Mântuirea numai prin credință în Protestantism versus Ortodoxie – Pr. Iosia Trenham
21 iunie 2023
Chilia noastră: tur virtual al florilor – p. Pimen Vlad
22 iunie 2023
Ascultați un răspuns cu discernământ al fostului dicheu de la schitul Sf. Andrei – părintele Efrem – la întrebarea „Ce am fost înainte de a ne naște?”.
De asemenea, este abordată și foarte spinoasa problemă a pruncilor care mor nebotezați.
Audiție plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
R: Înainte de a ne naște, ce eram? Filosofic întreb.
Pr. Efrem: Nimic. Eram doar în memoria lui Dumnezeu. Sufletele nu există dinainte. Nimeni nu a existat mai înainte. Doar Dumnezeu există mai dinainte!
R: Existăm în memoria lui Dumnezeu, ca persoană sau…?
Pr. Efrem: Nu, nu ca un ipostas, ci ca o memorie. Adică Dumnezeu, Cel ce este înainte de întemeierea lumii, înainte de a crea totul, știa în detaliu despre toată omenirea. De aceea, este și atemporal. De aceea, este Atotînțelept. Atoateștiutor. Adică, nu învaţă, încet, încet.. Un om ne poate urmări, însă află doar cele din afară. Poate învăța ce avem pe dinăuntru? Și dacă va învăța, va învăța din ce-i spunem noi – nu va învăța totul. Eu nu mă cunosc pe mine însumi destul de bine, oare să mă cunoască altul?
R. Pruncii care mor nebotezați, unde se duc?
Pr. Efrem: În rai!
R. De ce au murit așa de micuți?
Pr. Efrem: Dumnezeu i-a luat! Cu voia Lui, mor unii oameni înainte de a se naște, dar prin pierderi de sarcină, nu prin crima avortului. Iar la întrebarea, dacă cei nebotezați merg în rai sau în iad, – și asta pentru că sunt nebotezați – există o problemă majoră, este un subiect teologic pe care l-am dezbătut cu mulţi ani în urmă cu Patriarhia Georgiei: un copilaş care s-a născut şi care nu a cunoscut deloc această lume, înainte de a fi botezat, un copilaş [din familie ortodoxă] fără ca părinţii săi să observe, fără ca ei să ştie ceva, să spunem că ceva s-a întâmplat, el a căzut, s-a lovit şi a murit nebotezat.. va merge în rai, dar nu la un loc cu cei mânuiţi şi botezaţi, ci cu cei mântuiţi, dar nebotezaţi. Este acelaşi loc. Nu avem locuri şi locuri. Unul este raiul. Dar diferenţa dintre cei mântuiţi şi botezaţi, pentru toate vârstele şi cei mântuiţi dar nebotezaţi, este o diferenţă aşa de mare – o diferenţă calitativă – duhovniceşte, noi nu o putem înţelege gnoseologic. Iar Sfinții Părinţi fac de obicei diferenţa spunând: „că cel mântuit şi botezat este ca acela care vede, iar cel mântuit, dar nebotezat este precum cel fără vedere”. În rai nu există nimeni orb. Dar există diferenţa de percepţie.
R. Adică de profunzime
Pr.Efrem: Adică este ca şi cum unii ar vedea ca un licurici, iar ceilalți o mie de sori, aşa de mare este harul sfântului botez pentru mântuire.
R: Există vreo comunicare în rai, între cei botezaţi şi cei nebotezaţi?
Pr. Efrem: Desigur, desigur.
R: Dar orice copil? Chiar şi copiii avortaţi fac cunoştinţă cu ceilalţi?
Pr. Efrem: Da!
R: Părinții credeau sau și îi vedeau pe îngeri?
Pr. Efrem: Apostolul Pavel scrie într-o epistolă că femeia mereu trebuie să îşi acopere capul. Dar mai ales atunci când se roagă, pentru îngerii care umplu văzduhul, cu atât mai mult în timpul Sfintei Liturghii. Vedeți cum vedeau Sfinții pe îngeri? Nu doar credeau în îngeri, ci îi vedeau. Văzduhul este plin de îngeri. Dar este plin și de demoni. Însă îngerii pentru că sunt mult mai numeroși decât demonii, se remarcă în mod frecvent.
R: În văzduh sunt mai mulţi demoni sau mai mulți îngeri?
Pr. Efrem: Nu am putea să afirmăm acest lucru cu certitudine pentru că nimeni nu are această experienţă, nici măcar Sfinții Părinți nu cunoşteau acest detaliu. Dar îngerii au o misiune. Nu ca să facă aceste plimbări în spațiu printre planete. Ci pentru a-L slăvi pe Dumnezeu prin rugăciune și să-i ajute pe oameni. Prin urmare, toţi protejează de jur împrejur, planeta Pământ.
R:…. de ce a spus că pe măsură ce trece timpul..
Pr. Efrem. Să mergem în Andromeda. O constelație ce se cheamă Andromeda. Și să vedem câți îngeri și demoni sunt acolo? Ce să facă demonii acolo? Să meargă în concediu? „Au binecuvântare”. Există îngeri în univers. Îl mențin după putere. Un om de știință astrofizician, spunea că există dizarmonie în armonia universului. Un paradox. Cum adică există dizarmonie în armonie ? Există o planetă care are 10 ….12 planete mai mici. Nu-i aşa? 11 care se rotesc în sensul acelor de ceasornic. Aşa probabil e mai bine să explic. Uniform. Una dintre ele se învârte în sens invers față de celelalte. Aici se află dizarmonia. Iar aceasta din punct de vedere fizic sunt greutăţi uriaşe, cu viteze si cantităţi uriaşe, care evidenţiază atotputernicia lui Dumnezeu, care susține și dizarmonia. Dar în cele din urmă este o armonie dumnezeiască. Ei, la aceste lucruri participă și îngerii, adică harul. Dumnezeu le poruncește să le gestioneze.
R. Ar trebui să facem o emisiune doar despre îngeri și demoni.
Pr. Efrem: Da, sunt total de acord!
R. Este un subiect amplu…
Pr. Efrem: Da, este angelologia și demonologia… Este un subiect care îmi place în mod deosebit.
R. Este un subiect deosebit pentru că nu îi putem vedea. Sau Dumnezeu nu vrea sa îi vedem.
Pr. Efrem: Un gheronda a fost întrebat (cândva). „Gheronda, de ce tot timpul vorbiți despre demoni și nu despre îngeri?” A răspuns: „îi dispreţuiesc atât de mult , atâta răutate încât dacă îi văd în fața mea…” Sfinții Părinți ne învață să nu urâm pe nimeni.
R: Nici măcar pe demoni?
Pr.Efrem: Nici măcar pe demoni. Până la urmă așa este foarte corect. Dar nu avem aceste măsuri [duhovniceşti]. Acolo trebuie sa ajungem… Adică să nu ne preocupe prea mult dușmanul. Ci Hristos!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
17 Comments
Părinte, am o variație pe un gând care câteodată ma găurește obsesiv: că nu mi-e îngăduit a mă bucura de soare, de cafeaua de dimineață (la care oricum nu țin foarte mult), de o plimbare, de sănătate sau de familie că alții n-au. E înșelare sau e chemare să fac mai multe pt ceilalți?
E vreun punct în care ne putem bucura de acestea?
Mă mai gândesc în momente de pace și că nu ar trebui să le am, să nu îmi manufacturez pacea înșelat defapt fiind de demoni să nu mă pocăiesc. “Pentru ce atâta bucurie că ești păcătos, ar trebui să suferi că alții cu mult mai virtuoși suferă acum și nu se bucură, ba suferă chiar voit”.
Nu știu ce să mai cred, nu mai știu dreapta de stânga, nu știu dacă am dreptul la toate binecuvântările din viața mea (care sunt multe și imense). Mă tot înțeapă un gând că nu sufăr pentru Hristos, că am o cruce foarte comună și ușoară comparativ cu alții și că credința nu mi-e călită și că poate are preț mic în fața Domnului….
Părinte, este adevărată, din punct de vedere ortodox, teoria sau teologia lumilor posibile, anume că Dumnezeu a creat cea mai bună lume posibilă, dintr-o infinitate de lumi ce ar fi putut fi aduse în existență și care erau și sunt cunoscute de Dumnezeu (teorie susținută de Leibnitz)? Sau, în mintea lui Dumnezeu, nu exista decât ideea și planul unei singure lumi, altele nefiind posibile și de conceput în mintea și ființa divină?
Sau că Dumnezeu cunoaște toate variantele și ramificațiile posibile pe care le poate lua existența, variate în care noi am putea exista sau nu am putea exista, chiar în funcție de deciziile altor oameni, precum a părinților noștri. Ceea ce e un pic tulburător, că existența noastră ar putea fi decisă și de oameni, uneori chiar inconștient sau neplanuit, și nu exclusiv de Dumnezeu, sursa existenței și a oricărei ființe.
Este foarte interesantă explicația din video, că noi toți am fi existat dintotdeauna în mintea sau planul lui Dumnezeu, pentru că asta presupune faptul că noi nu am fi putut să nu existăm, că nu a existat niciodată posibilitatea ca noi să nu fim parte din creația lui Dumnezeu. Pentru că pe mine mă cam tulbura ideea că eu aș fi putut să nu exist, sau că atâtea ființe umane care ar fi putut exista și apoi trăi viața si fericirea eternă în Dumnezeu, ele totuși nu ajung să existe.
*ele totuși ajung să nu existe
Desigur, poate că aici e vorba și de aspectul sinergiei dintre Dumnezeu și om. Existența omenirii e conlucrarea lui Dumnezeu cu omul.
Dar, dacă existența oamenilor depinde și de noi, nu înseamnă asta că e mai bine să aducem cât mai mulți oameni pe lume, care sa îl cunoască pe Dumnezeu, decât să nu aducem? Mai ales că Dumnezeu a spus: creșteți și vă înmulțiți. Și, desigur, aici intra în discuție și chestiunea monahală sau a fecioriei și a celibatului voluntar.
Iubitule Bogdan, ceea ce nu există, nu există, iar ceea ce există, există. Dumnezeu Este.
Eu găsesc că astfel de tulburări sunt pseudo-teologhii aruncate în mine de vrăjmaș ca să mă tulbure. Nu matematic gândește Dumnezeu, nu cred, ci cu infinit mai cald.
Nu poți plânge ceea ce nu este, prin definiție. Ceea ce nu este nu simte, nu se poate răni, nu poate suferi și nu se poate ofensa.
Iar mai apoi trebuie să înțelegem că existența materială, dimpreunată cu cea spirituală presupune tustrei moduri de desfășurare entropice: fatalism (predestinare), determinism (cauză-efect mecanistic) și liber arbitru (de la sine înțeles, Darul Domnului pentru noi). Atoatecunoașterea Domnului, libertatea noastră, pronia Sa în istorie și în viața fiecăruia și conclucrarea noastră cu El, la un anumit nivel par a se bate reciproc în cap într-un paradox. Doar că defapt astfel se susțin una pe cealaltă.
Un lucru să ne fie clar. Dumnezeu NU se joacă cu noi. NU. Din capul locului, alungă acest gând. Pentru Domnul noi NU suntem întâmplări, El nu ia cu lejeritate existența noastră. El, Persoană (ba chiar, de nepătruns, TriPersoană) Îl interesează NUMAI persoana TA (și în egală măsură, persoana mea, paradoxal, cât și a fiecărui om care va fi, a fost sau este). Nu S-a întrupat, nu Și-a dat omenescul sfârșit pe Cruce, nu a Înviat, nu ne-a răscumpărat din iad, decât din dragoste neîntreruptă pentru tine.
Căci pe tine, iubitule Bogdan, Dumnezeu te iubește dinainte să știi tu că ești. Te iubește nespus, știe cum bate în vânt fiecare firicel de păr de-al tău. Se uită la tine, Bunul, Mult-Milostivul, Incredibilul nostru Dumnezeu cu emoție constantă, te caută și te ajută să Îl cauți în fiecare clipă și e mândru de toate cele bune ale tale și tare ar vrea să îți dea toate ce le are, și El are tot.
Căci parcă așa se zice – nu? – că Domnul ne-a făcut pentru El, pentru Fiul suntem dinainte să fie lumea.
Iar mai apoi, ca ființe create, trebuie să apreciem că poziția noastră în spațiu și timp în care am fost fiecare creați este parte din ce ne face indivizi unici, e parte din povestea noastră. E tot parte din cadoul Domnului pentru noi. Suntem cine suntem fiind unde suntem, când suntem. Și Domnul o conlucra sau o consimți, o îngădui sau o ordona să fie astfel pentru fiecare în parte, doar El știe în ce măsură.
Dar să ne fie clar că la mijloc e vorba doar de dragoste, și altfel nu ar fi putut fi. Toate sunt cum sunt din Iubirea lui de neînchipuit, Iubirea Nemărginită ceea ce e El este.
Nu cred că Domnul gândește ca Leibnitz. Mai aproape văd ce simțim când, în momentele noastre de pace și apreciere, zicem în sânul nostru “ah, pentru nimic nu aș da asta…”
Diferența dintre existența lui Dumnezeu și existența altor lucruri sau ființe o constituie tocmai posibilitatea existenței, adică la Dumnezeu nu se aplică posibilitatea existentei, nu este o ființă posibilă, nu poate, pentru că este deja din eternitate, ci doar nouă și creației ni se aplică posibilitatea existenței.
Eu nu consider deloc că aceste raționamente sau teorii sunt pseudo teologii, ci probleme pe care și le-au pus oameni și parte din capacitatea și posibilitatea noastră de a cunoaște și înțelege, pe care ni le-a dat tit Dumnezeu. Dumnezeu gândește inclusiv matematic, întrucât El este sursa matematicii și a logicii și a legilor naturii care reies din acestea și care sunt la baza ordinii universului.
În teorie nu putem plânge sau compătimi ceea ce nu există.. Dar, uite că, în realitate, totuși putem, pentru că ne putem pune mereu problema și gândi la numărul de copii pe care i-am putea avea și aduce pe lume, la cine, ce și cum ar fi și la diferența dintre a avea mai mulți, unul, sau niciun copil, tocmai la posibilitățile existente și pentru care optam și le alegem să le actualizam, așa cum o fac multe cupluri și părinți. DE FAPT, ATUNCI CÂND UN CUPLU SAU O PERSOANA ÎȘI DOREȘTE UNUL SAUBMAU MULȚI COPII, ACEȘTIA CHIAR SE TANGUIESC ȘI PLÂNG, UNEORI LITERALMENTE, PENTRU ACEL COPIL CARE NU EXISTĂ, ȘI PENTRU CĂ NU EXISTĂ.
Nu știu în ce măsură Dumnezeu gândește sau nu precum Leibniz, sau, mai bine spus, invers, dar tocmai de aceea l-am întrebat pe părintele Teologos, pentru a vedea compatibilitatea cu gândirea ortodoxă.
De asemenea, ar fi cam mult să spunem noi ce și cum gândește Dumnezeu, sau dacă e El mândru de ceva, dacă nu ne-a spus-o chiar El direct.. Sau dacă lui Dumnezeu, care e perfect, i se poate aplica sentimentul mândriei, care e unul uman, și denotă mai curând o nevoie de a fi satisfăcut, însă Dumnezeu e totul și e iubire, nu are nevoie de nimic, nu se mândrește și nu are de ce să se mândrească, e cea mai smerită Ființă, și doar dăruiește pentru cei ce vor să primească.
Părintele spune ca Dumnezeu e atemporal, distincția de dinainte și după e pentru mintea noastră, Dumnezeu trăiește creează și recreează lumea odată cu noi, e la început și sfârșit. Cel puțin asta cred eu, de aceea se spune ca nu se știe sfârșitul, pentru ca tine și de noi, dar Dumnezeu e deja acolo asa cum e și la început. E ca deasupra unei hărți văzând totul deodată, eu asa îmi imaginez. Poate greșesc. Dar sigur nu ii putem atribui caracter temporal
Are și Leibniz dreptatea lui, dar nu asa. Dumnezeu nu e un păpușar cu scenete diverse, e un părinte ce intervine sa ne apere. E stiinta și mai mult. O femeie are dinainte de a se naște stabilit numărul de ovule, posibili oameni, și cercetările spun ca sunt vreo 300 000. Spermatozoizi sunt milioane. Fa calculele. De acolo încolo cu cine alege sa facă un copil și când e decizia noastră, de aici scenariile. Dar Dumnezeu nu așteaptă sa vadă ce alegem pt ca e omniprezent, veșnic și atemporal. Avem un dar mare și îl irosim pe lucruri mici, mici.
Pe tine nu te-ar fi tulburat posibilitatea non existenței tale dacă nu ai fi fost.
Posibilitatea existenței nu cred că e o paradigmă teologică pentru că din timp și spațiu ca și ființe create existența ne este dată de El, deci cu o logică imperceptibilă nouă. De aceea o consider pseudo-teologhisire, pentru că nu ne privește. Sunt unele (multe) lucruri care nu ne privesc, care marchează dependența noastră totală de Dumnezeu și pe care le acceptăm că atare.
Spre exemplu, nu putem schimba trecutul și nu putem știi viitorul. Știința viitorului o găsim utilă și de multe ori încercăm să o mirăm, nu găsim decât că ea e o dorință vidă (consumatoare) de control, putere, siguranță pe noi.
Ori de la noi se cere taman și paradoxal să existăm. Atât. Nu putem exista (a avea viață, în sensul evanghelic), decât în acord cu voia Domnului, spre care suntem ghidați de Prouncile pe care ni le-a lăsat.
Dar de la noi se cere prezentul, existența pură și simplă în dependență (implicit în credință totală) de Dumnezeu. Asta ni se zice, “Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 10:34). Modalitatea de a exista este pur și simplu de a o face.
Nu știm cum gândește Domnul, doar Domnul știe, dar putem percepe că nu o face matematic. Sigur că izvorăște matematica, legile universului, că El le-a creat și că au o logică perfectă, perceptibilă și pe care putem ajunge să o cunoaștem, dar aceasta e un vas. Strictețea legilor fizicii nu e de interes.
O știm tot de la El. Minunile sunt anti-matematice. Orice vindecare minunată, înviere din morți, schimbare meteorologică etc este anti-logică.
Înmulțirea peștilor și pâinilor este esențial anti-matematică. Ne arată că starea lumii de fapt nu este un țel în sine ci un vas, un vehicul pus spre uzul nostru. Și că Domnul dispune a schimba traiectoria, a îndoi logica sub ochii noștri dacă consideră că ne ajută. Ba chiar că și noi o putem face (nu toți, nu oricine, dar că e cu putință omului creat).
Referitor la copii, nu sunt de acord. Ceea ce plâng părinții care nu pot face copii nu sunt copiii. Ei nu îl plâng pe George cu ochi verzi care ar fi luat 4 la geografie dar 10 la germană. Nu plâng o persoană. Dacă într-adevăr fac asta, plâng o ficțiune. Îți zic, și cine își închipuie viitorii părinți că va fi copilul înainte să iasă din burtică nu are o treabă cu ce iese și mai apoi ce ajunge copilul.
Ei plâng defapt o neputință. Ei nu știu cine ar fi fost copiii sau dacă ar fi fost. Din moment ce nu pot face copii, putem gândi că în pronia Domnului, în punctul în care Voia Sa, alegerile noastre, destinul și lanțul de cauze-efecte de la Big-Bang până în prezent, toate cunoscute de el dinainte să fie, în acest punct, imposibilitatea lor e îngăduită ca parte din vehiculul în care ei (părinții) își duc existența. Că ei există, ei sunt persoane cu Chipul lui, sunt de interes ACUM pt că ei doar ACUM cunosc și în ACUM sunt dependenți de El.
Ei plâng că voia lor nu poate fi împlinită. La fel cum și cineva cu o boală care nu se poate deplasa plânge că nu poate ieși afară să vadă un loc preferat. Nici acel moment nu există, deși stă in sfera lucrurilor ce ar fi putut avea posibilitatea să existe.
Dar defapt ne este la îndemână să plângem copiii ce nu sunt și ar fi putut fi și nu o facem: cei avortați. Și vorbim de avorturi rezultate din voința noastră. Aceia nu sunt fictivi, aceia cu adevărat ar fi putut exista pe Pământ și nu sunt. Nu discutăm despre cei pe care Domnul îi primește la El înainte de vreme (avorturi spontane), căci acolo e îngăduința Lui, știința Lui. Vorbim de viața ce be-a stat nouă direct în mâini. (Și defapt noi știm că totalitatea Creației e coruptă în suferință și neputință din cauza păcatului, ruperii voii noastre de Voia Domnului, și că într-o lume fără de păcat niciun cuplu nu ar plânge că nu pot face copii, că toate ar putea; deci cei ce plâng astfel într-un final tot păcatul îl plâng, tot căderea lui Adam ca și căderea noastra a tuturor, a fiecăruia ca responsabilitate pt celălalt).
Scandalul risipei uleiului de 300 de dinari fix despre asta ne învață (Matei 26:6). Ucenicii se indignau că cu valoarea acelui ulei s-ar fi putut ajuta mulți săraci. Doar că “mulți săraci” e o abstractizare, ei nu există. Există mulți săraci, adică mulți indivizi care sunt săraci, dar ei puneau în balanță binele imaginar al unui grup de indivizi necunoscuți, o abstracțiune totală, cu binele făcut Domnului în trup de om, adică ocupând un spațiutimp definit. Și El ne învață, lăsați abstracțiunea, ocupați-vă de persoană că abstracțiunea rămâne mereu ca abstracțiune, dar persoana în nevoie din fața voastră și șansa voastră de a ajuta există un timp scurt și pe urmă nu mai există. S-a dus, dust in the wind.
Revenind și concluzionând: nu avem timp de abstracțiunea a ceea ce ar fi putut fi după o logică care ne depășește infinit.
Avem cu mult mai teribila responsabilitate a ceea ce există defapt.
Să ne lumineze Domnul pe amândoi, frate drag, a fost o plăcere. Eu mă voi retrage acum din discuție de dragul timpului amândurora. Te îmbrățișez cu drag!
Au, ăsta era pt Bogdan, nu știu ce s-a întâmplat…
Nu e vorba că nu m ar tulbura ceva dacă n as fi existat, ci că mă tulbură și ne tulbură acum, tocmai pentru că existăm, și tocmai pentru că existența noastră presupune pu edea de probleme și înțelegere existentei, ca și a voinței sau planului lui Dumnezeu.
Și tocmai de aceea toate aceste lucruri chiar ne privesc și e în natura noastră, insuflata de Dumnezeu, să căutam și să cunoaștem și să percepem logica sau rațiunea divină, care nu e străină de noi, deci nu e imperceptibila nouă, celor după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și care tindem spre îndumnezeire.
Dacă Dumnezeu face minuni sau e mai presus de fire, nu înseamnă că Dumnezeu nu gândește inclusiv și matematic, după cum spuneam. Nu am exclus minunile, ci am inclus gândirea matematică a lui Dumnezeu, faptul că aceasta nu lipsește din ființa divină, ci e parte integrantă din natura divină.
Iar părinții desigur că nu doresc sau plâng o anumită persoană, nu despre asta e vorba, ci efectiv un copil sau copii care nu există și care ar fi posibil să fie, cu o personalitate unică și la care vor contribui și ei. Despre asta e vorba, nu despre o cunoaștere amănunțită sau completă pe care doar Dumnezeu o are.
Și nu e vorba de părinți care nu pot avea copii, ci tocmai de oameni care pot avea și concepe copii, și care efectiv își pun acestă problemă a numărului de copii, așa cum probsbil majoritatea cuplurilor se confruntă cu această dilemă și responsabilitate, sau se află în diverse circumstanțe relaționale, personale, sociale, politice, economice etc. în care nu își pot întotdeauna împliniri această dorință. În orice caz, acești oameni chiar duc dorul și grija și își fac probleme pentru niște oameni care nu există, dar care sunt posibili și probabili în funcție de ceea ce hotărăsc părinții.
*existența noastră presupune punerea de probleme
Desigur, nu există un înainte de creație, de spațiu și timp, dar adesea folosim această expresie pentru ușurința comunicării și înțelegerea noastră. Și, nefiind niciun înainte de creație, rezultă că Dumnezeu coexista cu creația, doar că Dumnezeu există în eternitate, iar creația în timp. Dumnezeu nu a așteptat și nu s-a gândit un timp ca să creeze lumea.. Nu a existat o perioadă înainte de creația lumii. Deci, “înainte” de a ne naște în lume, sau în afara lumii, noi existăm în cunoașterea eternă a lui Dumnezeu.
Mai repede au hotărât părinții dacă tu sa te naști sau nu. Darul acesta ce ni l-a lăsat Dumnezeu, liberul arbitru, noi nu îl înțelegem și poate ca îl folosim uneori împotriva noastră. Noi, adică și eu.
Da, dar, cum spuneam, chestiunea era că poate și Dumnezeu ar fi hotărât sau ales să creeze o lume în care părinții noștri au hotărât să ne facă pe noi, deci, mai degrabă și mai întâi, ar fi fost hotărârea și știința lui Dumnezeu.
Și să nu uităm că foarte mulți copii, dacă nu majoritatea, sunt concepuți și se nasc fără vreo hotărâre precisă a părinților sau a mamei, ba chiar și împotriva unei hotărâri sau planificări anterioare.
După cum ziceam, unde am mai fost, dar ce suntem? Știința nu ne poate defini foarte bine, suntem o grămadă de celule care mor mereu, de amintiri parțiale și totuși suntem noi, nu? Oare ce ne definește, atunci? Ceva ce simțim, sufletul din noi.