în independență, numai în dependență putem să refacem acel Adam originar, acea mintea gigantică bazată pe iubire, care este de fapt izvorul fericirii noastre și starea Raiului, cum spuneam, acea stare de întrepătrundere a persoanelor și cu Dumnezeu. Starea de perihoreză.

În această luptă cu patimile, care este de obicei la începutul vieții monahale, dar uneori se poate întâmpla o cădere în viața monahală și atunci omul iarăși cade în patimi pentru că patimile sunt iubitoare de întoarcere, cum spunea Sf. Ioan Scărarul. Atunci este nevoie clară de ascultare.

Ascultare „mularisia” cum se spune în Sfântul Munte, ascultare de catâr. Ce ți-a zis să faci, aia faci! S-a terminat! Fără discuție, ascultare oarbă.

Iluminarea

Al doilea stadiu de viață duhovnicească este starea de iluminare în care ucenicul începe să-și dea seama de ce face ascultare, începe să vadă că patimile încep încet-încet să cadă și începe să vadă, începe să se lupte întru cunoștință. Adică, da, uite fac asta, pentru asta, uite că așa se gestionează patima cutare.

Bineînțeles că uneori mai primește câte una în falcă, dar deja ucenicul știe oarecum cum să se lupte, nu singur, ci sub oblăduirea harului lui Dumnezeu și sub oblăduirea, supravegherea învățătorului, dar este totuși o luptă în lumină, cum spuneam, în iluminare. Adică, știe și singur ce să facă. Înțelegeți?

Deci și copilul la vârsta de 10 ani este tot sub oblăduirea părinților, dar este o mare diferență între copilul la vârsta de 10 ani și copilul la vârsta de 20 de ani.

Diferența dintre lupta cu patimile și iluminare

Sau că tot vorbim de iluminare, este diferență: lupta cu patimile se aseamăn cu lupta noaptea, la miezul nopții, într-un codru cu o mulțime de diavoli, nici nu știi de unde vine și dai în continuu, te lovesc și ei, îi lovești și tu.

Pe când iluminarea este ziua la amiaza-mare și tu deja ești bine antrenat să te poți lupta, ai și arme și celălalt nu prea poate să pătrundă prin platoșa ta și nu se poate apropia din cauza sabiei Duhului pe care o ai.

Îndumnezeirea

Și bineînțeles, îndumnezeirea, cum spuneam, este faza ultimă în care apar toate aceste harisme pe care omul nu caută să le aibă, ci omul caută, cum spuneam, iubirea, caută această bucurie foarte mare.

Deci trebuie să știți că sfinții nu căutau nici vedenii, nu căutau nici harisme, nu căutau nici supunerea materiei, pentru că materia o supun și diavolii, nu,în ultimă instanță? Sau depășirea continuumului spațiu-timp, adică să apară aici, să dispară dincolo. Acestea erau lucruri secundare, erau efecte secundare ale stării lor de îndumnezeire pentru că începeau încet-încet să se asemene cu Dumnezeu.

Iubirea dumnezeiască este fericirea adevărată a omului!

Și cum spuneam, ceea ce pe om îl atrage foarte mult este această stare de beatitudine, de iubire, de fericire nesfârșită, de dulceață nesfârșită a iubirii dumnezeiești.

Bineînțeles că starea aceasta nu poate fi descrisă mai ales celor care nu au experiență și din cauza asta, amintim puțin de minuni, amintim puțin de harisme ca să atragem interesul, să creștem curajul, să avem curaj pentru că am spus că de acolo am pornit – am pornit de la creșterea curajului – e nevoie de curaj.

Deci aceasta este una din împărțirile vieții duhovnicești. Adică, lupta cu patimile, iluminarea și îndumnezeirea.

Viața duhovnicească după Vechiul Testament

O altă împărțire care este diferită, dar se suprapune, se completează cu acesta pe care am amintit-o, este împărțirea vieții duhovnicești a Vechiului Testament.

Asta amintește și Sf. Sofronie, amintește  și părintele Zaharia de la Essex.

Adică, ce s-a întâmplat?

Minunile lui Moise în Egipt

Vechiul Testament… e vorba de minunile foarte mari în Egipt, pe care le-a făcut Moise, asta este prima fază – faza minunilor în care omul are har.

Sf. Iosif Isihastul spune că această fază ține 3 -4 ani la începutul vieții monahale în care omul are zel, omul are dorință de ascultare, omul se simte extraordinar și mai ales iubește pe povățuitorul lui la maxim și asta este foarte bine, așa și trebuie să fie.

După care, avem a doua fază, aceea a trecerii prin Marea Roșie și prin pustiu, în care harul se retrage.

Este capital ca în prima fază, în faza în care avem foarte mult har și în care Dumnezeu

dă pe gratis acest har, omul să se lupte, astfel încât în partea a doua, în partea  în care harul se retrage, omul să poată să aibă deja un har câștigat prin sudoarea sa.

Cu toate că harul tot în dar este, tot degeaba este, dar totuși omul în prima fază a avut grijă să se lupte, a avut grijă să facă ascultare, a avut grijă să facă nevoință, bineînțeles, cu binecuvântare.

Și dacă în această primă fază, pe baza renunțării la sine, pe baza jertfei, pe baza ascultării, reușește să-și dobândească acest har, atunci în partea a doua nu rămâne total în întuneric, deci când se retrage harul cel mare.

Trecerea prin Marea Roșie

Atunci, în aceasta a doua parte, este capital ca povățuitorul duhovnicesc să-i mențină curajul, să-i dea curaj, să-i spună – „Vezi, că harul vine pleacă, vine și pleacă și nu te tulbura! Nu te tulbura! Nu-ți pierde curajul, ai curaj, stai liniștit că așa se întâmplă, că asta este parazit al căderii lui Adam, această alternanță a harului. Tu continuă să-ți  faci pravila, să-ți faci canonul, să-ți faci programul duhovnicesc constant!” Este foarte important să fie constant.

„Și să nu cazi în deznădejde sau mai ales să nu te întorci iarăși în Egipt! ”

Din cauza asta e foarte important Vechiul Testament.

Vechiul Testament nu este atât o carte de istorie, este duhovnicească.

Pericolul cel mare este ca omul să se întoarcă iarăși în Egipt, adică să se întoarcă iarăși la patimi.

Cum spuneam, la prima împărțirea vieții duhovnicești, poate omul să se întoarcă din starea de iluminare în starea de luptă cu patimile.

Deci dacă omul își continuă drumul prin uscăciunea deșertului, adică prin uscăciunea lipsei de har, prin uscăciunea iadului pe care îl trăiește, la un moment dat, o să înceapă să aibă această stare de apropiere de Pământul Făgăduinței.

Ești în iad, dar nu deznădăjdui! Ai curaj!

Pentru că mare atenție, acest drum prin deșert, această uscăciune este totuși o stare de iluminare, oarecum. Pentru că harul îl iluminează pe om și îi spune – uite, care e treaba, tu ești de iad, dar nu deznădăjdui! Aceasta este starea ta, te luminez să vezi cum ești, ca să nu cazi în mândrie, să nu crezi că ești cineva – zici totul e bine, totul e în regulă, totul e roz!

Eu te luminez pe tine, dar trebuie să continui pe drumul ăsta, să nu deznădăjduiești, să continui!

Spune Sf. Siluan, nu am spus-o eu și știți că este una din cele mai mari învățături duhovnicești ale secolului 20.

Cum spuneam, în această stare de iluminare coroborată oarecum cu starea de uscăciune  duhovnicească și această alternanță a harului, omul trebuie să fie pe poziție și să-și continue drumul duhovnicesc!

Conduita ucenicului în starea de uscăciune duhovnicească

Să nu se lamenteze! Să fie foarte, foarte atent în ascultarea sa! Mare atenție că această ascultare trebuie să fie rod al iubirii și nu al atât rod al fricii. Nu trebuie să fie vorba de frică. Mai ales să nu judece! Să nu judece că conducătorul duhovnicesc e așa sau altfel sau părintele stareț sau maica stareță sau așa mai departe. Toți suntem oameni, nu trebuie însă să judecăm!

Dacă judecăm este foarte, foarte nociv pentru noi, pentru starea mea interioară, dincolo de cum este conducătorul duhovnicesc sau chiar conducătorul profesional. Deci dacă începi să judeci în continuu pe șef, o să ai în continuu o stare de tulburare, cu atât mai mult dacă e vorba de conducătorul duhovnicesc sau de părinte.

Intrarea în Pământul Făgăduinței

Deci ultima fază este faza intrarea în Pământul Făgăduinței, în clipa în care omul începe încet-încet să se liniștească, să primească har mult, să Îi mulțumească lui Dumnezeu –  „Doamne, mulțumesc! Slavă, Ție, Doamne, slavă Ție!”. Această fază este o fază de

odihnă totală, dar și o fază de activitate totală pentru că, pe de o parte, această odihnă nu este – nu vă imagininați – o lâncezeală. Cum spuneam la început, această lâncezeală, această akedie este distrugătoare.

Este vorba de o stare foarte activă, foarte iubitoare, o stare de continuă lărgire a vasului lui  duhovnicesc. Bineînțeles, iarăși, sub ghidajul oamenilor duhovnicești, a povățuitorilor șamd. Lărgirea vasului duhovnicesc astfel încât să capete din ce în ce mai multă cunoștință. Și această cunoștință, după cum spuneam, este cu mult mai mare decât toate cunoștințele astea pe care le citim pe ici pe colo, pe tot felul de canale de informații.

Temelia pentru curaj este IUBIREA

Bineînțeles că lucrul capital, important, cel mai „baza temeliei fundamentului”, cum spunea cineva un pleonasm, este IUBIREA. Iubirea. Este iubirea.

Este fericirea aceasta a unirii cu Dumnezeu, a frumuseții cu Dumnezeu și cu toți ceilalți. Dar bineînțeles că am accentuat mult mai mult tema cunoașterii pentru că la ora asta, suntem o  societate atât de axată pe cunoaștere, pe o cunoaștere rațională și din cauza  asta suntem atât de depresivi.

Dar cum spuneam, există nădejde, există șanse, există mântuire – toate astea depind de Curajul nostru.

Să avem Curaj!

Haideți,să avem curaj să iubim!

Haideți, să avem curaj să ne continuăm viața duhovnicească!

Haideți, să avem curaj să ne rugăm și să avem un program duhovnicesc constant sub conducătorii noștri duhovnicești!

Să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin!

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Valoarea donației

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altă valoare

Valoare

€

Frecvența donației

O dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresa de email

Numele de pe card

Donați