Un fost campion la lupte, acum monah în Katunakia
30 noiembrie 2022
Giulgiul din Torino: Așa arătau oare trupul și chipul lui Iisus Hristos?
1 decembrie 2022
Ascultați un interviu cutremurător cu una dintre cele mai faimoase sportive române din toate timpurile – d-na Emilia Eberle. Martirii și mărturisitorii români au fost mulți în secolul 20, și nu numai în închisori.
Bătăi, înfometări, amenințări, teroare. Acestea sunt, pe scurt, experiențele cutremurătoare pe care le-a trăit Emilia Eberle.
A cucerit 20 de medalii la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Europene sau Cupe Mondiale, însă drumul până acolo a fost presărat cu momente pe care vrea să le îngroape în trecut.
În spatele ei stă însă probabil cea mai dureroasă poveste din istoria secretă a gimnasticii românești. Asta pentru că medaliile și aplauzele de la marile competiții au fost plătite cu tratamente inumane în culise. A fost clienta preferată în materie de brutalități a cuplului Bela și Marta Karoly, iar mărturia ei tulburătoare pare ruptă dintr-un film SF. O copilărie trăită cu bătăi, umilințe și suferințe inimaginabile, pe bandă rulantă, pelicula unei drame umane pe care s-a ridicat gloria unui sport aflat acum în cădere liberă în România.
Ascultați mărturiile cutremurătoare ale Emiliei Eberle, într-un interviu exclusiv PlaySport, realizat de Justin Gafiuc.
Vizionare cu folos! (după clipul care prezintă selecția unora dintre cele mai cutremurătoare momente aveți podcastul, interviul complet și transcriptul selecției)
Powered by RedCircle
Interviul complet
Transcriptul selecției
Reporter: Ajungem la primul moment important la nivel mondial da, mă refer la mondialul de la de la Fort Worth din 1979, două medalii de aur: o dată cu echipa, o dată la sol, da? Faimosul exercițiu cu „Sanie cu zurgălăi”, anul în care România obține prima medalie pe echipe, prima medalie de aur învingând în premieră echipa sovietică, da?…
Emilia Eberle: Da!…
Reporter: Un moment triumfător și pentru dumneavoastră!
Emilia Eberle: Da!
Reporter: Ce v-a rămas în suflet de la competiția aia?
Emilia Eberle: Că n-am luat bătaie la sfârșit!
Reporter: Că nu ați luat bătaie? Fantastic!
Emilia Eberle: Da! Deci pentru mine e foarte greu să explic la oricine, pentru că eu simt ce simt eu. Eu am trecut prin ce am trecut eu. Deci de la atâtea bătăi și înfometări și de toate, eu am fost fericită că am scăpat de la concurs fără bătaie. Că am zis Doamne ferește, dacă o să cap de pe bârnă sau chiar și dacă mă dezechilibrez, sau ratam, știam că era sfârșitul lumii, că ne bătea până-i lumea!
Reporter: Erați clienta preferată? Cam asta este…
Emilia Eberle: Păi, așa se zice! Acum nu știu dacă pot să spun sau dacă nu pot să spun de treaba asta, dar de origine, tatăl meu este neamț, mama-i unguroaică, deci eu am fost jumate nemțoaică, jumate unguroaică. Eu m-am născut în România. Pentru mine, eu-s româncă, dar atunci cum a fost politica, a fost un pic mai diferit. Deci…
Reporter: Așa au stat lucrurile atunci!
Emilia Eberle: Așa a fost! Noi n-am știut prea mult că am fost copii și când am fost noi în lotul național, am fost ocrotite de tot ce se întâmpla. Noi habar n-am avut de ce se întâmpla în politică sau de ce era așa sau de ce era pe dincolo, n-am știut absolut nimic.
Reporter: Erați într-un glob de sticlă!
Emilia Eberle: Da, sigur!
Reporter: În timpul exercițiilor, când erați în competiții, mă refer acum, nu discut de antrenamente care sunt un alt film, când erați în competiții pe aparat, la sol, la paralele, la bârnă, aveați în permanență în sânge această teamă care vă curgea prin vene, că orice pas greșit poate însemna o bătaie soră cu moartea? Aveați în permanență acolo, în concurs, această temere?
Emilia Eberle: Da, sigur! Întotdeauna la fiecare concurs, la fiecare mișcare, la fiecare aparat, ne gândeam că Doamne ferește, dacă ceva nu mergea bine, dacă greșeam ceva, trebuia să mă duc, să ne prezentăm la baie. Așa mi-a spus, cum termină exercițiul, dacă dacă ai făcut ceva rău, dacă ai stricat ceva, vii jos de pe podium și ne vedem în baie. Și am luat o bătaie până-i lumea în baie și după aia a zis că „No, acuma să te gândești să faci, aparatul următor mai bine!”.
Reporter: Adică ăsta era scenariul, în baie se întâmplau toate?
Emilia Eberle: Da!
Reporter: Ca să nu existe martori? Erați doar dumneavoastră cu Bela, nu? Sau cu Marta?
Emilia Eberle: Da, sigur! La Olimpiadă când am căzut de la bârnă, păi am căzut pentru că tremuram de…
Reporter: În ’80?
Emilia Eberle: În ’80, da! Aș fi putut să câștig bârna la Olimpiadă, dar am căzut la un element la care probabil că am căzut de cel mult două ori în viața mea. Dar acolo, mi-a fost atât de teamă, că mi-am pierdut și mințile când am concurat, de teamă să nu mă bată și să nu mă înfometeze. Și m-am dus în vestiar, la baie și Marta m-a așteptat acolo și am luat o bătaie… Geza a venit și m-a salvat, domnul Pozsar, să zic așa.
Reporter: Da, deci Marta a fost cea care a acționat la Moscova! Vă bătea cu palmele, cu picioarele, vă trăgea de păr, ce vă făcea? Cum acționau oamenii ăștia?
Emilia Eberle: Cu ce apucau!
Reporter: Cu ce apucau? N-aveați nicio modalitate de apărare?
Emilia Eberle: Nu!
Reporter: Erați un ghem de încasat!
Emilia Eberle: Odată am ridicat mâna, că deja mă durea unde mă lovea, tot pe după cap, Bela îmi dea palme, are o mână foarte mare și grea… Și atâta m-a durut acolo în spate, că am vrut să mă apăr, să-mi pun mâna acolo. Mi-a luat mână și m-a bătut și mai tare, că zicea: „ești proastă, nesimțită! Ce te aperi!”.
Reporter: Și ce era în sufletul dumneavoastră după momentele astea, vă simțeați distrusă-mi închipui? Vă venea să intrați în pământ!…
Emilia Eberle: Păi, eu am vrut să mă sinucid la vârsta de 16 ani!
Reporter: Vai!
Emilia Eberle: Nu mai țin minte exact, împreună cu două fete, cred că o fost Marilena și cu Melita sau Rodica, ne-am dus la gară la Deva și am vrut să ne aruncăm în fața trenului.
Reporter: Toate trei?
Emilia Eberle: Da! Ne-am ținut de mână, dar am fost micuțe, slăbuțe și când am văzut trenul ăla mare, când o venit…
Reporter: V-ați impacientat!
Emilia Eberle: Eu m-am gândit „Doamne ferește, părinții mei mă iubesc atât de mult! Ce o să se facă fără mine?”
Reporter: Deci, gândul părinților v-a oprit în ultima secundă?
Emilia Eberle: Da! N-am mai vrut vrut nici bătaie, nici înfometare, nici antrenamente, nimic, nimic, nimic!
Reporter: Deci cu cine erați? Cu Marilena și cu?…
Emilia Eberle: Nu mai țin minte exact, cu Marilena și cu Melita sau cu Marilena și cu Rodica… nu mai țin minte decât că am fost trei.
Reporter: Era practic la puțin timp după ce veniserăți la Onești! Că dacă aveați 13 ani, de la Onești ați venit pe la 12 ani și jumătate, deci deja probabil în prima jumătate de an petrecut…
Emilia Eberle: Asta a fost după ce ne-am mutat la Deva! Nu mai țin minte exact cât am stat la Onești, cam un an de zile sau nici un an și după aia ne-au muta la Deva și acolo s-a întâmplat treaba asta.
Reporter: Da! Să întoarcem la Fort Worth, da? Și avem faimosul exercițiu cu „Sanie cu zurgălăi” de la sol. Haideți să-l vedem un pic, da? Și să încercăm să ni-l reamintim și să ne povestiți un pic despre exercițiul ăsta istoric, epocal!
(…rulează imaginile video…)
Reporter: O fetiță simpatică, cu codițe, imaginea inocenței!
Emilia Eberle: Așa se pare!
Reporter: Nimeni nu știa ce e în spate, da?
Emilia Eberle: Exact!
Reporter: Ce a însemnat pentru dumneavoastră momentul, exercițiul ăsta și medalia?
Emilia Eberle: A însemnat că n-am făcut greșeli și am terminat și gata! Atât! Medalia de aur pusă în jurul gâtului, nici nu o mai țin minte, nu conta foarte mult pentru mine.
Reporter: O muncă enormă în spate, pentru exercițiul ăsta, da?
Emilia Eberle: Sigur!
Reporter: Când revedeți imaginile astea, le revedeți cu mândrie, cu satisfacție, cu temere sau cu un alt sentiment?
Emilia Eberle: Știți cum este? Vă spun sincer, acum de vreun an de zile, mi-am dat seama că totuși, ce am făcut noi atunci a fost un mare lucru! Până atunci nu m-a interesat. Medaliile mele, 40 de ani au fost în pod, în casa mea, într-o geantă. Acum vreun an de zile le-am adus din pod, dar încă sunt în geantă.
Reporter: Le aveți în America, pe toate?
Emilia Eberle: Da, le am în America pe toate! Dar cred că acuma, dacă mă duc înapoi, o să mă ocup de treaba să le pun într-o ramă, nu prea mult, că mie nu-mi plac lucrurile astea. Deci, într-o ramă din asta, mai adâncă să fac un colaj.
Reporter: Bun! Moscova 1980, argint pe echipe, argint la paralele, paralele care au fost aparatul dumneavoastră preferat, nu?
Emilia Eberle: Acolo mi s-a furat o medalie de aur!
Reporter: La Moscova?!
Emilia Eberle: La Moscova, la paralele!
Reporter: Povestiți-ne, vă rog!
Emilia Eberle: Păi, am intrat în finalele pe aparate cu prima notă cu Maxi Gnauck, care era din RDG. Președinta Federației Internaționale de gimnastică era doamna Elen Berger, care era și ea din RDG…
Reporter: Deci, un blat, mai pe românește!
Emilia Eberle: Da! Acum înțeleg că ea a vrut ca și țara ei să învingă și ne-am dus la finale. Eu am făcut un exercițiu foarte bun, m-am lipit de saltele când am făcut coborârea și Maxi Gnauck a făcut un exercițiu foarte bun, dar când a aterizat, a făcut 2-3 pași într-o parte… și na, destul de gravă greșeală, să spunem. Și când ne-am dus la premiere, eu am crezut că sunt pe locul întâi, că așa așezat pe prima, a doua, a treia. Și când m-a ajuns la premieră, m-a chemat pe locul 2 și atunci am văzut antrenorii cu început să fugă pe lângă… eu habar n-am avut ce se întâmplă. Și după aia am aflat că… mie nu mi-o zis mare lucru, nu mi-a zis niciodată ce se întâmplă, dar în loc de locul 1, am ieșit pe locul 2.
Reporter: Sunt câteva elemente la paralele care vă poartă numele, dacă nu greșesc, nu?
Emilia Eberle: Trei! Dar în zilele noastre nu se mai fac elementele acelea, pentru că aparatele s-au schimbat atât de mult că nu se mai pot face.
Reporter: Unul dintre ele, cred că e celebra fază în care dumneavoastră veneați pe bară și loveați cu abdomenul și vă întorceați?
Emilia Eberle: Da!
Reporter: Ați avut de suferit, că bănuiesc că toate șocurile alea lovind în permanență cu abdomenul în bară, lăsa niște urme?
Emilia Eberle: Toată lumea crede că a durut, dar acolo unde ne-am lovit noi de bară, nu doare. Doar în 1983 când am fost la Universiada din Edmonton, în Canada, nu știu cum s-o întâmplat, paralelele au fost un pic mai aproape și m-am lovit aici pe burtă și am făcut ruptură musculară și am făcut și apendicită!
Reporter: Ați fost la spital? Au fost probleme probabil, nu?
Emilia Eberle: Păi, m-am dus la spital. Eu tot am concurat la paralele, am luat o medalie de argint și după aia, după ce am terminat exercițiul, m-a așteptat salvarea și m-a dus direct la spital. Și la spital, doctorii au zis că ar trebuit să mă opereze că era destul de grav și a venit, nu mai țin minte cine a fost cu noi din conducerea federației și a zis că „Nu contează, nu trebuie, poate să reziste și până acasă!”.
Reporter: Fiindcă am pomenit numele lui Geza Poszar în interviul acordat recent pentru Playsport, povestea el, printre altele, că Emilia Eberle era clienta preferată a cuplului Bela și Marta Caroly fiindcă visau s-o transforme pe Eberle într-o a doua Nadia și bătăile administrate lui Emilia Eberle erau momente absolut crunte, inclusiv cu coaste rupte, adică…
Emilia Eberle: De unde știți asta?
Reporter: … e povestită de Geza Poszar?
Emilia Eberle: Da, mi-am rupt coastele la un antrenament, în partea dreaptă, dar eu am aflat numai de la asistenta noastră, de la Ioana, după ani de zile că eu am avut coaste rupte. Nu am știut, dar m-a durut de numa!
Reporter: Dar de la antrenament sau de la bătăi?
Emilia Eberle: Nu asta a fost de la antrenament, că am căzut la paralele pe partea dreaptă și m-au durut coastele. Am căzut de pe bare și n-am putut să respir. Și o venit Bela, m-a luat de codițe și m-a ridicat sus pe paralele. Zice „No, adună-te și fă exercițiul pentru că dacă nu, mai iei încă o bătaie!”. Am început, am vrut să-mi feresc partea dreaptă la coaste și am căzut pe partea stângă. Deci am avut două coaste rupte pe dreapta, una pe stânga, dar niciodată nu ne-am oprit din antrenamente. Deci noi am făcut antrenament cu dureri, cu rupturi, cu nu știu ce!…
Reporter: V-a rămas întipărită în minte vreo fază, vreun moment anume legate de violențele astea ale cuplului Karoly? Adică vreuna dintre bătăile astea administrate v-a rămas întipărită în mod special în minte?
Emilia Eberle: Pe mine m-a bătut aproape în fiecare zi, dar cel mai rău o fost, că probabil Marilena v-a povestit, e foarte greu să spun în fața camerei, în fața tuturor oamenilor, când a bătut-o o jumătate de oră până a făcut pe ea.
Reporter: Da, asta a povestit și Marilena!
Emilia Eberle: Eu mă pregăteam să fac săriturile și după aia a bătut-o din momentul când a aterizat până au venit înapoi acolo de unde porneam noi și eu eram următoarea și a tot bătut-o, i-a dat palme, i-a dat cu piciorul în spate. Ultima oară i-a tras un picior în spate că a zburat și a căzut în fața mea și a făcut pe ea. Și eu eram următoarea la sărituri! Acuma gândiți-vă, cum să mă duc să sar eu când știam că poate eu sunt următoarea care o să sufere? Deci nu neapărat bătăile pe care le-am luat eu și durerile, dar să văd că un om pentru faimă, să distrugă un copil, că noi am fost copii la vârsta aia… Am rămas cu…(lăcrimează)
Reporter: Cu sechele…
Emilia Eberle: Îmi cer scuze, mi-e greu…
Reporter: Vă doare și acum, adică aveți probleme de sănătate și în prezent?
Emilia Eberle: Da, sigur! Toate încheieturile, coloana-mi-este distrusă… Deci, încerc să fac tratamente, dar mi-au spus doctorii că nu e absolut nimic de făcut. Deci coloana nu se mai poate repera nici cu operație, nici cu tratament, cu nimica. Deci trebuie să am grijă, nu mă pot apleca. Dacă vreau să zic ceva de jos trebuie să mă ghemuiesc, că alt altfel nu se poate.
Reporter: Ați încercat să văd și operați?
Emilia Eberle: Nu, nu se poate face operație! La la ce se întâmplă cu coloana mea, nu există operație care să facă coloană mai bună.
Reporter: Bun, dar consecințele astea sunt probabil și de la exercițiile în sine, dar și de la tratamentele fizice care vi s-au aplicat?!
Emilia Eberle: Păi cu coloană nu știu, dar de câte ori am căzut în cap, am căzut de pe paralele, am zburat, că am avut mâinile pline de sânge, dar nici n-am avut voie să ne plângem, să arătăm la antrenor… Am am avut sânge n-amândouă palmele și când m-am întors în jurul bării, când greutatea corpului este cel mai mare, mi-au alunecat mâinile și am căzut așa pe cap, cu picioarele pe… de multe ori!… Și de-atuncea… O coloană normală n-ar trebui să se îndoaie așa cum s-a îndoit coloana noastră!…
Reporter: Da! Și s-a pus amprenta în timp!
Emilia Eberle: Deci atunci când eram noi copii, am fost musculoase și puternice. Dar acuma la vârsta asta, eu sunt, să spun, paradită complet!
Reporter: Sunt riscuri medicale majore pe care vi le-au spus doctorii?
Emilia Eberle: Da, sigur! Păi, acuma cu coloană sunt îngrozită, sunt anumite momente când pur și simplu mă prăbușesc, cad din picioare. Mie nu-mi place să mă duc la doctor dacă mă doare ceva. Am suferit atâta pentru că eu suport durerile și alea mari, dar cu coloana, ce mi s-a întâmplat în ultimii ani, nu există, nu suport durerile. Deci, acum 8 luni de zile am fost în spital de două ori în trei luni, de urgență că nu m-am putut ridica în picioare. Că de obicei dacă mă doare, mă plimb, dar durerea pe care am avut-o de anul trecut, așa ceva n-am simțit în viața mea!
Reporter: Când v-ați revăzut peste ani cu Bela și cu Marta Karoly și i-ați privit în ochi, i-ați spus vreodată toate suferințele astea, după ce ați crescut și v-ați maturizat? Ați avut vreodată vreo discuție cu ei de la un alt nivel decât de la sportivă la antrenor?
Emilia Eberle: Eu l-am văzut pe Bela o dată, dacă-mi aduc aminte minte bine, de când ne-am retras noi din gimnastică, de când au fugit ei.
Reporter: O singură dată v-ați mai întâlnit?
Emilia Eberle: Da, în America, am fost la un concurs mare. Am zis că dacă tot e acolo lângă noi, hai să mă duc, la două ore de Sacramento. Și când mi-a zis că Bela e acolo, am început să tremur. Eram și cu copilul meu de doi ani și jumătate. Și dacă mă credeți, mi-a zis „Hai, să te duc să-l vezi pe Bela!”. Așa am început să tremur și am zis că eu nu mă duc să-l văd. Mi-a fost frică de el!
Reporter: V-a rămas temerea…
Emilia Eberle: Mi-a fost frică de el, mi-au venit toate amintirile așa, într-o secundă, mi-au trecut prin corp, prin cap… Și m-am dus acolo, l-am luat pe ăla micul cu mine și m-a văzut! Zice „O, Trudi!”, m-a îmbrățișat, m-a pupat…
Reporter: Ca și cum totul a fost în regulă…
Emilia Eberle: Da! Eu întotdeauna am fost așa, mai rușinoasă și mi-a fost frică să nu zic ceva sau ceva să fie rău sau, înțelegeți? Deci, să nu-i deranjez și atunci am zis „Ce bine îmi pare să vă văd!”, dar eu tremuram…
Reporter: Sufletul vă spunea altceva!
Emilia Eberle: Da! Și știam că nu mă mai poate atinge, înțelegeți? Deci este ceva care e foarte greu de explicat, ce am simțit în momentul ăla.
Reporter: Dacă l-ați vedea acum în ochi, dacă ar fi în fața dumneavoastră Bela Karoly și Marta Karoly, cu toate traumele astea din spate, care încă va pasă și încă vă frământă, ce le-ați spune dacă ar fi să aveți în fața lor un discurs sincer și dincolo de orice temeri, ce le-ați spune?
Emilia Eberle: I-aș întreba un singur lucru: de ce a trebuit să mă bateți în halul ăla? Eu am fost un copil, învățată de acasă, de părinți, de bunici, să ascultăm de părinți, de bunici, de oameni maturi. Deci eu am fost un copil care a respectat toate legile!
Reporter: Cuminte!
Emilia Eberle: Cuminte, foarte cuminte! Deci, eu știu că și dacă nu m-ar fi bătut, dacă doar mi-ar fi cerut să fac ceea ce era de făcut în gimnastică, eu tot aș fi încercat. Deci, o singură întrebare: de ce în halul ăla?
Reporter: Ce credeți că v-ar răspunde?
Emilia Eberle: Habar n-am!
Reporter: Ar avea curaj să se uite în ochii dumneavoastră, din câte îl știți?
Emilia Eberle: Probabil, cu zâmbetul pe buze, dar cred că mi-ar spune „Păi, atunci așa au fost vremurile!”. Pentru faimă, orice! Deci, eu nu cred că neapărat a pornit de la ei, că a pornit de undeva de mai sus, că și asupra lor au fost presiuni. Deci au fost așteptări când a începând Nadia să câștige concursurile astea mai mari. Pentru România a fost așa mare lucru și acuma cred că presiunea a fost foarte mare pe antrenori și dacă nu ar fi făcut față cu rezultate, probabil că…
Reporter: Zburau!
Emilia Eberle: Zburau! Acum nu zic că ei au fost nevinovați, că n-a fost nimeni în sală să vadă cum ne-a bătut. Dar puteau să încerce și cu vorbă bună! Eu cu vorbă bună pot să fac orice! Eu așa procedez cu copiii mei acuma la Sacramento.
Reporter: Ați avut tentația vreodată să aplicați copiilor, poate în prima parte a carierei, să aplicați copiilor tratamente similare cu cele pe care le-ați suferit dumneavoastră din partea soților Karoly?
Emilia Eberle: Niciodată! Niciodată!
Reporter: Vă întreb fiindcă Marilena Perețeanu povestea că la începutul carierei, având în spate tot acest trecut, a avut momente în care avea o relație destul de aspră cu copiii, dar s-a resetat imediat. La dumneavoastră n-a fost cazul?
Emilia Eberle: Nu, nu! Și am antrenat fetele aici în Arad, cred că trei ani de zile înainte de a fugi, dar niciodată nu m-am gândit că…
Reporter: N-ați ridicat mâna!
Emilia Eberle: Nu! Nici vocea, nici mâna, că la cât am suferit eu, am zis: cu ce este copilul ăla vinovat că vrea să facă gimnastică? Și n-am avut niciodată aspirație să antrenez un copil până la olimpiadă, până la mondiale, pentru că știu cu ce preț trebuie să fie. Deci, să renunțe la toată copilăria, să aibă grijă să se îngrașe, să se înfometeze, eu nu pot să fac așa ceva cu copiii. Deci, acuma și în America, atunci când antrenez copiii, îi pregătesc pentru concursuri, dar îi antrenez mai mult psihic, înțelege-ți? Să nu le fie frică, nu spun la niciuna dintre fete să nu mănânce sau încerc să le dau exemplu bun când mâncăm împreună în sală, că avem 15 minute în fiecare zi când pot aduce de acasă ceva de ciugulit.
Am vorbit cu părinții… Bine, că e pentru sănătatea lor, nu numai pentru a fi gimnaste. Și ne așezăm împreună și de fiecare dată majoritatea timpului văd că aduc mâncare sănătoasă, deci nu mănâncă ciocolată. Când vine iepurașul, mergem la sală, le cumpăr ciocolată, le-o ascund, deci…
Reporter: Da, lucruri simpatice!
Emilia Eberle: Le mai dau și eu, câteodată le mai aduc pentru că le place. Am locuri de exemplu la capătul de bârnă sunt două capace. Și după o vreme mai cad capacele și acum vreo doi ani de zile m-am gândit cum să procedez ca să să le fac și mai fericite, să le fac surpriză și am scris la capăt pe bârnă că e „Mail box”, cutia poștală. Și vin copiii la sală și întreabă ce e cu cutia asta poștală? Zic „Aia e cutia mea poștală secretă”. Și bârna înăuntru e goală, deci e făcută din aluminiu și e acoperită…
Reporter: Și acolo băgați tot felul de cadouri…
Emilia Eberle: Da! Și am cumpărat ascuțitoare și…
Reporter: Da, tot felul de mici cadouri, atenții…
Emilia Eberle: Păi, sunt mulți copii, acum nu pot să le cumpăr nu știu ce… Și le-am zis „cred că ați primit ceva în cutia mea poștală! S-au dus toate, au deschis și vai de capul meu, când au găsit bucăți de ciocolată… de atunci tot mă întreabă „Trudi, avem ceva în cutia poștală?”. Eu zic „Păi, nu știu, uită-te! Nu știi că vine poștașul și pune acolo pentru tine sau pentru voi?”. E bine! Deci, scopul meu nu este să antrenez copii să meargă la mondiale. Dacă este să fie, o să se întâmple și așa? Da, nu, nu le forțez.
Reporter: Ați făcut foamea îngrozitor, nu? Adică, ați suferit groaznic și la capitolul foame…
Emilia Eberle: Păi, v-am spus, de aia m-am dus în Statele Unite. Eu am fugit în Statele Unite să-mi ajut părinții cu mâncare și cu ce nu s-a găsit în România și să pot să mănânc prăjituri, ciocolată și să beau Pepsi până-i lumea!
Reporter: Ați ajuns și la psiholog la un moment dat?
Emilia Eberle: Păi, eu am avut un interviu în 2008 în America, după ce o gimnastă dintr-o familie originară din România, care a fost în Texas…
Reporter: Dominique Moceanu…
Emilia Eberle: …Dominique Moceanu, a dat un interviu și a zis cât au fost de duri antrenorii. Vă dați seama că părinții au zis „Păi, Bela, fă ce vrei cu fiica, numai să fie campioană olimpică!”. Și atunci am văzut interviu și am încremenit! Zic „Doamne, dar cum are fata asta curajul să zică că a luat-o Marta de cap și a lovit-o cu capul de telefon și i-a spus să-l sune pe tatăl ei să vină să o bată, că e nesimțită și leneșă și nenorocită și de toate!…”. Și atunci a venit televiziunea din America și a vrut să-mi ia un interviu și o săptămână de zile dacă mă credeți, mi-a fost frică să vorbesc, am început să plâng, să tremur și când în final domnul Geza m-a convins că-i ok acum, că nu mai sunt gimnastă, că nimeni nu mă poate bate sau înfometa…
Și le-am zis „Bine, uite, m-am hotărât să vă dau un interviu, dar nu la sală, veniți la mine acasă!”. Și au venit la mine acasă, au făcut un interviu de cinci ore și am plâns cinci ore pentru că m-am dus înapoi în timp. Am fost iară copila aia care… un copil bun, un copil bun! Niciodată nu am înțeles de ce am ajuns să fiu bătută și înfometată în halul ăla! Că eu aș fi făcut treabă și fără aceste lucruri. Și interviul a fost făcut în august și abia pe la sfârșitul lunii octombrie sau așa ceva l-au dat. Când mi-au zis că uite, mâine o să-ți fie interviul, m-am dus în depresie! Noroc că numai o săptămână! Dar am slăbit șapte kilograme într-o săptămână, n-am putut să dorm, n-am mâncat, n-am băut…
Reporter: Mă rog, apăsarea momentului…
Emilia Eberle: Am crezut că n-o să mai ies din treaba asta. Eu n-am văzut interviul meu niciodată la televizor! În viața mea n-o să mă uit! Oamenii întotdeauna au știut, în special ăștia din America, ziceau „Voi, gimnastelor, niciodată n-ați zâmbit!”. Eu le-am spus, zic „Mă, n-am avut voie să ne uităm la nimeni, tot cu capul jos, să ne vedem de treaba noastră…” și am zis că…
Reporter: Dezumanizate cumva…
Emilia Eberle: Da! Și acum în zilele astea, mă duc la concursuri cu fetele, concursuri mai mari unde vin din toată țara. Și vin fete care au fost în aceeași etapă cu noi din Mexic, din Germania… și zic „Vai, Trudi, ce bine îmi pare să te văd după atâția ani!”. Și mă uit la ele și zic „Păi, nu te supăra, dar nu știu cine ești!”. Mi-e și rușine… și zic: „Păi, nu mai ții minte că am concurat împreună?”. Și atunci le spun la toți aceeași poveste: „Noi niciodată n-am avut voie să ridicăm capul să ne uităm la altcineva cum concurează ca să fim focusate”. Acum toată lumea știe de ce nu recunosc eu oamenii care au fost… Acum deja sunt foarte mulți oameni, ne-am reîntâlnit, acuma ne cunoaștem, ținem legătura….
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
22 Comment
Trist. S-a aplicat peste tot, mai ales in școala gimnaziala, pe vremea lui Ceaușescu. Era, așa, un fel de lege nescrisa și un “garant” al succesului școlar și pedagogic. Era un mediu competitiv și asta venea la pachet cu tot felul de abuzuri. Profesorii mâna in mâna cu părintii. De la profesori îți luai ‘nspe culegeri de parcurs in timp de părinții se asigurau (ca jandarmii) ca le faci. Pai, și acum țin minte “ tortura” psihică la care eram supuși în clasa a-8-a ca sa intram la clasa de mate-fizica. Ca acolo era bătălia mare. Și, mândria părinților ca ai intrat la clasa cea mai buna. Brutal sistem, nu mi-e dor. . Cu siguranța se puteau aplica și alte metode pedagogice fara loc de brutalitate, dar asa s-a vrut atunci. O înregimentare, o supunere, o ordine prin violenta.
Interviul mi-a răscolit amintirile din copilărie. Am primit bătaie de la antrenor, de la profesoara de matematica, de la profesoara de romana. Cea din urma m-a bătut cu caietul în cap pana la rupt, din cauza ca în vacanță subliniasem toate paginile asa cum făceam la alte materii.
Unul dintre acești profesori, a plecat de mult la Domnul, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte.
Nici unul dintre adulții ăștia nu aveau copii. Asta am descoperit noi copiii analizând bătăile primite. Părinților nu le spuneam niciodată despre aceste bătăi. Efectiv știam ca trebuie să-i protejam și pe ei și pe noi.
Dumnezeu să-i ierte pe toți.
E adevărat ce spui Cristina dragă Așa era mai ales în școala generală.Eu am fost la școala de muzică în Alba -Iulia,ne dădea cu cartea în cap,la ora de rusă,ne înjura,pe sora mea a prins-o de păr și a dat-o cu capul de tablă.
Pe când a trebuit să merg în clasa a I-a,m-am amânat spunând că sunt prea mică,eu fiind născută pe 29 decembrie ((1969), și pe mine și pe încă o fata de vârsta mea(stătea în bloc cu mine) bineînțeles cu alți copii mici, deși majoritatea erau de 13,14…ani,ne-au trimis în tabără la Năvodari,o fată pe clasa a 8-a a furat niște bani să își cumpere ulei de plajă, parfum…pe fata din bloc și pe mine ne-au bătut cu coada de matura, când se rupea lua alta,ne au băgat cu capul în wC, să spunem că noi am furat banii,ne au bătut trei profesoare, după bătaia mâncată pe nedrept,fata care era tot din Alba Iulia,a recunoscut că era a furat banii.Eu am trei băieți, Slavă lui Dumnezeu,dar mă marcat asay de mult acestea și mai multe și de frica ce am pățit eu nu am lăsat pe băieții mei în tabără să meargă.Cand m-am întors din tabără a zis mama că așa de tare am zbierat:mama….tată….dar târziu i-am spus mamei care trăiește. Tatăl meu era ofițer, șeful fanfarei militare pe județul Alba și profesor de muzică la Liceul Militar Mihai Viteazul din Alba Iulia,de frică cum ne-a amenințat când ne &a bătut lui tata nu i-am spus niciodată.Inca trăiesc tovarășele profesoare, cunosc și copii.. ierți, uiți…dar când am ascultat -o pe Emilia am plâns…
,, Dacă noi nu iertăm,nici Dumnezeu nu ne iartă „”,Acum câțiva ani am întâlnit -o pe o tovarășe profesoară,are cabană undeva la pădure și s-au legat de niște copii și i -am adus aminte de,, tabăra de la Năvodari „”,prima dată a negat….anii au trecut,sunt bunică,am trei nepoții (o nepoată și doi nepoți),cu ajutorul lui Dumnezeu urmează să se nască al patrulea…
Sunt traume ale copilăriei despre care nu vrei să vorbești….dar când auzi și vezi că mulți copii au fost tratați cu asprime, bătaie, înjurături, teroarea, frică….. amenințări de a nu le spune părinților….
Astae e viața.Cele rele să se spele,cele bune să se adune.
Sănătate, Mântuire și bucurii duhovnicești 👏
Exagereaza…. De ce Nadia Comanesci nu a dat niciodata asa declaratii… Trebuia sa te sinucizi!!! MINCINOASA!!
Nadia a dat destule declarații pe această temă. A scris chiar și o carte – „Nadia și securitatea” De exemplu vezi: https://evz.ro/nadia-comaneci-si-securitatea-dezvaluiri-despre-bataile-si-torturile-la-care-era-supusa-campioana.html . Eu zic să nu judecăm și să nu fim atât de duri pentru că la fel ne va judeca Dumnezeu și pe noi.
Stefan. Confirm 100 la 100. In fata lui Dumnezeu , va spun, 100 la 100 este adevarat. Ma numesc Mihaela pe atunci Popovici si am fost in lotul national alaturi de Emilia Eberle, Marilena Vladarau, Ecaterina Szabo, Lavinia Agache.. melita rhun. eu eram cea mai mica, proaspat cooptata in lot. Ne batea crunt. si pe mine m-a batut. Insa eu eram extrem de incapatanata daca eram agresata. Odata am cazut de la barna si marta , care era extrem de rea, mai rea ca Bella, a dat in mine, m-a tras de par si ma pus sa repet, m-am suit pe barna si am ramas nemiscata ca o stana de piatra timp de 3 ore cat a durat antrenamentul. Marta venea ma tragea jos , dadea in mine, ma urca sus si eu iarasi stana de piatra. Fara un cuvant, stanca. pana ce Marta s-a plictisit si a zis: da-=o dracului de cioara nenorocita ca sta cocotata ca o cioara acolo si nu se misca. Din acel moment nu s-a mai ocupat de mine, caci stia ca nu merge cu mine cu bataia. Si eu am vrut sa ma omor. aveam vreo 12 ani. Dupa fuga lor, am fost transferata la Dinamo Bucuresti, de catre parintii mei, intru-cat cei doi antrenori s-au folosit de mine pentru a putea pleca impreuna in America (asta e o alta poveste de spus), si la Dinamo am fost batuta zilnic, ridicata de cozi si data de pereti, infometata, aveam 27 de kg, departe ca familie si am vrut sa ma arunc de pe cladirea clubului Dinamo. eu am coloana praf, am dureri mari, mai ales noaptea, de vreun an de zile sunt continue. Gleznele imi fug mereu, si fac entorse pe loc drept , si cad mereu din picioare si ma impiedic din senin din cauza picoarelor. Coloana e defrmata, am 6 inele deplasate. Eu am purtat aceasta trauma zeci de ani, nu am mai vrut sa vorbesc despre asta. si acum am cosmaruri uneori in somn.
tipic comunist.
Parinte, ma iertati, pt mine socant este ca publicati astfel de materiale..oare pacatosul nu trebuie acoperit?! Nu au fost acesti antrenori oare niste oameni ai timpurilor lor, care au facut ceea ce au fost invatati si ceea ce au vazut la altii?!
Poate ca la vremea respectiva ne-am simtit importanti datorita acelor rezultate, iar acum renegam ceea ce altadata am pretuit. Eram un copil atunci, dar inca imi amintesc incantarea care ii stapanea pe toti, inclusiv pe noi, copiii.
Nu mi se pare drept sa judecam vremurile trecute cu masura de acum..
Nu judecăm persoanele, judecăm faptele. Arătăm că în spatele unor reușite sunt cu mult mai multe dureri decât socotim la o primă vedere și, astfel, să fim mai înțelegători cu ele.
Diana, masura de acum este trauma noastra, care a ramas si va ramane mereu. O copilarie distrusa, o sanatate distrusa, pentru ca sa fiti voi incantati si mandri??? Asta este adevarul crunt si nestiut de nimeni, si desi am acum 54 de ani, inca am cosmaruri, inca plang cand imi amintesc. In pluis durera de coloana ce o am continua de un an de zile, si cele 6 inele deplasate, si momentele de peste zi cand se contracta muschii toracali si nu pot respira, imi amintesc de efortul imens depus atunci copil fiind, fara copilarie. Sa va povestesc cum furam, mancare de foame?> cum visam ca ma jos si eu cu copii ca alti copii? vreti sa va povestesc cum eram 6 fete izolate in vestiar, 6 paturi suprapouse in vestiarul salii de gimnastica din clubul DInamo? cum primeam dimineata un ceai indulcit cu zaharina, asezxat pe pian si baut cate o gura din el pe toata durata primului antrenament? cum la 12 dupa antrenamentul de dimineata mergeam in vestiar unde ne era aduca o punga cu 6 bucatele de carne si salata rasturnata pe un castron pe care ne aruncam sa prindem o bucatica mai buna? cum ne puneam in pat de la 1 la 3 amiaza, somnul de zi, si mi se lipea mana de spate cand o asezam pe burta si plangeam gandind ca mor (aveam 12 ani) crezand ca nu mai amk stomac. Si la 3 in sala jos al doilea antrenament cu ridicari de codite si dat cu capul de pereti? fara scoala, fara colegi, fara comunicare, izolate in vestiarul cu ciment rece? stiti dvs ca dimineata imi trebuia jumatate de ora sa pot merge, pentru ca aveam dureri crunte de glezne si nu puteam calca pe picioare? mergeam pe cimentul rece si gol la baie ca sa usurez cateva sute de grame ca nu cimva sa atarne la cantar si sa iau iarasi bataie.
Iertati.ma, Mihaela, desigur ca nu am dreptul sa vorbesc in fata suferintei dvs.
Dumnezeu sa va intareasca si sa va mangaie cu mila Sa!
Eu nu am apucat sa ajung o glorie, caci la scurt timp am alunecat la paralele, si am zburat pana pe partia de sarituri iar acolo am cazut pe genunchi taindu-mi pielea in cauciucul de alergare si iesind afara tot osul cu rotula cu tot. Da. Nu uit cum am ramas acolo jos cu oasele afar in timp ce veneau la mine si imi sopteau, acum iti taie piciorul , m-au dus la spital. Antrenorul nu mai apucase sa ma prinda. Alta data am aterizat la o coborare la paralele pe genunchi intinsi si mi s-au dus picioarele invers, peste cap., so am ramas acolo jos si nu am mai putut sa ma ridic. Antrenorul a strigat la mine: proasto pleaca de acolo ca blochezi aparatul si eu nu puteam sa ma misc, si o clega a venit sa ma ajute si antrenorul a injurat-o: nu pune mana pe proasta laso acolo sa se chinuie. Si m,-am tarat pe fund pana la marginea salii si tot antrenamentul am facut exercitii chinuitoare sa ma ridic in picioare singura si sa pot cat de cat merge tarandu-mi picioarele. Trebuie sa plec acasa de acolo nu? eram din deva, si nopatea la 6 , cand s-a sfarsit antrenbamentul m-ma dus la autobuz, pe atunci eram la lotul mic, inca acasa , si am stat plangand in picoare cu dureri crunte si nemiscata si a venit autobuzul si in fata scarilor am rfealizat ca nu npot urca. nu puteam sa mai ndoi genunchii deloc sa urc scari, si tyremuram de durere plangand ca voi ramane acolo in drum toata noaptea. Si un necunoscut -a vazut si a venit la mine: tu vi de la gimnastica? a zis si esti accidentata? da am raspuns si m-a luat in brate si m-a dus acasa. Am stat apoi in ghips ca aveam picioarele sucite invers. sio acum la 54 de ani am picioarle flexate de la acel accident. Ei da, si acum plang, pentru ca aceste amintiri ma racolesc.
stiu, multora nu le place sa stie toate acestea, e ceva ca si cum ascundem gunoiul sub pres. dar aceste adevaruri Dumnezeu le stie, si cred ca Dumnezeu m-a iubit mereu tocmai pentru aceste suferinte din copilarie. Tatal meu, Dumnezeu sa il ierte ca a murit, toata viata avea momente cand plangea mult repetand fara oprire: copilul meu a luat bataie cat tot neamul meu la un loc – si nimic nu il mai alina. Da, am luat bataie cat tot neamul meu la un loc. Acei ani m-au schimbat pe veci, am crescut atee, am trait atee, si acum 10 ani Dumnezeu prin mare Mila Sa mi s-a descoperit, L-am cunoscut cu toata fiinta mea, si m-a facut credincioasa. Acum am duhovnic la Lainici, pe Parintele Ignatie, la care m-am spovedit si care ma stie : Mihaela sportiva. Iar omul care m-a asezat pe calea cea crestin ortodoxa, in Grecia fiind atunci este Par. Petru Pruteanu ce se afla acum in Portugalia.
Mari minuni a facut Dumnezeu cu mine, prima a fost cand am vrut sa ma omor la 12 ani in Bucuresti, la clubul Dinamo, ca m-a ocrotit si nu a ingaduit sa se intample asta. A doua , ca m-a scos din ateism, si mi S-a facut cunoscut, apofatic, mai presus de fire, A treia minune ca m-a invatat Bunul Dumnezeu credinta cea adevarata, si m-a invatat sa iert tot. A patra minune ca m-a facut sa ma vad pe mine insumi, cine sunt, si cum sunt. Sa plang pentru asta si sa ii multumesc pentru tot. Nu am avut copilarie, am suferit mult. si nu am avut nici glorie. Eu sunt exemplul viu de suferinta fara glorie si atunci Dumnezeu mi-a daruit minuni, mi-a daruit Gloria Sa.
Stiti. noi oamenii facem multe rele in viata. Toti.. Ca nu suntem fara de pacat. Insa masura relelor noastre o stie numai Dumnezeu. Si astfel dupa masura relelor, Dumnezeu ingaduie cumva sa platim. Cred ca acum Dumnezeu ingaduie sa fie dezvaluite toate aceste orori din gimnastica de performanta , pentru ca fiecare dintre acei care au contribuit la acele orori sa plateasca pretul dupa masura greselilor. Altfel cum s-ar mantui oamenii? Totul e ingaduit de Dumnezeu. Si nu doar Marta si Bela au fost asupritori ci aproape toti antrenorii din sistemul comunist de atunci. Eu am am luat bataie crunta la Dinamo fiind: cu antrenori ca Emilia Lita. Macar mandria de mari antrebori adulati de popor, Dumnezeu ingaduie sa fie stirbitya, caci aceasta mandrie cladita pe suferinta noastra , a copiilor de atunci, e pierzatoare. Dar de e stirbita si sparta. sufletele lor poate se vor salva si se vor mantui. Dumnezeu sa le dea Dumnezeu iertare si mantuire acestor antrenori . Eu una am iertat tot. Nadajduiesc sa ma ierte si pe mine Dumnezeu pentru toti anii de ateism ce i-am trait.
Iertati-ma dragilor, toti daca v-am suparat. Dumnezeu sa va ajute si sa va dea viata frumoasa si fara lacrimi si dureri.
Am citit cu lacrimi toată mărturia Dvs aici! Cat de minunat este Hristos! Atât de frumos a lucrat in viața Dvs! Va admir ca ați avut puterea sa-i iertati pe cei ce v-au făcut rău și aveți un echilibru sufletesc atât de bun, in ciuda traumelor suferite. Sunteți lecția de viața cea mai pilduitoare de care am avut parte pe ziua de azi. Totodata, sunteți răspunsul care mi-a venit imediat smereniei pe care mi-am luat-o astăzi.Si mi s-au risipit norii mâhnirii. Si mi-ați dat mult, mult curaj. Hristos ne iubește pe toți plenar si fără falsitate. Ca El este Calea, Adevarul si Viața! Dumnezeu sa va bucure intru totul! Si veșnic! O sa va trec pe pomelnicul meu zilnic! Sa ne vedem cu toții la Rai! Amin!
Va multumesc mult pentru bunatate si multumesc lui Dumnezeu ca a asezat acum lucrurile asa, ca sa va foloseasca. Calea mantuirii este atat de grea si nu pentru ca trebuie sa faci eforturi fizice foarte mari, ci pentru ca trebuie mereu sa strunesti sufletul si sa il ridici cu nadejde in Dumnezeu din toate gropile acestei lumi. Cum zic duhovniciii nostri si sfintii nostrii dragi, dati vointa si luati putere. Si nu uitati, ca orice groapa a acestei lumi in care cadem , oricat de adanca ar fi, niciodata nu este suficient de adanca pentru Dumnezeu. De acolo va va ridica , va spun eu, cea care mereu cade in gropi .
Stiti ca Dumnezeu ne ridica si lucreaza si atunci cand noi facem ce nu trebuie si voim ce nu trebuie pentru ca nu stim ce trebuie, cu conditia sa nu ne incredem in noi ci in El? Daca de fiecare data vom zice: Doamne tu stii ce e bine, tu sti cum e bine, eu fac acum asa, merg pe acest drum, dar daca nu e bun, te rog Doamne aseaza tu lucrurile sa ma duca unde trebuie, trimite oamenii potriviti sa ma traga unde trebuie, atunci, chiar daca mergem intortocheat pana la urma tot la drumul bun ajungem. Asa vom face voia lui Dumnezeu mereu , daca nu stim cum sa facem voia lui Dumnezeu.
Sa nu va smintiti de oamenii ce merg intortocheat pe marea acestei lumi! Caci Dumnezeu vegheaza asupra noastra a tuturor!
Nu ne smintim. Din contră, apreciem foarte mult. Toți suntem pe aceste căi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze! Fenomenală mărturia dvs. Ne înclinăm în fața suferinței dvs. și a colegelor dvs. A meritat să postăm acest articol! Slavă lui Dumnezeu! Dacă vă putem ajuta cu ceva, nu ezitați să ne contactați / spuneți.
Va multumesc. Slava lui Dumnezeu pentru tot!