Presiunea persoanelor transgender, tinerele adolescente și cum a scăpat Emelie

Vizionați un caz tulburător care descoperă o mică parte din ceea ce se întâmplă în lumea trangenderilor – a persoanelor care își schimbă sexul. După cum veți auzi în material, și după cum se știe și din alte surse – chiar noi am prezentat în trecut un caz asemănător, sunt destule astfel de cazuri. Astăzi vă prezentăm – dincolo de cazul în sine – și o mică analiză a factorilor motivaționali de ordin psihologic în această temă.

Este bine să fim informați în acest domeniu.

Vizionare cu folos! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Astăzi, mai devreme, am avut privilegiul de a sta de vorbă cu Emmy, un copil care s-a identificat pe sine însuși ca „trans” și care între timp s-a întors. În conversația noastră aceasta mi-a declarat că atunci când a realizat că este „trans”, și a scos la iveală asta la școală, cea mai grea încercare pentru ea a fost ura și disconfortul pe care-l simțea cu privire la corpul său la trecerea prin pubertate.

Emily: „desisted”

R.: Deci, Emily, în profilul tău pe Twitter am găsit un cuvânt pe care unii oameni ar putea să nu fie familiari, iar acela este „desisted” [renunțat] Ai putea, te rog să explici ce înseamnă asta?

Emmy – E: Înseamnă ca am crezut că sunt „trans”, nu am luat nici un fel de hormoni sau să fac vreo operație, iar ulterior am decis că nu sunt „trans”. Revenirea, în mod normal, se referă la cineva care a luat hormoni, sau a făcut operații, și s-au întors, în timp ce „renunțarea” înseamnă că am devenit „trans” numai din punct de vedere social, dar nu și medical.

R: Da, înțeleg. Este interesant modul în care zici că: „Am crezut că sunt trans.”, și doresc să merg mai departe pe asta dar aș vrea să ne întoarcem la momentul de dinaintea acestei conștientizări că ești „trans”. Ce se întâmpla în viața ta la acel moment? Ce se întâmpla în familia ta? Ce se întâmpla din punct de vedere social?

E.: Eram în primii mei ani ai pubertății iar starea mea mentală era cumplită. Am avut câteva boli mentale care nu erau ținute sub control, și mulțumesc că se află sub control acum; am petrecut într-un spital de boli nervoase pe motiv că mă răneam singură, și mă simțeam tratată rău de cei din jur. În consecință, când am aflat de această identitate „trans”, am reușit să mă protejez de tratamentul rău al celor din jur, precum și faptul că purtându-mă ca un băiețoi, jucându-mă cu jucăriile băieților, multă lume a început să zică: „Oh, dacă te joci cu jucăriile băieților, atunci ai putea fi trans”. Atunci, mi-am zis: „Oh, dacă aș fi „trans” , și astfel mi-aș asigura protecția împotriva batjocorii, atunci este o situație din care am de câștigat.”

Identitatea „trans”

R: Este interesant, și am auzit asta de mai multe ori, că orice formă de nonconformitate în privința genului, cum ar fi, ești o fată și îți plac jocurile pe internet, sau îți plac cursele de mașini Nascar, ești automat atras în această direcție a identității „trans”. Tu afirmi că erau mai multe lucruri care se întâmplau în același timp: erai stigmatizată și tratată foarte, foarte rău de cei din jur, aveai ceva probleme de sănătate mentală, erai proscrisă social, și astfel identitatea „trans” a putut să atenueze presiunea care venea de la toate acestea trei.

E: Am trecut de la o fată căreia îi plăcea ceea ce făceau băieții la un băiat „hip-trans”.

R: Interesant. Care a fost pentru tine ingredientul catalizator ca să afli despre asta ca o posibilă soluție [la problemele tale]?

E: S-a întâmplat chiar înainte ca ”Sunt Jazz” să devină cunoscut, când am observat că cei din jur vorbeau despre asta și discutau: „Oh, dacă faci astea, ai putea să fii trans.”, iar atunci mi-am zis, analizând lucrurile pe care le făceam, ca poate sunt „trans”. Deci, am început să mă acomodez cu ideea că sunt „trans”, primind o mulțime de reacții pozitive de la prieteni, iar școala a început să-mi arate susținere. Astfel, am trimis un email la toți profesorii mei din clasa a -11-a zicând: „Hey, numele meu este Jacob, și acesta este numele cu care vreau să mă apelați. Vă rog să respectați asta.” Școala era obligată să respecte asta. Am constatat imediat că cei din jur au încetat să mă mai batjocorească.

R: La acel moment, care era situația din școală cu privire la persoanele „trans”? Erai numai tu? Erau mai mulți? Era vreun grup mai mic?

E.: Erau câțiva, cei mai mulți dintre ei nu erau din clasa mea; aș zice că erau în jur de 4 say 5 în toată școala, și de care știam și eu de ei. În fiecare an erau câte 3-400 de elevi și astfel nu am avut posibilitatea de a cunoaște mulți elevi de la școală, dar știu că existau câțiva. [Fenomenul] nu era atât de cunoscut pe cât este acum; era doar în stadiul de început al notorietății.

R: Da, așa este. Pentru că asta s-a întâmplat cu ceva ani în urmă.

Începuturile

E: Totul a început pentru mine în anul 2017.

R: Da, cred că aceasta a început în anii aceia 2015 -2017. Cred că în anul 2015, Caitlyn Jenner a ieșit la rampă, Bruce devenind Caitlyn, dar sunt curios dacă schimbarea ta a adus pe lângă rezolvarea problemelor de ostracizare și de izolare, și soluționarea problemelor mentale cu care te luptai la acel moment. Această schimbarea a rezolvat toate problemele tale, sau era numai o rezolvare temporară?

E: Aceasta a rezolvat problemele de natură socială dar am continuat să mă confrunt cu o depresie și anxietate severă pentru că lumea îmi spunea că ceva este rău cu corpul meu și că am nevoie de operații și hormoni; asta a condus la o stare mentală și mai gravă, ajungând până la a-mi produce tăieturi singură sau să am gânduri de sinucidere.

R: Îmi pare rău să aud asta. Bineînțeles, aceasta este ceva ce nu vrem să auzim, dar oamenii se confruntă cu asta și se mai și întâmplă. Este un lucru foarte dificil. Acum, după ce pe contul tău de twitter ai anunțat că ai renunțat [la „trans”], că te identifici ca femeie, cum decurge acest proces de renunțare? Care a fost momentul de cotitură în acest proces?

E.: După ce am absolvit liceul am realizat că toți prietenii mei nu mai vor cu adevărat să stea în preajma mea, că ei fuseseră prietenii mei pentru că am fost ca un fel de scut pentru ei, – nu mai erau luați la mișto pentru că erau prieteni cu mine -, dar după liceu n-au mai vorbit cu mine, să mă întrebe ce mai fac, sau orice altceva. Aceasta m-a făcut să realizez că tot ce am făcut a avut mai mult o cauză socială și că nu am fost „trans” în fapt. Și tot atunci am început să realizez că: „Stai puțin: fetelor le este permis să le placă ceea ce fac băieții, dar asta nu înseamnă că sunt băieți; femeilor le este permis să le placă lucruri masculine fără ca aceasta să însemne că sunt bărbați; ne este permis să facem diverse lucruri și nu trebuie să fim sută la sută feminine, în tot timpul.

Cauzele

R.: Ceea ce înțeleg din descrierea ta este că principala problemă, făcând excepție de aspectul social, era faptul că ție îți plăceau lucruri care în mod tradițional erau asociate cu genul masculin și, din cauza aceasta, ai sărit gardul dincolo gândind că: „Oh, poate că sunt băiat!”.

E: Da, aceasta este ceea ce am crezut în timpul creșterii și am trecut prin faza pubertății. La fete, în timpul pubertății, au loc atât de multe schimbări că ajungem să ne urâm propriul nostru corp (!). Trebuie să treacă mulți ani pentru a înțelege și a ne iubi propriul trup. Atenția pe care o primim în această perioadă este una de natură negativă, ajungi ca, în liceu, să urăști creșterea sânilor și, nedorindu-ți să ai așa ceva, ajungi să fii condus către identitatea „trans”: „Oh, dacă nu îți place asta, atunci schimbă-i!” Ori dacă ai PCOS [exces de păr pe față și pe corp], cum am avut eu, este cu adevărat foarte nasol. Chiar și în ziua de azi. Pentru cei de la „trans” totul este simplu: „Nu trebuie să te razi dacă ești bărbat.” Atunci mi-am zis: „Asta este minunat!” Deci a fost benefic pentru mine; am crezut că a fost benefic, pentru că mi-am zis că nu trebuie să am grijă de păr, iar de sâni nu-mi plăcea oricum, așa că purtând o bundă care-mi ascundea asta credeam că nu voi mai atrage atenția negativă a celorlalți în legătură cu sânii mei. Deci la momentul acela l-am văzut ca o ceva benefic.

R: Da, este de înțeles. Din ce am citit la vremea respectivă, la trecerea prin adolescență, fetele sunt expuse la momente dificile urmare a schimbărilor care au loc în organismul lor, precum și de reacția nedorită pe care o primesc la școală, sau în alte locuri. Dorindu-ți să păstrăzi o stare de inocență, deși nu este cel mai potrivit cuvânt, sau să nu primești aceea atenție negativă, identitatea „trans” este [văzută] ca ceva pozitiv la acest moment în societatea noastră, ieșirea în față ca „trans” fiind considerat ca ceva de bravură, primind o mare atenție de natură pozitivă. Deci aici sunt două stari aici: pe de o parte starea negativă pe care nu ți-o dorești în legătură cu schimbările corpului tău și pe de altă parte starea pozitivă ce decurge din ieșirea în față ca „trans”. Deci, sunt curios să aflu care a fost răspunsul pe care l-ai primit după la renunțarea la statutul de „trans”.

„Prietenii” online

E: Cei mai mulți din prieteni de pe online au început să pună presiune pe mine pentru a continua a deveni „trans”, și, cum acum împlinisem vârsta de 18 ani, au pus presiune pentru a începe a lua hormoni, pentru că puteam să-mi cumpăr fără a avea consimțământul părinților, dar am răspuns că: „Poate nu vreau asta!”, dar ei insistau zicându-mi: „Nu, sigur vrei. Dacă nu-ți vei face asta, ți se va face și mai mult silă de tine.” Astfel starea mea mentală se înrăutățea și mai mult în timp ce ascultam la ei. Iar la momentul în care am părăsit grupul au început să zică: „Oh, tu niciodată nu ai fost „trans”, sau „nu ești de-al nostru”, „te urâm” , sau „tu ne vrei nouă răul”. Nu vreau nimănui răul, vreau ca oamenii să beneficieze de o îngrijire corespunzatoare și nu să li se inoculeze hormoni experimentali.

R.: Adevărat. Este interesant cum au făcut saltul acesta de a te acuza că le vrei răul. Nu numai utilizarea „no true Scotsman fallacy” [eroare de logică] afirmând că: „Dacă ai renunțat [la „trans”], înseamnă că nu ai fost niciodată așa cu adevărat.”, Este interesant că poți constata asta în toate domeniile vieții sociale. Spre exemplu, la creștinii protestanți, există această idee că dacă părăsești biserica înseamnă că nu ai fost niciodată membru cu adevărat al bisericii! Ceea ce este o eroare de judecată. Este interesant cum aceștia ți-au făcut asta.

E.: Găsesc cu adevărat interesant faptul că la începutul tranziției am remarcat permanent postări de genul: „Oh, dacă ai întrebări cu privire la identitatea ta înseamnă că ești „trans”, deoarece îți pui întrebări.”, iar la momentul plecării mi se spune: „Oh, tu nu ai fost niciodată cu adevărat „trans”.

Standardul dublu

R.: Vezi, de aceea este fascinant pentru că este un dublu standard aici. Ce a însemnat pentru tine faptul că ți-ai pus întrebări în legatură cu identitatea ta sexuală? Este ceva neclar aici, ceva mai mult decât o confuzie oarecare despre viață la momentul creșterii [în vârstă].

E.: Cred că este numai o confuzie în legătură cu propriul tău corp. Fiecare își pune întrebări despre ce-i place, se descoperă pe el însuși, iar activiștii „trans” se bazează pe asta; numai faptul că îți pui întrebări nu înseamnă că ești de gen diferit. Oricine își pune întrebări. Este ceva omenesc să afli ceea ce îți place, sau ceea ce nu-ți place.

R.: Da, este ceva firesc în dezvoltarea noastră ca indivizi autonomi, ca parte a evoluției noastre. Un lucru pe care l-am auzit din diferite surse, pe care l-am găsit interesant, și pe care mi-ar place să-l discut aici, este aceea că identitatea noastră, ca ființe umane, în lumea virtuală, este, într-un fel, negociată social. Ce crezi despre asta? Crezi că este o „echo chamber” [loc în care se aud același tip de opinii – n.t] Crezi că sunt mai mulți oameni care trec prin niște lucruri pe care mai târziu le regretă? Crezi că tinerii „trans” din America fac ceea ce trebuie și niciodată nu vor avea nici un regret? Ce crezi despre toate acestea?

Distorsionarea realității

E.: Cred că este un fenomen de „echo chamber”. Aceia care vin și vorbesc despre cât de groaznice sunt operațiile [de gen] li se închide gura. Dacă cineva are reacții împotriva operațiilor, imediat li se închide gura. Nu cred că sunt atât de mulți tineri „trans” pe cât se spune că sunt. Tinerilor li se predă că nu pot să fie de genul în care sunt dacă le place anumite lucruri, ceea ce nu este adevărat. Noi cu ușurință putem trece de la: „Oh, bărbații pot purta rochii și să-și pună farduri și încă pot fi bărbați.”, dar acum societatea îți zice că: „Nu poți să faci aceste lucruri și să fii bărbat; dacă faci aceste lucruri înseamnă că ești de fapt o femeie.” Iar asta nu este normal.

R.: De asemenea, ceea ce mi s-a părut ciudat este aceea că dacă mergi puțin mai adânc în profunzimea lucrurilor vei auzi ceva de genul că totul este o construcție socială artificială, iar dacă este așa, aș putea purta rochie și rămâne bărbat!

E.: Adevărat! Îți este permis să-ți placă lucrurile care îți plac, iar asta nu înseamnă că ești de gen diferit. Mi s-a părut atât de insultător că mi s-a spus că dacă îmi plac lucruri pe care le fac băieții nu pot să fiu o femeie. Femeile pot să facă atât de multe lucruri, dar acum, dintr-o dată, dacă ne plac anumite lucruri înseamnă că nu am rămas tot femeie?

R.: Asta este, de asemenea, ceva de care sunt interesat pentru că pentru mulți ani femeile nu au fost lăsate să lucreze în fabrici, sau în armată; femeile chiar nu puteau să voteze pentru că aceasta era considerată treaba bărbaților. Deci, întrebarea este, cum reușim să ne întoarcem de la o societate care recunoaște autonomia și meritul femeiii la societatea de acum care zice că dacă îți place ceva ce este în mod tradițional masculin nu mai ești femeie; pentru mine, aceasta este ceva hiperbolic, ceva care seamănă cu ștergerea femeii născătoare, ceva care implică o mulțime de restricții care sunt puse pe voi, ca femei, nu numai în Statele Unite, dar și în toată lumea, care zice: „Dacă îți plac astea, ești de fapt bărbat!”

E.: Sunt de acord cu asta. Cred că este o mare confuzie la tinerii adolescenți cu privire la conceptul de „gen fluid”, afirmând că dacă nu ești sută la sută femeie sau sută la sută bărbat înseamnă că ai ”genul fluid”. Aceasta nu este adevărat. Nimeni nu este sută la sută feminin sau masculin, dar asta nu înseamnă că ai un gen diferit. Am sentimentul că se anulează femeia când se afirmă că nu putem să facem anumite lucruri și să rămânem în același timp femei. Încercarea lor de a o băga în asta și pe Ioana d’Arc [personalitate istorică franceză] care nu ar fi fost [femeie], arată că femeilor nu le este permis a fi puternice.

Distorsionarea unor personalități istorice

R.: Poți să ne vorbești puțin mai mult despre asta pentru că o parte dintre privitorii noștrii nu sunt familiari cu subiectul? Din ceea ce înțeleg eu, deși nu m-am uitat foarte adânc în asta, are loc o rescriere a istoriei până la punctul în care unor personalități istorice, precum Ioana d’Arc, să li se aplice cheia de interpretare al secolului 21.

E.: Da, cred că rescrierea istoriei de către acești oameni este o nebunie, precum și încurajarea și aplaudarea acestui [fenomen]. Femeilor le este permis să fie puternice, să fie războinice, iar asta nu ne face ca să fim bărbați.

R.: Sunt curios să aflu ce s-a întâmplat [în mediul virtual], pentru că ai afirmat că pe Twitter ai devenit mai populară decât te-ai fi așteptat. Care a fost nivelul interacțiilor tale cu alte persoane care au renunțat, sau au ieșit din asta, în raport cu cu cei care au încercat să-ți închidă gura?

Cenzura

E.: Contul meu original de Twitter avea în jur de 2 mii „prieteni” și, imediat ce am început să vorbesc, contul meu a fost blocat, nu am mai fost în stare să mă mai conectez; îmi tot zicea să-mi pun și să-mi confirm adresa de email. Îmi puneam adresa de email și mi se spunea că aceea adresă de email este asociată cu un cont diferit. Deci mi-am creat o nouă adresă de email care nu a mai fost niciodată utilizată și am introdus-o. Dar mi s-a spus că nu mă pot conecta zicând că acel email este conectat la un alt cont. Dar era imposibil pentru că doar ce creasem acel email! Deci am renunțat [pe calea asta] și am început să utilizez contul de Twitter pe care-l utilizasem cănd aveam 15 ani, iar acesta este cel pe care îl am acum. Sunt pe cale să ajung la același număr de „followers” pe care l-am avut anterior, dar este evident că aceia au încercat să-mi închidă gura. Am fost în contact cu Abel and Chloe Cole iar eu aș fi trecut prin același lucru prin care au trecut ele, dacă părinții mi-ar fi permis să iau hormoni și să-mi fac operații. Experiența lor este cu mult mai urâtă decât a mea, și-mi pare foarte rău de ele. Părinții lor au încercat să facă ceea ce au crezut că este corect, ceea ce grupul le spunea să facă ….

R.: Ei încercau să ajute; atât timp cât tu, ca părinte, tată a patru copii, ți se pune în față ideea că dacă nu-ți vei lăsa copii să facă asta, cel mai probabil se vor sinucide. Aceasta este infiorător! În primul rând, să aduci asta în discuție cu un părinte, oricare ar fi condițiile, este înfiorător; să aduci asta în atenție pentru a împinge ideologic, pentru că aș putea numi asta o ideologie, într-o direcție care are efecte negative pe termen lung [este înfiorător]. În fapt, am demarat procesul de a o intervieva și pe Chloe, așa că dacă ai informațiile sale de contact, după acest interviu, mi le poți da. Obiectivul meu este de a face cunoscut experiențele prin care ați trecut pentru că, așa cum ai spus, oamenilor li se închide gura. Tu ai avut două mii de „followers” pe Twitter, și chiar la acest număr ai fost considerată o amenințare; este ca și când ai fi avut două milioane. Două mii și să fii considerată o amenințare! De ce crezi că este o așa amenințare când de fapt tu doar îți prezinți propria biografie, să împărtășești propria-ți experiență?

Nedumeriri

E.: Să fiu onestă nu știu de ce aceștia se uită la asta ca o amenințare. Presupun că nu vor să fie expuși pentru că cred că industria medicală dorește pacienți pentru întreaga lor viață și bani pe termen lung. Poate aceștia plătesc pe Twitter să le închidă gura celor care vorbesc împotrivă, dar nu sunt sigură.

R.: Interesant. Nu știu dacă ești familiară cu video-ul postat recent de [Universitatea] Vanderbilt care a dezvăluit despre sumele imense care se obțin [din asta]. Acestea au fost spuse într-o conferință [de presă] și ca urmare au suspendat toate operațiile pe minori, ceea ce cred că grozav și minunat.

E.: Nu voi înțelege niciodată de ce vor să-mi închidă gura dar cred că în următorii 5 -10 ani vom vedea mai multe experiențe ca a mea [ieșind la iveală] și nu va mai fi ca acum. Cred că problema fundamentală este aceia că omul normal consideră că a susține aceasta este lucru corect pe care trebuie să-l facă. Aceștia cred că dacă nu susțin asta, acei oameni se vor sinucide, ceea ce nu este adevărat. Ei nu înțeleg cât de experimentale și cumplite sunt aceste operații. Cred că dacă publicul realizează ceea ce se întâmplă, operațiile la copii vor înceta. Jazz Jennings, când avea 17 ani, a avut prima operație plastică vaginală. Până acum cred că a făcut trei, sau patru, operații de reconstrucție pentru modul în care a fost cârpit atunci, ceea ce este oribil.

Probleme de sănătate pe termen lung

R.: Da, aceasta conduce la probleme de sănătate pe termen lung. Sunt persoane care au avut aceste operații, și pe care le-am urmărit, care spun că acest lucru nu este ceva care este executat și gata, ai terminat. Este ceva care necesită întreținere permanentă și, de asemenea, monitorizare. Sunt foarte bucuros că ai reușit să treci prin astea fără a lua hormoni, sau să faci operații.

E.: M-am uitat online ca să pot lua hormoni fără rețetă dar mulțumesc că asta a fost înainte ca Eli Ehrlich să distribuie hormoni la copii. Deoarece părinții nu m-au lăsat să iau hormoni, am fost convinsă că aceștia mă urăsc și am crezut că mă vor moartă. Am crezut că sunt abuzată, că mă urăsc doar pentru simplu fapt că nu mă lasă să încep să iau hormoni sau să fac operații. Acum, când au mai trecut anii, sunt atât de recunoscătoare că nu m-au lăsat să încep să iau hormoni. Găsesc că este absolut nesănătos că acești oameni au fost în stare să-mi urăsc proprii părinți, în timp ce tot ceea ce făceau era să mă iubească.

Mesajul de final

R.: Da, asta este cu adevărat mișcător. Aș dori să închei cu ceva care să poată fi spus în gura mare de pe acoperișul clădirii, dacă ai putea să-l tweet la zece milioane de oameni și toți ar vedea mesajul tău, care ar fi mesajul tău către lumea de afară?

E.: Aș dori să știe că copiii nu ar trebui să înceapă să ia hormoni și nu ar trebui să facă operații. Atât de mulți oameni, în special femei, și cu totul special femeile cu autism, cresc cu o anumită disforia, iar punând întrebări despre gen este ceva normal, ceea ce nu înseamnă că ar trebui să devii un pacient al doctorilor pentru întreaga viață.

R.: Acum, pentru că ai adus în discuție autismul, care este corelația [cu trans]?

E.: Nu știu care este corelația dar cunosc că sunt numeroase femei „trans” care sunt autiste. Chiar și atunci când am crezut că sunt „trans” am văzut corelația și am discutat-o în grupuri. Cred că există ceva pentru că suntem mai ciudați și ne punem întrebări mai mult, iar aceasta se întâmplă mai mult la femei.

R.: Poate, încă o întrebare: Ce sfat ai pentru copiii care se identifică în prezent ca „trans”, or copiii care cred că sunt „trans”, care sunt convinși despre asta, or oameni care poate numai își pun întrebări despre asta?

E.: Îmi amintesc că atunci când am trecut prin asta am crezut că oricine făcea dezvăluiri despre asta, sau îmi punea întrebări, mă urăște sau îmi vrea răul. Deși cred că orice aș zice nu le va atrage atenția, sper ca aceștia să asculte. Sper ca aceștia să realizeze că nu trebuie să fii un stereotip feminin pentru a fi femeie: bărbaților li se permite a fi feminini, iar femeilor li se permite a fi masculine. Aceasta nu înseamnă că trebuie să intri pe mâna doctorilor pentru întreaga viață, nu înseamnă că trebuie să faci operații experimentale, sau să iei hormoni. Iubește-te așa cum ești și iubește-ți trupul! Îți va lua ceva timp pentru asta dar învață să te iubești pe tine însuți!

R.: Cred că acest mesaj este foarte important. Mulțumesc foarte mult pentru a accepta să vorbești cu mine astăzi.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!