Părintele Emilianos Simonopetritul, om ceresc și înger pământesc

Urmăriți un foarte frumos documentar duhovnicesc realizat de televiziunea greacă despre viața cuviosului părintelui nostru Emilianos Simonopetritul.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Părintele Emilianos Simonopetritul, om ceresc și înger pământesc

“Bucurați-vă, popoare, și vă veseliți, căci Hristos a înviat, bucuria cea veșnică!”

Gheronda Emilianos – profetul păcii și al bucuriei, rugătorul niptic al lui Hristos, înnoitorul monahismului, predicatorul Împărăției Cerurilor

Părintele Emilianos, pe numele său de mirean Alexandros Vafeidis, s-a născut la 5 octombrie 1934, în Kokkinia, în zona Pireului, una dintre cele mai mari așezări de refugiați, întemeiată după Catastrofa din Asia Mică și schimbul de populații.

Părinții săi, Hristo Vafeidis, din Capadocia, și Dimitra Kromida, din Hios, erau oameni simpli, muncitori și evlavioși. O înrâurire deosebită asupra formării sale au avut-o însă bunicii din partea tatălui, Alexandros și Eftaxia, care fuseseră învățători în sate din Capadocia. Părintele o iubea mult pe bunica sa din partea tatălui, pentru că era din Capadocia, iar viața ei se asemăna cu viața unei monahii.

Nopțile de rugăciune ale bunicului Alexandros au fost, preludiul privegherilor de noapte ale Părintelui. Groaza celui de-al Doilea Război Mondial, care cufundase Grecia în moarte și foamete, a silit-o pe mama sa să se mute cu micul Alexandros și sora lui la Symantra, în Halkidiki. Bunicul plecase deja la Domnul, iar bunica, care fusese tunsă în taină în monahism, l-a inspirat prin viața ei. Cărțile ei ascetice s-au numărat printre primele lui lecturi.

În mijlocul suferințelor războiului, spre sfârșitul anului 1947, chiar în timpul războiului civil, Alexandros se ruga în genunchi într-o cămăruță de pe terasa casei sale din Kokkinia. Pe când era elev, organiza echipe de fotbal, atrăgea copii în jurul său și le vorbea despre Hristos. Așa cum te apleci și ridici un lucru căzut, tot atât de ușor Îl poți afla pe Dumnezeu de nenumărate ori pe zi.

În 1955 intră la Facultatea de Teologie din Atena și se stabilește la internatul „Apostolul Pavel” al Frăției „Zoi”. Era cu adevărat un om cu inima deplin deschisă. Își dăruia cu adevărat sufletul. Voia să aibă în jurul său oameni cu inima deschisă. Ne cerea să fim bucuroși. Tinerii îl iubeau nespus.

„Faceți-i pe ceilalți să se bucure de voi! Faceți-i să vă iubească, să tresalte de bucurie! Căci toți oamenii au în viața lor, în casa lor, în trup și în suflet… durere, boală, greutăți și necazuri. Fiecare își ascunde durerea în tainița inimii sale, în căsuța sa, ca să nu o afle ceilalți. Astfel, eu nu știu durerea ta, iar tu nu știi durerea mea.”

În 1959, tânărul teolog laic Anastasios Yannoulatos, viitorul Arhiepiscop al Albaniei, începe să publice revista „Porefthentes”, iar activitatea sa misionară din Africa trezește un mare entuziasm. Mulți tineri, între care și Alekos Vafeidis, vor să-l urmeze. Anastasios, luminat de Dumnezeu, îi spune că ar fi mai bine să stea într-o mănăstire o vreme, și apoi să ia calea pe care i-o va arăta Dumnezeu. Se adresează atunci Mitropolitului Dionisie Haralambous, deTrikkis și Stagon, care, la 9 decembrie 1960, îl tunde în monahism și îl înscrie în obștea Sfintei Mănăstiri Varlaam. La 11 decembrie e hirotonit diacon în biserica Sf. Parascheva din Trikala. Apoi este trimis la Mănăstirea Stagiadon, iar la 15 august 1961 este hirotonit preot la Sfânta Mănăstire Vitouma. Imediat după hirotonire, Mitropolitul îl trimite la Mănăstirea Sfântului Visarion din Dousiko, aflată atunci în declin, unde rămâne până la sfârșitul anului 1962.

În acel loc pustiu și izolat, Părintele a trăit ca într-o „țară depărtată”, lipsit de orice mângâiere și de un mediu duhovnicesc. Părintele a găsit acolo doar câțiva monahi bătrânei, care l-au cazat într-o cameră cu o pătură veche în loc de ușă. L-au lăsat acolo trei zile. Nimeni nu s-a dus să-l întrebe ceva, să-i ducă de mâncare ori să vadă de ce avea nevoie. În acea vreme, Părintele a trăit din plin toată povara firii căzute și a izgonirii omului din Rai. Zilele treceau, iar el Îl căuta pe Dumnezeu cu durere și stăruință.

La Mănăstirea Sfântului Visarion din Dousiko a avut prima sa descoperire dumnezeiască cunoscută. Mai târziu avea să o povestească, într-una dintre cuvântările sale mai vechi, ca și cum i s-ar fi întâmplat altcuiva. „Să vă vorbesc despre un monah care trecea, în mănăstirea lui, printr-o perioadă deosebit de grea. Nu știa ce să facă. Într-o noapte, fiind dărâmat sufletește, a deschis fereastra chiliei. Era întuneric, cam pe la trei noaptea. Dar, deodată, întunericul de afară parcă s-a făcut lumină. S-a aplecat să vadă de unde venea lumina. Dar lumina nu venea de nicăieri. Întunericul, lipsit parcă de orice consistență, se prefăcuse în lumină. Când s-a întors spre chilia lui, a văzut că și aceasta era numai lumină. A ieșit în curtea întunecată a mănăstirii, care de atâtea ori i se păruse ca un iad. Și ce minune! Totul se vedea limpede, totul era în lumină: grinzile, ferestrele, biserica, pământul pe care călca, cerul și izvorul… apa care curgea neîncetat, greierii, licuricii, păsările nopții — toate se arătau înaintea lui. Stelele parcă se coborau, cerul se pleca spre pământ, iar toate împreună rosteau rugăciunea. Iar inima lui, în chip minunat, s-a deschis și a început parcă să dănțuiască; a început și ea să bată și să ia parte, fără voia ei, la aceeași rugăciune.”

Gheronda ținea cu multă râvnă la cinci lucruri. Primul era nevoința fără măsură, iar al doilea, privegherea sau, cum o numea el, „liturghia nopții”. Era un mare ascet, un om care se silea mult pe sine, desigur, pentru Dumnezeu. Și, dacă-mi îngăduiți expresia, Îl „silea” chiar și pe Dumnezeu, ca să-L cunoască, să-I simtă prezența, să-L trăiască. [Se nevoia] și în post. Era un mare postitor și, în anumite perioade, ajungea la multă asprime.

Iar cununa tuturor lucrurilor era trezvia. Rodul acestei trezvii era învățătura pe care o dădea prin cuvântări, sinaxe și predici, fie aici, fie în lume, oriunde era chemat. Preotul are puterea să-I poruncească lui Dumnezeu. Ce lucru mai mare ar putea să-i dăruiască Dumnezeu? Preotul Îi spune lui Dumnezeu: „Sfințește darurile acestea!”, iar Dumnezeu le sfințește.

De câte ori săvârșim Sfânta Liturghie fără să fim vrednici… și fără să cinstim cum se cuvine rânduiala și tradiția Bisericii. Și totuși, chiar dacă poate nu arătăm întotdeauna respectul cuvenit, chiar dacă am ajunge să slujim astfel… Dumnezeu însă ne cinstește. Spunem: „Sfințește aceasta!”, și Dumnezeu o sfințește; „Luminează-l pe acesta!”, și Dumnezeu îl luminează. „Dă-i har, dăruiește-i, vindecă-l!”, și Dumnezeu îl tămăduiește. Îl avem pe Dumnezeu în mâinile noastre.

În noiembrie 1962, după multe îndemnuri ale Mitropolitului Dionisie, părăsește iubita sa mănăstire de la Dousiko și este trimis la Marea Meteoră. Vedea această dăruire a noastră față de el și, cu o adevărată măiestrie duhovnicească, ne-a condus spre iubirea lui Hristos, fără să respingă iubirea pe care o aveam față de el.

Pentru mine, Părintele a fost un părinte al iubirii și al încrederii. Este foarte important ca părintele tău să aibă încredere în tine și să-ți spună: „Mergi înainte, eu sunt în urma ta”, fără să te certe și fără să te judece, ci numai cu zâmbetul său… Chiar și acum, când am fotografia lui lângă cea a tatălui meu, zâmbetul lui e acela care îmi dă curaj. Este un zâmbet pe care, într-un fel, l-a dăruit lumii întregi. Acolo, singur, în ciuda sănătății sale mereu fragile, priveghea, se ruga și se adâncea neîncetat în studiul scrierilor patristice, ascetice și bisericești. Se simțea monah cu toată ființa lui și aceasta își dorea: să meargă într-o peșteră și să pustnicească.

În februarie 1963, Mitropolitul Dionisie îi încredințează slujirea predicării și a spovedaniei în eparhie și îl numește paroh al bisericii Maicii Domnului „Agia Episkepsis” din Trikala.

M-a impresionat profund felul în care slujea, mai ales când ieșea prin Ușile Împărătești. Aveai impresia că chipul lui, parcă sculptat de Dumnezeu, era unul dintre sfinții ce împodobeau biserica, ca și cum un sfânt s-ar fi coborât dintre icoane și ar fi slujit pentru noi. Era o experiență cum nu mai trăisem. Nu mai întâlnisem așa ceva. Și încă îmi răsuna în urechi felul în care Părintele rostea: „Pace tuturor!”

Îmi amintesc și tonul glasului lui când citea rugăciunile sfințirii Darurilor. „Și fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău.” „Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.” „Pentru ca celor ce se vor împărtăși să le fie spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.”

În jurul scaunului de spovedanie se adunau mulțimi de tineri și copii, cărora le dăruia din plin timp, lacrimi și rugăciune. Foarte repede i-am cerut Părintelui Emilianos să devină duhovnicul nostru. Au urmat nesfârșite ore de convorbiri. Avea o noblețe aparte și îi dădea fiecăruia impresia că era acolo numai pentru el. De pildă, când veneam la Meteora cu frământările și căutările mele duhovnicești… ceilalți erau pe planul doi, iar Părintele se ocupa numai de mine, ceasuri întregi.

Mai mulți tineri încep să se gândească la viața monahală și, foarte curând, se formează primul nucleu al obștii de la Marea Meteoră. În același timp, multe fete, eleve din Trikala, se adună în jurul lui și începe să se formeze și o obște de maici.

A venit Părintele și parcă a suflat un alt vânt. Ne-a eliberat de multe lucruri și ne-a dat un asemenea avânt… încât eram nespus de bucuroși că mergeam la biserică, la Părintele, „ne mândream” cu toate acestea.

La 6 august 1966, părintele său duhovnicesc, Mitropolitul Dionisie, îl face schimonah la Marea Meteoră.

De atunci, a așezat la temelia vieții de obște trăirea isihastă din chilia sa pustnicească, aflată lângă o stâncă, la apus de Mănăstirea Marea Meteoră. Acolo avea câteva scânduri pe jos, o măsuță și un scaun. Într-un colț al stâncii avea un craniu. Acolo se retrăgea adeseori Părintele și uneori… timp de trei sau patru zile nu ieșea deloc. Spunea că, atunci când se afla acolo, să nu fie chemat pentru nimic. Iar când ieșea de acolo, de obicei ne făcea o sinaxă. Acele sinaxe…

Ce să vă spun? Nu aveam magnetofon ca să le înregistrăm, dar acele sinaxe erau [de] foc, foc duhovnicesc. Monahul trebuie să aibă mereu [o viață simplă și aspră]: scaune tari și să doarmă pe pământ, fără comodități, nici la somn, nici la odihnă. Așa au trăit atâția monahi din vremurile cele mai vechi și până astăzi. Monahul este cel care are viața cea mai aspră. [Stă] cinci, șase, șapte, chiar opt ore pe zi, cel puțin, în biserică – din noapte până în noapte.

În jurul anului 1970, după ani de încercări și greutăți, se conturează primul nucleu stabil al obștii monahale de maici. În aceeași perioadă îi cunoaște pe câțiva ierarhi sârbi de seamă, pe atunci studenți la Universitatea din Atena și fii duhovnicești ai Sfântului Iustin Popovici, stâlpul Bisericii Sârbe, pe care îl va vizita în Serbia în 1976, fiind deja stareț al M-rii Simonopetra.

Mi-a spus: „Să știi că Maica Domnului este mai presus de îngeri.” Și spunea: „Eu nu credeam aceasta. Când eram copil, mi se părea o exagerare. Cum poate Maica Domnului, fiind om, să fie mai presus de puterile îngerești? Și totuși, mi-a fost arătat lucrul acesta. Am văzut… Dumnezeu mi-a arătat aceasta la o Sfântă Liturghie: o vedeam pe Maica Domnului mai presus de îngeri, iar îngerii, dedesubt, cântau „Cuvine-se cu adevărat…”

În aceeași perioadă, Părintele începe pelerinajele la Sfântul Munte și îl cunoaște pe Sfântul Paisie. Odată mi-a spus [Sf. Paisie]: „Dacă ați ști ce Părinte aveți! Este prințul stareților.” Așa îi numea. Ajungând până în pustia Athosului, îl întâlnește pe marele nevoitor al ascultării, Sfântul Efrem Katunakiotul. „Văd, așadar, că vine un preot foarte îngrijit.” Avea și cămașă albă. «Binecuvântați», a zis. «Domnul!», am răspuns. Am întrebat: «Părinte, ce doriți?». «Să vorbim?». Iar eu mi-am zis: Ce să discut cu tine? [Sunt cuvintele Părintelui Efrem].

„Ce vrei să vorbim?” „Despre rugăciunea minții?” Și, spune în gând Papa-Efrem: „Te văd atât de îngrijit, cu rasa parcă proaspăt călcată și cu cămașa, ce rugăciunea minții vrei și tu? Să-i dau un lukumi și să plece sănătos, ca toți ceilalți. M-am dus să aduc rahatul și, trecând prin fața paraclisului cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, mi-am zis: oare nu-l nedreptățesc pe acest om? Să mă rog puțin, ca să primesc încredințare.”

Și a început să se roage Maicii Domnului ca să-i arate cine era acel vizitator. În timpul rugăciunii a văzut un stâlp de foc ridicându-se de la pământ până la cer și a auzit un glas: „Așa este omul care te-a vizitat” [ca un stâlp de foc]. A stăruit din nou în rugăciune, până când i-au fost descoperite numele și locul nevoinței lui: Părintele Emilianos, egumen la Meteora.

„Iubitul nostru Părinte, fiecare cuvânt al sfinției voaste se face putere în noi. Fiecare cuvânt ne dă viață și luminare și ocrotire. Până și privirea voastră ne umple de bucurie, ne odihnește și ne dă aripi.

La sfârșitul anului 1973, obștea se mută de pe stânca Marii Meteore pe stânca Sfântului Simon Izvorâtorul de Mir. La 25 noiembrie 1973, Părintele este ales stareț al mănăstirii și apoi este întronizat la 17 decembrie, de către Sfânta Kinotită. Părintele L-a adus pe Dumnezeu în mijlocul nostru pe Dumnezeu, pe Care el însuși ÎL trăia și ÎL făcea cunoscut. Această prezență se răsfrângea în viața lui de fiecare zi: în felul în care gândea și primea lucrurile, în felul în care îi primea pe ceilalți, în înțelegerea lumii, în felul în care privea viitorul Bisericii și taina veșniciei. Ca un adevărat părinte, voia întotdeauna sporirea fiilor săi duhovnicești. Toată grija lui, toată jertfa lui era ca fiii săi să rămână aproape de Hristos. Dacă ÎL pierdem pe Hristos, am pierdut totul.

Un loc central în viața Părintelui îl aveau chilia sa și paraclisul alăturat, închinat Sfintei Maria Magdalena. Acolo erau locurile nevoințelor sale și ale descoperirilor dumnezeiești. O chilie simplă, loc de întâlnire cu părinții și cu credincioșii. Acolo se aflau icoanele sale: Sfântul Ioan Gură de Aur, ocrotitorul său, Sfântul Serafim de Sarov, Hristos cu ucenicul cel iubit și icoana Ospitalității lui Avraam… icoane care îi dădeau insuflare, fiind legate de trăirile lui personale.

La un moment dat mi-au spus: „Vrei să mergem la Părintele? Vrea să-ți ofere ceva și să stați puțin de vorbă.” Am răspuns: „Desigur.” Am intrat, m-am așezat în fața lui și ne-am privit în ochi.

Am lăsat tratația și mi-am mărturisit întreaga viață. Când am ieșit din stăreție, simțeam că aș fi putut să-mi iau zborul. Nimic nu mă mai ținea. Nu mai aveam nicio povară înlăuntrul meu. Știam că, din clipa aceea înainte, viața mea avea să fie lângă el. În paraclisul său, unde slujea adeseori la miezul nopții și unde se auzea cântarea îngerilor, se află la loc de cinste icoana Maicii Domnului „Rugăciunea stăruitoare”, despre care se spune că a salvat mănăstirea în timpul incendiului din 1990. În Sfântul Altar se aflau icoanele Sfinților Trei Ierarhi, iar pe Sfânta Masă erau multe sfinte moaște, între care ale Sfântului Iosif Isihastul, ale Sfântului Efrem Katunakiotul, ale Sfântului Dimitrie Gagastathis și ale altor sfinți.

Acest paraclis era mângâierea Părintelui. În fiecare noapte, aici, în acest paraclis, după privegherea sa personală, săvârșea Sfânta Liturghie. Slujea în fiecare zi. Spunea: „Dacă într-o singură zi nu mă împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos, simt că nu am viață.” Pentru Părintele, bucuria în Hristos era tocmai simțirea că Dumnezeu este lângă tine, mereu aproape, și că alungă din tine orice nesiguranță, neliniște și teamă.

După așezarea obștii sale la Sfântul Munte, se îngrijește părintește de așezarea obștii de maici la Ormylia, în Halkidiki. Părintele încerca să găsească o mănăstire pentru noi. Atunci, părinții de la Vatoped voiau să vândă acest metoc. Părintele a aflat, s-a întâlnit cu ei, le-a spus intenția sa, iar ei s-au bucurat mult la gândul că mănăstirea lor urma să prindă din nou viață. Și astfel, din iulie 1974, a început aici viața noii obști.

„Cum ați găsit locul acesta și cum l-ați schimbat! Ați găsit pietre, mărăcini și pomi sălbatici, iar acum l-ați prefăcut într-un loc cu bună mireasmă, într-un loc al rugăciunii.

Tinerele îl urmează cu dăruire pe Părintele, iar el, cu discernământ părintesc, o așază în fruntea lor pe tânăra de atunci Fotini Angelaki, actuala stareță Nicodimi.

Când surorile au venit la metoc, Părintele s-a îngrijit mult ca obștea să fie întărită atât din punct de vedere juridic, cât și duhovnicește. De aceea a făcut multe demersuri pentru ca metocul să primească un act prin care chinovia să primească statut patriarhal și stavropighial. Prin M-rea Simonopetra, de care aparținem, avem și ocrotirea Patriarhiei Ecumenice.

„Binecuvântați suntem și noi, că am văzut aici chipul sfinției voastre cel cinstit; am văzut prezența și grija unei mame, care a venit și ne-a binecuvântat pe noi, fiii Sfântului Munte.”

Părintele a pregătit Regulamentul interior al obștii, singurul său text scris de acest fel, încredințat surorilor la 5 mai 1975, la actualul metoc de la Ormylia. Pe lângă întărirea duhovnicească a mănăstirilor, Părintele a fost foarte exact și consecvent și în organizarea lor administrativă. Trebuia să fim corecți față de stat, față de legi și față de îndatoririle pe care trebuie să le împlinească fiecare cetățean grec. Și voia să îndeplinim aceasta cu multă seriozitate.

„Ani întregi ați dorit și ați așteptat ziua aceasta. Erați copile, iar acum sunteți femei. Au venit peste voi ispite, v-au stat înainte greutăți și vi s-au întins curse. Dar nu v-ați oprit. Nu ați obosit, nu v-ați lăsat prinse și nu ați fost biruite. Nimic nu a putut stinge focul pe care Duhul lui Dumnezeu l-a aprins în voi, chiar dacă zi și noapte satana urzea și făcea planuri împotriva voastră. Nu ați uitat chemarea lui Dumnezeu.”

Părintele socotea ca parte vie a Simonopetrei toate metocurile ei: „Înălțarea Domnului” din Atena, Sfântul Haralambie din Tesalonic, „Sfântul Nicodim” din Pentalofos-Goumenissa, iar în Franța [la Grenoble] – „Sf. Antonie”, „Schimbarea la Față” de la Terasson și „Acoperământul Maicii Domnului” de la Solan. Metocurile sunt adevărate pepiniere ale monahismului ortodox în Occident.

De la început, Părintele s-a îngrijit ca metocul din Tesalonic să aibă o lucrare mai vie. A trimis acolo părinți iconomi, care săvârșeau privegheri și slujbe și se apropiau mai ales de tineri. Fiind aproape de universitate, metocul Sfântului Haralambie, prin căldura prezenței sale și prin slujirea liturgică, aduna mulți tineri.

O grijă deosebită a arătat și față de creștinii eterodocși din alte țări, care i-au cerut ajutorul. Prin aceste mănăstiri s-a adresat unor oameni la care viața obișnuită a Bisericii ajungea cu greu: oameni care nu se născuseră ortodocși, francezi, englezi și alți europeni, cu o cultură diferită, deși el însuși nu trăise în mediul lor, și totuși știa să vorbească sufletelor unor oameni cu o formare diferită. Acest lucru nu este puțin; este foarte mult.

În 1980, Părintele l-a vizitat pe Părintele Sofronie la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex. Mai târziu, răspunzând chemării Cuviosului Sofronie, a mers din nou la Essex pentru a binecuvânta locul ultimei sale odihne.

Ca Stareț, Părintele participa la treburile obștești ale Sfântului Munte și a reprezentat de multe ori Sfântul Munte la Patriarhia Ecumenică, înaintea statului grec, la Patriarhia Rusiei și în alte locuri. Nu vorbea cu ușurință, dar, atunci când vorbea, cuvântul lui avea greutate și hotărâre. Avea mereu grijă ca privilegiile Sfântului Munte să nu se piardă. Își dorea aceasta cu multă tărie și spunea: „Nu vrem ranguri și nici libertăți, așa cum cred unii, dar trebuie, cu orice preț, să păstrăm monahismul nostru.” Iar monahismul are nevoie de o anumită libertate de mișcare, mai ales pentru cei care poartă răspunderea: egumeni și stareți.

La începutul anului 1995, o agravare de durată a sănătății l-a silit pe Părintele Emilianos să lase îndatoririle de egumen și să se retragă la metocul din Ormylia. Boala nu îl împiedica, fiindcă o primea întotdeauna ca pe un dar și ca pe un prilej de nevoință și de depășire de sine. Răbdarea în boală făcea parte din nevoința lui. Astfel își purta Părintele suferința. În ciuda bolii sale, în întreaga obște se simțeau atât de puternic harul, bucuria și avântul pe care Părintele continua să le transmită, încât aproape că nu simțeam lipsa cuvântului și a prezenței sale din pricina bolii.

Iar Maica Stareța ne-a spus: „Fiicele mele, surorile care au venit până acum la mănăstire sunt rodul cuvântului Părintelui. Voi sunteți rodul crucii sale.”

În anul 2000, Părintele a încredințat cârma stăreției actualului stareț al Sfintei Mănăstiri Simonopetra, Părintele Elisei, care, cu evlavie de fiu, continuă lucrarea sa până astăzi. Prin felul său de a fi, prin viața, cuvintele și chiar prin tăcerea lui, a făcut din Cincizecime o realitate a fiecărei zile. El trăia mereu cu dorul ca cele de pe urmă să fie trăite aici și acum. Să trăim încă de acum realitatea celor de pe urmă.

În dimineața zilei de 9 mai 2019, Părintele, acest mare iubitor al lui Hristos, a adormit în Domnul. Trupul său a fost înmormântat la metocul din Ormylia, ctitoria vieții sale, pe care o închinase BuneiVestiri. Pe mormântul său a fost scris versetul din Psaltire: „Doamne, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineață.” Noi, după adormirea lui, ne luptăm și ne străduim mult să trăim astfel încât duhul Părintelui să afle odihnă în noi. Dacă duhul Părintelui află odihnă în noi, astfel se va odihni și Duhul lui Dumnezeu. Aceasta își dorea Părintele: să se odihnească Duhul lui Dumnezeu în noi, și noi duhul lui.

„Așadar, fraților, bucurați-vă! Bucurați-vă și voi, bucurați-vă împreună cu mine. Bucurați-vă pururea!”

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!