Viața de după viață – p. Nikon (partea I)

Urmăriți prima pare a unei lungi cuvântări în care părintele Nikon Aghioritul ne vorbește de „Viața de după viață” adică despre ce se întâmplă după moarte.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Avraam îi spune: „Tu te-ai bucurat de cele bune ale tale în timpul vieții tale. Nu îți suntem datori cu nimic.” Iar bogatul spune: „Lasă-mă măcar să mă întorc pentru puțină vreme și să le spun fraților mei ce se întâmplă aici, ca să nu ajungă și ei aici.”

Viața este frumoasă. Bunul Dumnezeu ne-a creat pentru a trăi și a fi fericiți. În Muntele Athos locuiesc la o Chilie și găzduim pelerini. Într-o zi am găzduit un domn care vorbea foarte mândru despre fiica lui, care absolvise facultatea aici, era medic. Și-a luat diploma… cunoscuse și un tânăr de treabă și se pregăteau de nuntă. În ajunul nunții ei, fiica lui s-a urcat pe un scaun pentru a repara o perdea din casă… și a căzut moartă. Doctorii au zis: „șoc anafilactic”. Cine știe ce o fi atins de a cauzat [așa o reacție]. În ziua următoare au îmbrăcat-o ca o mireasă și au pus-o în sicriu. Iar când au îngropat-o, logodnicul ei își dorea să intre și el în mormânt. Își dorea să fie înmormântat împreună cu iubita lui. Și ne întrebăm: care a fost sensul vieții acestei fete?

Am cunoscut aici, în orașul dumneavoastră, o familie frumoasă, erau foarte fericiți, foarte iubitori, foarte, foarte iubitori. Și mama, fata, era însărcinată. Iar eu mi-am zis: cu adevărat, așa ar trebui să fie toate cuplurile. Ar trebui ca toți să fie fericiți, plini de bucurie, așteptând sosirea pruncului, pentru ca bucuria lor să fie deplină. Tânăra femeie a mers la spital aici în acest oraș [Tesalonic], pentru a naște. Și a născut un băiețel frumos, un bebeluș. Iar împreună cu pruncul i-au scos și toate organele pentru că avea un cancer uriaș. Și era pe moarte, iar soțul ei plângea. Și îmi spunea: – „Părinte Nikon, roagă-L pe Dumnezeu să mă ia pe mine în locul ei. El a greșit. Fata mea nu e rea. Nu a vorbit niciodată rău nimănui.” Eu sunt cel rău. Spune-i lui Dumnezeu să mă ia pe mine. Copiii, fără tată, pot trăi, însă copiii fără mamă nu au viață. Spune-i lui Dumnezeu să mă ia pe mine și să o lase pe soția mea.” Bunul Dumnezeu a avut alt gând… și a luat-o pe tânăra fată.

Care este sensul vieții dacă se termină în felul acesta? Nu ar fi fost mai bine să nu ne fi născut? Nu, viața nu este așa. Viața este precum cea a unui tânăr pe care l-am cunoscut. L-am auzit cântând, pentru că are o voce frumoasă, foarte frumoasă. O voce catifelată, frumoasă. Cânta un cântec foarte frumos. A cunoscut o fată. S-au dus să le binecuvânteze preotul cununile de nuntă. Nu numai că au organizat data când urmau să se căsătorească, dar el alesese și orchestra ce urma să le cânte la nuntă. Alesese și cântecele ce urmau să le cânte la nunta lor. El era în Atena, tatăl lui i-a dat bani să își cumpere un bilet de avion pentru a veni la Tesalonic. Cu avionul… Și te gândești: cu adevărat, așa ar trebui să fie viața. Copilul, în intenția de a economisi bani, a ales să meargă cu trenul în loc să cumpere un bilet de avion spre Tesalonic. Pentru că era mai ieftin, a luat trenul ce venea spre Tesalonic. O coliziune îngrozitoare a avut loc la Tembi. Și 57 de persoane au fost arse, ucise, sfâșiate. Printre ele, copilul acesta de 23 de ani. Iar în ziua nunții i-au slujit înmormântarea.

Care este sensul unei asemenea vieți? De ce să mai trăim? Fiți atenți! Când i-au spus lui Hristos că prietenul lui, Lazăr, murise, Hristos nu i-a mângâiat. Nu le-a spus că este bine acolo unde s-a dus Ce a făcut? L-a înviat și l-a adus din nou aici, aici, în această viață. Când a întâlnit o văduvă, altă dată, mergând să își îngroape singurul fiu și Hristos s-a întâlnit cu cortegiul funerar, nu i-a mângâiat. Nu le-a spus: „Nu vă îngrijorați, a scăpat de chinurile acestei lumi. Este mai bine acolo unde s-a dus.” Nu, nu a spus așa ceva. Ce a făcut? A înviat copilul. Și l-a adus înapoi aici din nou. Aici, în această lume.

Deoarece Dumnezeu nu a vrut moartea. În aceasta, Cuvântul Lui este clar: „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea” Cartea Înțelepciunii lui Solomon, capitolul 1, versetul 13. Dumnezeu NU a creat moartea. A îngăduit-o, precum ne spune Biserica, pentru ca răul să nu devină veșnic. Pentru ca nici criminalii și ucigașii care varsă sânge în lume să nu devină veșnici. Moartea este ceva străin. De aceea omul nu vrea să moară.

Ce spunem în slujba de înmormântare? „Vai! Câtă luptă îndură sufletul!” Vai, vai! Câtă luptă are sufletul, când se desparte de trup! Când este despărțit, când părăsește trupul. „Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să‑l miluiască pe dânsul!” Sufletul plânge, dar nu se găsește atunci nimeni care să îl miluiască. „Către îngeri ridicându‑şi ochii, în zadar se roagă;” Își întoarce privirea spre îngeri și totuși nimic nu se întâmplă. „Către oameni mâinile tinzându‑şi, nu are cine să‑i ajute.” Își întinde mâinile, strigând către oameni și nimeni nu-l poate ajuta în acea clipă.

Moartea este dușmanul vieții și așadar trebuie să plece din mijlocul nostru. Hristos Însuși a spus: „Eu sunt Viața.” Așadar, moartea este dușmanul tuturor, și al lui Hristos. Ori va exista Hristos, ori va exista moartea. Pentru că moartea este chiar opusul lui Hristos. Este dușmanul tuturor. Iar aceasta o spune limpede Cuvântul lui Dumnezeu. „Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (I Cor. 15:26). Moartea este dușmanul nostru.

Dar, dacă este așa, atunci ne confruntăm cu ceva ciudat. De ce vor unii oameni să moară? Din primii ani ai creștinismului și până astăzi… De la Apostolul Pavel: “Doresc să mă despart de trup” (Filipeni 1:23) Și, în altă parte (Filipeni 1:21): “Pentru mine moartea este un câştig.” De ce?

Avem o întâmplare minunată. Un grup de creștini din biserica primară au fost arestați și băgați la închisoare. Între ei erau două fete tinere de 20 și 19 ani, prietene bune, fete tinere. Iar cea mai tânără era însărcinată. Cea de 20 de ani a devenit cunoscută. De ce? Numai ce născuse. Și ce le cereau, stăpânitorii, politicienii vremii aceleia? Pur și simplu, să aducă jertfe altor zei. Și tânăra mamă nu a făcut aceasta. Tatăl ei s-a dus la închisoare și a plâns. „Nu ți-e milă de părul meu alb? Fie-ți milă de pruncul care nu își va cunoaște mama!” Povestea cumplită, așa cum o arată un martor, spune că îi curgea laptele din sâni. “Nu! Prefer să mor pentru Hristos!”

Cealaltă, mai tânără, Felicitas era însărcinată. Și nu vroiau să o execute. De ce? Pentru că, după legea romană, embrionul este inocent. Și fiindcă era însărcinată ei nu puteau să o execute. Urmau să aștepte ca ea să nască pentru a o ucide după aceea. Iar ea plângea și implora: “Rugați-vă, vă rog, să nasc în noaptea aceasta, ca să pot muri cu voi mâine”. Iar scriitorul povestește că s-au rugat cu toții și ea a născut. Iar în ziua următoare i-au aruncat la fiare. Pe toți. Și sunt niște descrieri uimitoare ale celor întâmplate.

Când le-au aruncat pe fete la fiare și un taur a sărit și le-a lovit cu coarnele, prima a căzut la pământ, – Perpetua, o sărbătorim în februarie -, rochia i s-a ridicat și i s-au descoperit picioarele, iar ea și-a tras rochia în jos pentru a-și acoperi picioarele. Ei o ucideau. Murea, iar ea se gândea să nu smintească pe cineva, văzându-i picioarele dezgolite. Comparați-o cu tinerele din ziua de azi. Au fost executați și au murit cu toții. De ce atâta bucurie și dorință de a muri?

Era un Mitropolit, Episcop de Antiohia – dacă nu l-ar fi arestat, nu am fi știut niciodată de existența acestui om -, un scriitor înnăscut. L-au luat din Siria pentru a-l duce la Roma, să îl execute. Peste tot pe unde trecea în drum spre Roma creștinii se organizau ca să îl elibereze. Iar el a scris câteva scrisori scurte. Cu toții ar trebui să le citiți. Sunt foarte scurte. Și el le spunea: „Să nu mă opriți de a mă naște”. Și când a ajuns la Roma și l-au dat la fiare, iar acestea s-au aruncat pe el, l-au auzit spunând: „Acum încep să trăiesc.”

Pentru a ajunge astăzi la acest minunat Iosif Isihastul, Starețul marelui Efrem din Arizona. Ne-a chemat, spune Bătrânul, și plin de bucurie ne-a zis: „Maica Domnului mi-a spus că pe 15 august, de praznicul ei, mă va lua.” Ne-am întristat, a mărturisit Părintele Efrem. Nu i-am spus nimic. Sosește și 15 august. Începe privegherea. Vin zorile. Și Starețul Iosif încă trăia. Și se întreba: „Unde este Maica Domnului? Doar a spus că mă va lua astăzi” Și era trist. L-am văzut, spunea Părintele Efrem, că era trist. Și i-am spus: nu vă îngrijorați, nu vă necăjiți, vom face un șirag de Doamne Iisuse, și veți pleca. Am rămas fără cuvinte! Noi spunem: „Roagă-te pentru mine cu metanierul ca să mă fac bine, să nu mor. Și ei s-au rugat cu metanierul, s-au împrăștiat pe stânci și s-au rugat cu metanierul ca el să moară. Ne-a strigat, povestea Părintele Efrem de Arizona, și ne-a spus: „Plec”. A văzut ceva și fața lui s-a umplut de bucurie. “Plec. Mă duc. Binecuvântaț!”

Ce se întâmplă? Dacă moartea este ceva atât de teribil și groaznic, atunci cei de care am vorbit, de ce au vrut să moară? Ce nu am priceput noi și ei au înțeles? Un singur lucru: viața noastră nu are sfârșit!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!